Cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii(explicarea lor)

0
4767
Cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii
(explicarea lor)




























CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(I)
Taina Botezului
Ce este botezul ?

Botezul este cea dintâi sfântă taină a Bisericii care învredniceşte, în chip tainic, pe cel botezat să primească harul cel mântuitor al lui Dumnezeu şi celelalte sfinte taine ale Bisericii. Botezul reprezintă poarta către mântuire, prin care omul intră în casa lui Dumnezeu şi îşi începe adevărata viaţă duhovnicească.

Care este semnificaţia botezului ?

Botezul semnifică eliberarea din robia diavolului prin spălarea păcatului strămoşesc. Înainte de botez, păcatul sălăşluieşte în inima omului, căci el este fiul lui Adam şi moştenitor al păcatului strămoşesc, precum zice dreptul Iov: ,,nimeni nu este curat de păcate, chiar dacă o zi ar fi viaţa lui” (Iov 14, 4). ,,Zămislit întru fărădelegi şi născut în păcate”, omul se află în necinste, fiind rob al diavolului, care îl înlănţuie în patimi şi lucrează cu putere în el.

În marea Sa milostivire, Dumnezeu a dat oamenilor, prin botez, nădejde de mântuire prin cuvântul proorocului: ,,De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1, 18), iar împlinirea acestei făgăduinţe a venit prin Hristos căci ,,întru El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui” (Efeseni 1, 7).

Astfel, Hristos este jertfa cea plăcută lui Dumnezeu, prin care omul este eliberat din robia diavolului, botezul însemnând începutul uceniciei la Hristos, precum spune Sfântul Vasilie cel Mare: ,,lepădând toate cele ce sunt de faţă şi îndepărtându-ne viaţa de la pătimiri să ne facem ucenici ai Domnului, după cum Însuşi zice: ,,Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Acest lucru mi se pare că-l făgăduim (să ne luăm crucea) prin apa botezului, când mărturisim că ne răstignim împreună cu El, ca împreună să murim şi împreună să ne înmormântăm.”

Apa botezului este asemănarea crucii, a morţii, a mormântului şi a învierii din morţi, aducătoare de mântuire, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ,,împreună odrăsliţi ne-am făcut cu asemănarea morţii Lui, deci şi învierii Lui vom fi părtaşi” (Romani 6, 5), botezul închipuind răstignirea, moartea pe cruce împreună cu Hristos şi învierea la viaţa întru Duhul: ,,împreună cu Hristos, ne-am îngropat prin botez întru moarte; ca în ce chip S-au sculat Hristos din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm” (Romani 6, 4).

Aşadar, cel ce se botează moare păcatului, lui însuşi şi lumii acesteia, pentru a trăi cu inima, cu cuvântul şi cu fapta după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, devenind ucenic al Lui. Prin botez – pecete a curăţiei – ,,curăţarea de toată întinarea trupului şi a duhului”, întreaga viaţă a omului este întoarsă de la sine însuşi către Dumnezeu şi de la păcat către sfinţenie.

De ce botezul se face în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ?

Botezul se face prin trei cufundări în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, arătând că temelia credinţei ortodoxe este Sfânta Treime. Cele trei cufundări semnifică cele trei zile petrecute de Mântuitorul în mormânt, preînchipuind moartea şi învierea împreună cu Hristos.

Ne botezăm în numele Tatălui şi devenim fii ai lui Dumnezeu, propovăduindu-L pe cel ce a poruncit precum zice proorocul: ,,Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Şi vă voi fi vouă tată şi veţi fi Mie fii şi fiice” (Isaia 52, 11; II Corinteni 6, 17-18).

Şi în numele Fiului, ca fii ai lui Dumnezeu, să devenim părtaşi ai darului cel mare despre care vorbeşte Apostolul: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateeni 3, 27). ,,V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă” (Coloseni 3, 9-11).

Şi în numele Sfântului Duh, pentru a căpăta darurile Sale: ,,Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos … Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinlăuntru şi Hristos să se sălăşluiască” (Efeseni 3, 14-16), căci ,,roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea” (Galateeni 5, 22).

,,Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7, 1).

Care este însemnătatea botezului ?

,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5) răspunde Mântuitorul unui fariseu, pe nume Nicodim, care L-a întrebat cum poate omul să vadă împărăţia cea veşnică.

Aşadar, cei nebotezaţi nu pot intra în împărăţia cerurilor şi nici nu se pot bucura de darurile pe care Dumnezeu le revarsă prin botez asupra creştinului.

Cine se poate bucura de taina botezului ?

Omul se poate împărtăşi o singură dată în viaţă de taina botezului. Se poate boteza orice credincios, cu condiţia de a cunoaşte şi a mărturisi credinţa ortodoxă, precum porunceşte Însuşi Hristos: ,,Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă” (Matei 28, 19).

Astfel, cel ce crede Domnului şi se apropie de El cu vrednicie, urmând dreapta învăţătură, acela trebuie mai întâi să se depărteze de orice păcat şi să se despartă de tot ce ar putea să-l abată de la ascultarea datorată lui Dumnezeu, ca mai apoi să se boteze.

Când poate primi cineva taina botezului ?

Marcând începutul vieţii duhovniceşti, botezul se înfăptuieşte, de obicei, în fragedă pruncie pentru ca întreaga viaţă a omului să fie închinată lui Hristos şi să fie binecuvântată cu darurile harului Său. Harul se pogoară în sufletul copilului unde săvârşeşte aceeaşi lucrare ca şi în sufletul unui om matur, cu condiţia ca în viitor, odată cu dobândirea conştiinţei de sine, noul om să se închine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul ce şi-a arătat darurile în el şi să-şi mărturisească credinţa.

Datoria de a-l învăţa dreapta credinţă şi de a-l povăţui în viaţa duhovnicească revine naşului, care făgăduieşte lui Dumnezeu, la botez, că va împlini acestea. În plus, alături de naş, părinţii au datoria de a veghea asupra copilului spre a nu îngădui în nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpânire pe el şi de a-l călăuzi pe calea plăcută lui Dumnezeu.

Biserica rânduieşte ca botezul să fie săvârşit cât mai devreme în viaţa omului pentru ca nu cumva acesta să moară nebotezat. Mai mult, pentru cazul în care cineva este în pericol de moarte, Sfinţii Părinţi au hotărât ca botezul să se facă cu iconomie, după canoane.

Care sunt roadele botezului ?

Despre roadele botezului, Sfântul Vasilie cel Mare spune: ,,Botezul este mai presus de orice minte, slavă mai înaltă decât orice râvnă şi rugăciune omenească, covârşire de dar şi de putere, pe toate întrecându-le, aşa cum soarele întrece celelalte stele, sau aşa cum, aducându-ne aminte de cuvintele Sfinţilor, vedem că acestea sunt neîntrecute şi neasemănate. Făgăduinţa botezului arată marea revărsare de har a nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus, Domnul nostru, a cărui ascultare până la moarte a mijlocit pentru noi iertarea păcatelor, ne-a eliberat de păcătoşenia veacului acestuia şi ne-a adus stăpânirea peste greşeala aducătoare de moarte, împăcarea cu Dumnezeu, puterea de mulţumire, tovărăşia sfinţilor în viaţa veşnică, moştenirea împărăţiei cerurilor şi răsplata cu fel şi chip de bunătăţi”.

,,Fiind, dar, împreună lucrători cu Hristos, vă rugăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu” (II Corinteni 5, 21; 6, 1). ,,Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, unde Se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Cugetaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Iar când Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3, 14).


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(II)
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre taina botezului

În omiliile sale la Evanghelia după Matei, folosind retorica, Sfântul Ioan Gură de Aur

explicitează botezul ca sfântă taină. Astfel, vorbind despre botezul lui Iisus Hristos,
el răspunde unor posibile întrebări ale creştinilor

Pentru ce a venit Iisus după treizeci de ani să se boteze ?

Pentru că după botezul acesta avea să pună capăt legii vechi. Şi deoarece până la vârsta de treizeci de ani omul poate săvârşi toate păcatele, de aceea Hristos a rămas până la această vârstă, ca să plinească toată legea, ca să nu spună nimeni că a desfiinţat-o pentru că n-a putut-o împlini. Nu ne asaltează toată viaţa aceleaşi patimi; în copilărie mai cu seamă naivitatea şi zburdălnicia; în tinereţe plăcerea este mai puternică, iar după tinereţe vine şi pofta de bani şi de avere. De aceea Domnul a aşteptat să treacă toate vârstele, ca în toate să împlinească legea; şi aşa vine la botez, adăugându-l ultimul la plinirea celorlalte porunci. Că botezul era cea din urmă faptă a legii pe care trebuia s-o împlinească. Hristos o spune El Însuşi: ,,Că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte spune aşa: ,,Am împlinit toate poruncile legii, n-am călcat nici una. Şi pentru că lipsea numai aceasta, am adăugat-o şi pe ea; şi aşa am împlinit toată dreptatea”. Numeşte aici dreptate împlinirea tuturor poruncilor. Deci din cele spuse se vede că pentru asta a venit Hristos la botez.

Dar pentru care pricină a izvodit Ioan botezul acesta ?

Nu l-a izvodit fiul lui Zaharia din capul lui, ci i-a venit acest gând inspirat de Dumnezeu; o spune Luca, zicând: ,,Cuvântul Domnului a fost către el” (Luca 3, 2), adică: poruncă. Dar chiar Ioan Botezătorul o spune: ,,Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: ,,Peste care vei vedea Duhul pogorându-Se ca un porumbel şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan 1, 33).

Dar pentru ce a fost trimis Ioan să boteze ?

Tot Botezătorul ne răspunde la această întrebare, zicând: ,,Eu nu-L cunoşteam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan 1, 31).

Dacă asta e singura pricină, pentru ce Luca Evanghelistul spune că Ioan ,,a venit în împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Luca 3, 3), deşi botezul lui Ioan nu era spre iertarea păcatelor, ci darul acesta era al botezului dat de Hristos mai târziu, căci înainte de cruce nu se vede nicăieri iertare de păcate, că iertarea se dă prin sângele lui Hristos ?

Aşadar ce înseamnă cuvintele: ,,spre iertarea păcatelor ?”

Iudeii erau făţarnici: nu recunoşteau că greşesc şi că se fac vinovaţi de cele mai mari păcate, ci se lăudau că sunt drepţi. Asta mai cu seamă i-a pierdut şi i-a depărtat de credinţă. Mustrându-i pentru asta, Pavel le zicea: ,,Necunoscând îndreptăţirea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească îndreptăţirea lor, nu s-au supus îndreptăţirii lui Dumnezeu” (Romani 10, 3). Şi iarăşi: ,,Ce vom zice, deci ? Că păgânii, care nu căutau îndreptăţirea, au dobândit îndreptăţirea, iar Israel, care urmărea legea îndreptăţirii, n-a ajuns la legea îndreptăţirii ? Pentru ce ? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din faptele legii” (Romani 9, 30-32).

Aşadar, pentru că aceasta era pricina păcatelor iudeilor, a venit Ioan, nu pentru altceva decât pentru a-i face să se gândească la păcatele lor. Acest lucru îl arată şi chipul acestui botez, fiind botez de pocăinţă şi de mărturisire. Căci dacă nu şi-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; şi necerându-l, n-ar fi dobândit iertare. Deci Ioan, prin botezul lui, deschidea calea celuilalt botez. De aceea şi Pavel spune: ,,Ca să creadă poporul în Cel ce vine după el” (Fapte 19, 4).

Şi pentru ce s-au deschis cerurile la botezul lui Hristos ?

Ca să afli că şi la botezul tău s-au deschis cerurile, ca Dumnezeu să te cheme spre patria cea de sus şi să te înduplece să n-ai nimic comun cu cele pământeşti. Iar dacă n-ai văzut, nu fi necredincios ! La începuturile creştinismului s-au arătat totdeauna înfăţişări văzute ale lucrurilor mai presus de fire şi duhovniceşti precum şi semne ca acestea, din pricina celor care erau mai puţin pricepuţi, care aveau nevoie de înfăţişări văzute şi care nu puteau avea nici o înţelegere pentru cele nemateriale, ci îi uimeau numai cele văzute. S-au făcut acestea, odată şi la început, pentru ca să crezi, chiar dacă mai târziu nu s-au mai făcut minuni şi chiar dacă acum nu se mai fac minuni, totuşi credem în cele ce s-au arătat odată.

Botezul Domnului.

Atunci la botez s-a arătat şi porumbelul ca să arate, ca şi cum ar fi arătat cu degetul, celor de faţă şi lui Ioan pe Fiul lui Dumnezeu. Dar nu numai pentru aceasta, ci ca să afli şi tu că vine Duhul şi peste tine când te botezi. Noi, deci, n-avem nevoie de înfăţişare văzută, deoarece credinţa noastră ţine loc de minuni. Că n-au nevoie de minuni credincioşii, ci necredincioşii.

Dar pentru ce S-a pogorât Duhul în chip de porumbel ?

Porumbelul este o pasăre blândă şi curată. Şi s-a arătat în chip de porumbel, pentru că Duhul Sfânt este duh de blândeţe. De altfel, porumbelul ne mai aduce aminte şi de potop. Când potopul a cuprins toată faţa pământului şi tot neamul omenesc era ameninţat cu pieirea, s-a arătat această pasăre; a arătat că a încetat potopul şi prin ramura de măslin, pe care a adus-o, a binevestit liniştea obştească a lumii (Facerea 8, 8-11). Toate acestea au fost o preînchipuire a celor viitoare, căci pe vremea aceea faptele oamenilor erau cu mult mai rele şi oamenii erau vrednici de mult mai mare pedeapsă. Atunci, Dumnezeu a adus dezlegare şi îndreptare prin pedeapsă, acum însă dăruieşte iertarea păcatelor prin har şi dar nespus. De aceea se arată şi la botez porumbelul, nu aducând ramură de măslin, ci arătând pe Cel ce ne eliberează din toate relele şi dându-ne bune nădejdi. Porumbelul nu mai scoate din corabie un singur om, ci, arătându-se, ridică la cer întreaga lume, iar în loc de stâlpare de măslin aduce întregii lumi înfierea.

Unde-i vrednicia înfierii, acolo-i şi ştergerea păcatelor şi darea tuturor bunătăţilor. De aceea a încetat botezul iudaic şi a început botezul nostru. Ceea ce s-a întâmplat cu paştele iudaic, se întâmplă şi cu botezul. La Cina cea de Taină s-au întâlnit amândouă paştile: şi paştele iudaic şi paştele nostru; Hristos a pus capăt unuia, iar celuilalt i-a dat început. Şi acum la Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în acelaşi timp a deschis uşile botezului Bisericii; precum atunci la o singură masă, tot aşa acum la un singur râu, a săvârşit şi umbra, dar a adăugat şi adevărul.

Numai botezul nostru are harul Duhului; al lui Ioan era lipsit de acest har. De aceea cu nimeni altul din cei botezaţi de Ioan nu s-a întâmplat minunea aceasta, ci numai cu Acela care a dat botezul nostru, ca să afli pe lângă cele spuse şi aceea că nu curăţia celui ce boteza, ci puterea Celui botezat a făcut aceasta. Atunci şi cerurile s-au deschis şi Duhul S-a pogorât. Deschizându-se porţile cele de sus, trimiţând de acolo Duhul şi chemându-ne în patria cea din ceruri, Hristos ne duce de la vechea vieţuire la noua vieţuire. Nu numai că ne cheamă, ci ne dă şi cea mai mare vrednicie: ne face fii ai lui Dumnezeu, fii iubiţi, şi astfel ne dă să moştenim cerul.

,,Atunci a fost dus Iisus în pustie de Duhul, ca să fie ispitit de diavol” (Matei 4, 1) Când ?

După pogorârea Duhului, după ce glasul venit de sus a spus: ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care am binevoit”. Lucru minunat este că a fost dus de Duhul; că aşa spune evanghelistul, că Duhul L-a dus în pustie. Aceasta, pentru că Hristos a făcut şi a suferit totul pentru învăţarea noastră; a primit să fie dus şi în pustie şi să se lupte cu diavolul, ca fiecare om botezat să nu se tulbure dacă după botez suferă încercări şi ispite mai mari la care nu se aştepta, ci să îndure totul cu curaj, ştiind că tot ce i se întâmplă e firesc să i se întâmple. Căci prin botez ai luat arme, cu care să lupţi şi de aceea nici Dumnezeu nu opreşte încercările şi ispitele care vin peste tine după ce te-ai botezat: în primul rând, ca să cunoşti că prin botez ai ajuns cu mult mai puternic; în al doilea rând, ca să rămâi smerit şi să nu te mândreşti cu măreţia darurilor primite la botez, penru că încercările pot să-ţi înfrângă cerbicia; în al treilea rând, ca vicleanul diavol, care pune încă la îndoială îndepărtarea ta de el, să se încredinţeze, prin încercările la care te supune, că l-ai părăsit depărtându-te definitiv de el; în al patrulea rând, ca să ajungi, prin încercări, mai tare chiar decât fierul; în al cincilea rând, ca să capeţi o dovadă evidentă a vistieriilor încredinţate ţie.

,,Şi iată îngerii au venit la El şi-I slujeau Lui” (Matei 4, 11).

În timpul ispitirii, Domnul n-a îngăduit să se arate îngerii, ca nu cumva prin arătarea lor să sperie pe cel ce-şi căuta prada; dar după ce l-a biruit în toate încercările sale şi l-a pus pe fugă, s-au arătat şi îngerii, ca să afli şi tu că după ce-l vei birui pe diavol, te vor primi şi pe tine îngerii, lăudându-te şi însoţindu-te în toate împrejurările vieţii.



CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(III)
Taina Mirungerii
 
Ce este mirungerea ?

Mirungerea este cea de-a doua sfântă taină a Bisericii care învredniceşte, în chip nevăzut, pe cel botezat să primească darurile Sfântului Duh. Astfel, după botez, cel ,,nou luminat prin apă şi prin Duh” primeşte prin taina mirungerii ,,pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului Duh”. Taina mirungerii este dăruită tuturor credincioşilor, creştinul împărtăşindu-se o singură dată în viaţă de ea.

Ungerea cu Sfântul Mir este numită în multe feluri în Sfânta Scriptură: ,,ungere de la Cel Sfânt” (I Ioan 2, 20), ,,pogorârea Sfântului Duh” (Faptele Apostolilor 8, 15-17; 19, 6), ,,sigiliu” sau ,,pecete”: ,,Cel ce ne adevereşte pre noi, împreună cu voi întru Hristos şi ne-a uns pre noi, Dumnezeu este, care ne-a şi pecetluit pre noi şi ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22).

Care este originea mirungerii ?

Această sfântă taină este aşezată în Biserică chiar de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. În ziua cea din urmă a sărbătorii evreieşti a corturilor, El vorbeşte despre această taină, vestind împlinirea ei: ,,Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El” (Ioan 7, 37-39).

Hristos Însuşi S-a împărtăşit de taina mirungerii, la Botezul Său, când, după ce a ieşit din apa Iordanului, s-au deschis deasupra Lui cerurile şi S-a pogorât peste Dânsul Sfântul Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16). Aceasta a proorocit-o Isaia, iar Hristos a adeverit-o (Luca 4, 18-19): ,,Duhul Domnului preste mine, pentru aceea m-au trimis pre mine bine a vesti săracilor, m-au trimis a vindeca pre cei zdrobiţi la inimă, a propovădui robilor iertare şi orbilor vedere” (Isaia 61, 1).

Mai mult, spre pildă, înaintea jertfirii Sale de bunăvoie, Hristos a fost uns de trei ori cu mir preţios: prima dată, în casa lui Simon Fariseul, El a fost uns cu mir pe picioare de Maria Magdalena (Luca 7, 37-38), apoi în casa lui Lazăr, Maria, sora lui Lazăr L-a uns pe picioare cu mir de nard curat (Ioan 12, 1-8), iar a treia oară a fost uns cu mir pe cap, de o femeie păcătoasă, în casa lui Simon Leprosul (Matei 26, 6-7).

Tot Mântuitorul făgăduieşte această ungere sfinţilor Săi ucenici, înainte de Înălţarea Sa, vestind pogorârea Sfântului Duh în chip de limbi de foc în ziua Cincizecimii: ,,Şi dacă s-a împlinit ziua praznicului a cincizeci de zile erau toţi apostolii împreună adunaţi la un loc. Şi s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc, şi a şezut pre fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt, şi au început a grăi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 1-4).

Pogorârea Sfântului Duh

Despre taina mirungerii de care s-au împărtăşit sfinţii apostoli în ziua Cincizecimii vorbeşte şi Ioil: ,,Şi va fi după acestea voi turna din duhul meu preste tot trupul, şi vor prooroci feciorii voştri, şi fetele voastre şi bătrânii voştri visuri vor visa, şi tinerii voştri vedenii vor vedea. Şi preste slugile mele şi preste slujnicele mele în zilele acelea voi turna din duhul meu, şi vor prooroci” (Ioil 2, 28-29).

Cum se săvârşea la început mirungerea ?

Aşezată în ziua Cincizecimii, taina mirungerii s-a săvârşit de la începutul Bisericii. Despre acest lucru, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca scrie că apostolii săvârşeau, la început, taina mirungerii prin punerea mâinilor: ,,Iar apostolii din Ierusalim, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pre Petru şi pre Ioan. Care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu se pogorâse încă preste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile preste ei, şi ei luau Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 8, 14-17).

Tot el aduce mărturie şi despre botezul şi mirungerea efesenilor: ,,Şi s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mâinile preste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi prooroceau” (Faptele Apostolilor 19, 5-6).

În acelaşi timp, Sfânta Scriptură vorbeşte despre ungerea tainică sau mit-ungerea, prin care noii botezaţi se pecetluiau cu pecetea Sfântului Duh. Astfel, Sfântul Ioan Evanghelistul adevereşte săvârşirea acestei sfinte taine prin ungerea cu mir: ,,Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate … ungerea pre care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2, 20, 27).

Aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi arată că, la început, sfinţii apostoli împărtăşeau noilor botezaţi pe Sfântul Duh prin punerea mâinilor, ca, mai târziu, după povaţa Duhului Adevărului (Ioan 14, 26), să înceapă a pogorî darul Sfântului Duh prin ungerea cu Sfântul Mir. Dacă la începutul Bisericii, numai sfinţii apostoli săvârşeau taina mirungerii, mai târziu, crescând numărul creştinilor, apostolii au hirotonit arhierei, înzestrându-i cu puterile date lor de Domnul, deci şi cu puterea de a pogorî Sfântul Duh asupra noilor botezaţi, prin punerea mâinilor. Astfel, unde nu ajungeau sfinţii apostoli, mergeau arhiereii şi mirungeau pe cei ce se botezaseră voind a-L urma pe Hristos.

Crescând şi mai mult numărul creştinilor, episcopii au dăruit preoţilor această putere de a pogorî Sfântul Duh cu darurile Lui asupra noilor botezaţi, însă numai prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, căci numai arhiereul are puterea de a lucra prin punerea mâinilor. Astfel, pentru chemarea Sfântului Duh în taina mirungerii, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir a înlocuit punerea mâinilor, aceasta fiind folosită astăzi numai la taina hirotoniei, de către arhiereu.

Ce este Sfântul Mir ?

Sfântul Mir este alcătuit din untdelemn amestecat cu numeroase mirodenii, pregătit după o anumită rânduială în primele trei zile din Săptămâna Patimilor şi sfinţit de către întâistătătorul Bisericii sau de un alt arhiereu, în Joia Mare. El este împărţit episcopilor care, la rândul lor, îl împart preoţilor aflaţi sub păstorirea lor, fiind folosit la mirungerea celor botezaţi, precum şi la sfinţirea antimiselor şi a bisericilor.

Mulţimea mirodeniilor din care este alcătuit Sfântul Mir închipuie mulţimea şi felurimea darurilor şi puterilor Sfântului Duh.

Cum se face ungerea cu Sfântul Mir şi ce închipuie ea ?

Cel botezat prin întreita cufundare, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, este uns cu Sfântul Mir în semnul Crucii de către preot, ce rosteşte: ,,Pecetea darului Sfântului Duh. Amin” la fiecare ungere. Astfel, el este uns pe frunte pentru sfinţirea minţii şi a gândurilor şi, mai mult, spre a fi eliberat de păcatul strămoşesc şi a se putea înălţa cu mintea la Dumnezeu, precum spune Sfântul Chiril al Ierusalimului: ,,Mai întâi aţi fost unşi pe frunte ca să fiţi sloboziţi de ruşinea pe care primul încălcător de poruncă o purta pretutindeni şi ca să priviţi cu faţa descoperită slava Domnului”; la ochi pentru a putea privi spre slava lui Dumnezeu; la urechi pentru a auzi şi asculta învăţăturile şi tainele dumnezeieşti, precum zice Isaia: ,,Domnul mi-a adăugat mie urechi ca să aud” (Isaia 50, 5), iar Mântuitorul spune: ,,Cel ce are urechi de auzit să audă” (Matei 11, 15); la nări pentru ca acestea să nu se deschidă mirosurilor ispititoare la rău; la gură pentru a deveni organ de rugăciune şi cântări duhovniceşti, de citire şi propovăduire a dumnezeieştilor Scripturi şi pentru ca aceasta să nu meargă spre osândire, precum spune Împăratul David: ,,Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele” (Ps 140, 3); pe piept şi pe spate pentru sfinţirea inimii şi a dorinţelor şi spre întărirea acesteia: ,,Ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului, după ce aţi îmbrăcat platoşa dreptăţii” (Efeseni 6, 11, 14); la mâini pentru sfinţirea faptelor şi săvârşirea lucrurilor celor bineplăcute lui Dumnezeu şi la picioare pentru a se păzi din căile pierzării şi a merge pe calea cea strâmtă, duhovnicească, precum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: ,,A fost sfinţită mâna, înfăţişătoare a lucrării mântuitoare, şi piciorul, simbolul vădit al umblării drepte”.

După mirungere, asemenea mirului ce se răspândeşte şi persistă în făptura celui botezat, Sfântul Duh pătrunde şi se imprimă în toată fiinţa creştinului, sălăşluindu-se în acesta. El se întipăreşte precum o pecete nu numai în exterior, ci şi în cele lăuntrice ale omului, dându-i acestuia un chip duhovnicesc. Astfel, prin răspândirea miresmei Duhului, omul, înlănţuit de păcat prin firea sa stricăcioasă, se înmoaie, lăsându-se în mâna lui Dumnezeu şi devenind una cu Sfântul Duh.

Care este semnificaţia mirungerii ?

Ca şi botezul, mirungerea a fost preînchipuită în Vechiul Testament, când împăraţii şi proorocii erau unşi cu untdelemn, precum şi jertfele nesângeroase ce erau aduse Domnului. Preoţii şi arhiereii se sfinţeau prin spălarea cu apă şi ungerea cu mir preţios, ce preînchipuiau, de asemenea, tainele botezului şi mirungerii. Trecerea acestor taine din Vechiul Testament în Noua Lege este pecetluită de Însuşi Mântuitorul care, înainte de patima şi moartea Sa, a fost uns de trei ori cu mir preţios, El fiind jertfa cea bineplăcută lui Dumnezeu.

Astfel, ungerea cu mir – ce era în Vechiul Testament un mijloc de comunicare a lui Dumnezeu cu aleşii Săi şi pecetluirea unui legământ între Dumnezeu şi cei ce-I slujeau Lui şi păstoreau poporul – este încuviinţată de Hristos, Unsul Domnului, ce primeşte Sfântul Duh spre a fi Proorocul, Arhiereul şi Împăratul Suprem, ce-l duce pe om de la moarte la viaţă, de la păcat la virtute.

Cel ce s-a împărtăşit, prin botez, de moarte şi înviere alături de Hristos, curăţându-se de păcatul strămoşesc şi devenind un om nou, primeşte, prin taina mirungerii, darurile Sfântului Duh care Îl va călăuzi spre mântuire. Precum în ziua Cincizecimii, Sfântul Duh S-a pogorât peste sfinţii apostoli, aşa Se pogoară peste fiecare creştin la mirungere – ,,Cincizecimea personală a omului”. Astfel, cel miruns se împărtăşeşte de ,,nestricăcioasa podoabă a Duhului” (I Petru 3, 4), de Sfântul Duh care şterge păcatul, înlătură răul, iartă vinovăţia şi ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu, căci El ne luminează mintea şi inima ca să-L cunoaştem pe Hristos. Crezând în Dumnezeu, suntem ,,pecetluiţi în Biserică cu Duhul făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre” (II Corinteni 1, 21-22).


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(IV)
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre taina mirungerii


În ,,Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan”, Sfântul Chiril al Alexandriei explicitează cuvintele Mântuitorului:
,,Cel ce crede în Mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă vor curge din pântecele lui. Iar aceasta o spunea
despre Duhul, pe Care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că
Iisus încă nu era preaslăvit” (Ioan 7, 38-39)

Cel ce nu refuză credinţa se va bucura de darurile cele mai bogate de la Dumnezeu. Căci va fi atât de plin de darurile venite de la Duhul, încât se va îmbogăţi de ele nu numai mintea lui, ci ele se vor revărsa şi în inimile altora, ca undele unui râu, binele dăruit lui de Dumnezeu trecând şi la aproapele lui. Aceasta le-a dat-o chiar ca o poruncă Sfinţilor Apostoli, zicând: ,,În dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei 10, 8). Iar înţeleptul şi sfântul Pavel, dorind să fie şi el lucrător în aceasta scrie: ,,Căci doresc să vă văd, ca să vă împărtăşesc vreun dar duhovnicesc” (Romani 1, 11). Şi poţi vedea aceasta foarte bine şi de la sfinţii evanghelişti, dar şi de la învăţătorii evanghelici ai Bisericii, care, venind la Hristos prin credinţă, revarsă cu cea mai mare îmbelşugare cuvântul învăţăturii dumnezeieşti, bucurându-i pe alţii duhovniceşte, căci nu-i mai lasă să înseteze după adevărata cunoştinţă, ci o toarnă ca prin nişte unelte şi gâtlejuri în inimile celor pe care îi învaţă. De aceea, bucurându-se Psalmistul pentru ei în duh, a zis: ,,Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor” (Psalm 92, 5). Şi cuvântul Sfinţilor a grăit puternic. ,,Şi în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Psalm 18, 4). Asemenea râuri a vestit Dumnezeu, Stăpânul tuturor, prin proorocul Isaia, că va arăta: ,,Binecuvânta-Mă-vor fiarele câmpului, târâtoarele şi puii struţilor, că am dat apă în pustie şi râuri în ţinuturi uscate, ca să adăp neamul Meu cel ales, poporul Meu, pe care l-am ales ca să vestească virtuţile Mele” (Isaia 43, 20-21). Este evident că Mântuitorul numeşte râuri ce au să curgă din pântecele credinciosului harul plin de înţelepciune dat şi învăţat prin Duhul, de care aminteşte şi Pavel: ,,Unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune” (I Cor. 12, 8). Este bine să se mai ştie pe lângă acestea că Mântuitorul nu a aplicat cuvintele Sale la această spusă aşa cum a fost înfăţişată de dumnezeiasca Scriptură, ci mai degrabă tâlcuind-o potrivit înţelegerii ascultătorilor. Căci pe tot cel ce cinsteşte şi iubeşte pe Dumnezeu îl aflăm că este ca o grădină adăpată şi ca un izvor, niciodată lipsită de apă (Isaia 58, 10-11). Ceea ce spune acum în mod clar e ceea ce a spus şi către femeia din Samaria. Căci atunci a spus: ,,Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăşi. Dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va înseta în veac. Ci apa pe care Eu i-o voi da i se va face izvor de apă care-l va adăpa spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14). Aici dă iarăşi cuvântului acelaşi înţeles şi scop, zicând: ,,Râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.

Când a primit şi cum a pierdut omul Sfântul Duh ?

De la început a fost făcută această fiinţă raţională pe pământ, adică omul, întru nestricăciune. Iar pricina nestricăciunii lui şi a arătării celuia în toată virtutea s-a arătat a fi Duhul sălăşluit de Dumnezeu în om. Căci, cum ne-a spus purtătorul de Dumnezeu Moise, luând Ziditorul tuturor ţărână din pământ şi alcătuind pe om, ,,a suflat în faţa lui suflare de viaţă” (Facerea 2, 7). Şi ce este altceva suflarea de viaţă decât Duhul lui Hristos, Care zice: ,,Eu sunt viaţa şi învierea” (Ioan 11, 25) ?

Sfântul Chiril al Alexandriei

Dar prin amăgirea aceea veche, abătându-se la păcat, apoi în scurt timp luând prin cele următoare un mare adaos la acesta, odată cu pierderea altor bunuri suferă şi păgubirea de Duhul şi, astfel, a ajuns nu numai la stricăciune, ci foarte uşor şi la moarte. Dar, deoarece Făcătorul tuturor a voit să unească toate în bună rânduială în Hristos şi să readucă la starea de la început firea omului, îi făgăduieşte împreună cu altele să-i dăruiască iarăşi pe Duhul Sfânt. Căci nu era cu putinţă ca firea să revină altfel la statornicia neclintită în cele bune.

Când este trimis omului căzut Sfântul Duh ?

Dumnezeu hotărăşte ca timp al pogorârii Duhului la noi timpul venirii lui Hristos pe pământ şi de aceea făgăduieşte, zicând: ,,În zilele acelea”, adică în cele ale Mântuitorului nostru, ,,voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 10). Căci, de vreme ce la timpul milostivirii dumnezeieşti a trimis pe Unul-Născut ca Mijlocitor pe pământ cu trupul, adică om, născut, după Sfânta Scriptură, din femeie, Dumnezeu şi Tatăl a dat iarăşi Duhul.

De ce L-a primit Hristos întrupat pe Duhul Sfânt ?

Hristos întrupat L-a primit pe Duhul ca pârgă a firii înnoite. De aceea Ioan a mărturisit, zicând: ,,Am văzut Duhul pogorându-Se din cer şi a rămas peste El” (Matei 3, 16). O spunea aceasta, oare, pentru că nu-L avea El Însuşi ? Să nu fie ! Căci Duhul este al Fiului şi nu este din afara Lui, cum Se uneşte cu noi dăruindu-ni-Se de la Dumnezeu, ci există în El prin fire, ca şi în Tatăl şi prin El vine în sfinţi, împărtăşit fiind de la Tatăl. Se spune că L-a primit întrucât S-a făcut om şi era potrivit omului să-L primească. Dar, existând ca Fiu al lui Dumnezeu şi Tatăl, născut din fiinţa Lui înainte de întrupare, mai bine zis înainte de toţi vecii, nu se supără deloc când, făcându-Se om, Îi spune Dumnezeu şi Tatăl: ,,Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut” (Psalm 2, 7; Evrei 1, 5). Căci zice că pe cel ce este Dumnezeu dinainte de veci, născut din El, L-a născut astăzi ca să ne primească pe noi prin înfiere, fiindcă firea noastră a luat existenţă înnoită prin El, întrucât a fost om. Aşa având şi pe Duhul Său, se spune iarăşi că L-a dat Fiului ca să dobândim şi noi în El pe Duhul. Deci din această cauză a primit Hristos, precum s-a scris, şi sămânţa lui Avram, şi S-a făcut întru toate asemenea fraţilor Săi. Astfel, nu primeşte Duhul Sfânt pentru Sine, căci Duhul este al Lui şi în El şi prin El. Dar, deoarece, făcându-Se om, a avut în El firea întreagă, ca s-o îndrepteze întreagă întorcând-o la starea de la început, se zice că a primit pe Duhul ca om.

Deci, pe lângă cele spuse, mai trebuie gândit şi la aceea: Urmând cugetării înţelepte şi întăriţi de cuvintele dumnezeieştii Scripturi, vom vedea că Hristos nu a primit Duhul pentru Sine, ci mai degrabă, L-a primit în Sine pentru noi. Căci toate bunătăţile vin şi la noi prin El. Deoarece părintele nostru Adam nu a păstrat harul Duhului, abătându-se, din amăgire spre neascultare şi păcat, şi astfel întreaga fire s-a păgubit în el de binele dăruit de Dumnezeu, în mod necesar Dumnezeu-Cuvântul, Care nu cunoaşte schimbare, S-a făcut om ca, primind binele ca om, să-l păstreze pe seama firii Sale în chip neschimbat. Tâlcuitor al acestor taine ni se face şi nouă dumnezeiscul psalmist. Căci zice către Fiul: ,,Iubit-ai dreptatrea şi urât-ai nedreptatea. Pentru aceea Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei mai mult decât pe părtaşii tăi” (Psalm 44, 9). Deoarece, zice, ai iubit pururea dreptatea, căci eşti Dumnezeul cel drept, neputându-Te abate de la aceasta, şi ai urât nedreptatea, căci pururea Îţi este prin fire urât răul, ca Dumnezeu iubitor de dreptate, pentru aceasta Te-a uns pe Tine Dumnezeu şi Tatăl. Căci Tu, Cel ce ai ca o trăsătură a firii dumnezeieşti dreptatea neschimbată, nu Te poţi strămuta niciodată spre păcatul pe care nu L-ai cunoscut. Iar având-o astfel, întrucât Te-ai făcut om, ai păstrat neîndoielnic în Tine Însuţi pe seama umanităţii, ungerea sfântă de la Dumnezeu şi Tatăl, adică pe Duhul. S-a făcut deci Unul-Născut om ca noi, ca întru El, să avem întoarse bunătăţile şi harul Duhului să se păstreze înrădăcinat pe seama întregii firi; Unul-Născut ne-a dăruit statornicia firii Lui, adică a Celui ce era Cuvântul din Dumnezeu-Tatăl, deoarece firea omului fusese condamnată în Adam, ca nestatornică şi întoarsă spre păcat. Precum deci din schimbarea primului om trecuse la toată firea păgubirea de cele bune, la fel, în Cel ce n-a cunoscut schimbarea stăruirii în darurile dumnezeieşti se află redobândirea lor în tot neamul omenesc. Căci în primul om, Adam, neamul omenesc vine la existenţă din nimic, dar apoi a devenit stricăcios, pentru că a călcat legea dumnezeiască. Iar în Hristos, revine la al doilea început, refăcând neamul omenesc prin înnoirea vieţii şi întorcându-l la nestricăciune. ,,Căci în Hristos este făptura nouă”, cum zice Pavel (II Cor. 5, 17).

De ce Sfântul Duh a fost trimis după Învierea Mântuitorului ?

Deci ni s-a dat nouă Duhul înnoitor, adică cel Sfânt, pricinuitorul vieţii veşnice, după ce S-a preaslăvit Hristos, adică după Învierea Lui, când, rupând legăturile morţii şi arătându-Se mai presus de toată stricăciunea, a revenit iarăşi ca om la viaţă, având în Sine întreaga noastră fire, întrucât era şi Unul dintre noi. Cercetând şi mai mult cauza pentru care nu înainte de Înviere, ci după ea, s-a produs revărsarea Duhului, vei auzi iarăşi aceasta: Hristos S-a făcut pârgă a firii înnoite, atunci când, nemaifiind împiedicat de lanţurile morţii, a venit iarăşi la viaţă. Cum deci ar putea fi readuşi la viaţă înainte de începutul ei, cei de după acest început ?

Căci, precum nu va odrăsli din pământ o plantă înainte de a se forma rădăcina ei, fiindcă începutul plantei este din rădăcină, aşa este cu neputinţă ca noi să avem pe Domnul nostru Iisus Hristos ca rădăcină a nestricăciunii noastre înainte de-a se vedea El formându-Se ca rădăcină. Deci arătând venit timpul pogorârii Duhului la noi după învierea Lui din morţi, a suflat asupra ucenicilor, zicând: ,,Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 22).

Care era lucrarea Sfântului Duh asupra proorocilor şi care este lucrarea Sa asupra creştinilor ?

În sfinţii prooroci Duhul era ca un fel de luminare bogată şi ca un sfeşnic care putea călăuzi spre cunoaşterea celor viitoare şi spre pătrunderea celor ascunse; iar în cei ce cred în Hristos nu e un simplu sfeşnic ţinut de Duhul, ci îndrăznim să spunem că este Însuşi Duhul, Care ia loc şi Se sălăşluieşte în ei. De aceea ne numim şi temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16; II Cor. 6, 16), pe când nici unul dintre sfinţii prooroci nu s-a numit templu dumnezeiesc.

Dar ce vom zice şi când vom auzi pe Mântuitorul nostru Hristos zicând: ,,Amin, amin, zic vouă, nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie cineva mai mare ca Ioan Botezătorul. Dar cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare ca el” (Matei 11, 11). Şi ce este împărăţia cerurilor ? Este dăruirea Sfântului Duh, după spusa: ,,Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). ,,Iar Duhul Se sălăşluieşte în voi prin credinţă” (Romani 8, 10). Observi cum pune înaintea tuturor celor născuţi din femeie pe cel născut în Împărăţia cerurilor, şi chiar dacă acesta e mai mic, şi aceia, desăvârşiţi ? Dar să nu socotească cineva că noi micşorăm slava sfinţilor sau virtuţile lor, ca să-i dispreţuim socotindu-i mai mari chiar şi pe cei mai mici. Nu spunem aceasta. Căci frumuseţea vieţuirii lor este fără asemănare. Mare a fost cu adevărat fericitul Botezător şi cel mai strălucitor în toată virtutea, înălţând hotarele dreptăţii aflate în noi. Dar cel ce se află astfel avea nevoie de Hristos, zicând: ,,Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine ?” (Matei 3, 14). Observi cum, fiind desăvârşit, cât e cu putinţă oamenilor şi între cei născuţi din femeie, are nevoie să fie renăscut prin Sfântul Duh ? Observi cum recunoaşte că cei născuţi din nou sunt mai mari, când spune că are nevoie de Hristos ? Căci dacă ar fi ajuns mai mare botezându-se, pentru ce L-ar fi rugat pe Hristos să se boteze de la El ? Iar dacă ştia că va fi între cei mai buni când îi va veni botezul, cum n-ar recunoaşte ca mai mari pe cei botezaţi ? Deci Hristos zice că e mai mare ca Ioan cel mai mic în Împărăţia cerurilor, deci şi cel botezat de curând şi încă neajuns la o înălţime deosebită prin fapte, şi anume numai prin faptul că fericitul Botezător este născut din femeie, iar acela s-a născut, după cum s-a scris, din Dumnezeu. Căci prin aceasta s-a făcut părtaş al firii dumnezeieşti, având în sine pe Duhul Sfânt şi numindu-se prin aceasta templu al lui Dumnezeu.


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(V)
Taina Pocăinţei

Ce este pocăinţa ?

Toţi oamenii, urmaşii lui Adam, au moştenit firea stricăcioasă a acestuia, fiind aplecaţi mereu spre păcat şi fărădelege. Întreaga Scriptură adevereşte că ,,se pleacă cugetul omului cu deadinsul spre rele din tinereţile lui” (Facerea 8, 20) şi că ,,nu este om care să nu greşească” (III Împăraţi 8, 46). ,,Că cine fiind muritor va fi fără de prihană, sau cum va fi drept cel născut din femeie ?” (Iov 15, 14-16)

După înşelarea lor de către diavol şi căderea în păcatul neascultării, Adam şi Eva s-au pocăit, ştiindu-se păcătoşi şi necuraţi înaintea lui Dumnezeu. Ca şi ei, toţi urmaşii lor ce au râvnit la a împlini legea lui Dumnezeu s-au pocăit.

Prin înfăptuirea păcatului, tot omul este ,,plin de întinăciune” şi nedreptate înaintea lui Dumnezeu, el neputându-se îndrepta fără ajutorul Făcătorului său. Sfânta Scriptură arată soarta care îl aşteaptă pe păcătos după moarte: judecata dreaptă a lui Dumnezeu şi osânda pentru faptele sale, singura cale a omului de a se îndrepta şi de a fi bineplăcut lui Dumnezeu fiind pocăinţa, părerea de rău pentru călcarea legii lui Dumnezeu.

Astfel, împăratul David mărturiseşte: ,,Miluieşte-mă Dumnezeule dupre mare mila Ta şi dupre mulţimea îndurărilor Tale, curăţeşte fărădelegile mele. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte” (Psalmi 50, 1-2), iar regele Manase, în rugăciunea sa, adevereşte: ,,Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor care Ţi-au greşit şi după mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire” (Rugăciunea lui Manase versetul 8), numindu-L pe Dumnezeu ,,Tu eşti Dumnezeul celor care se pocăiesc” (Rugăciunea lui Manase versetul 14).

În Noul Testament, Sfântul Ioan Botezătorul şi Însuşi Mântuitorul amintesc de pocăinţă, spunând: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2; 4, 17), ,,Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15).

Ce este taina pocăinţei ?

Taina pocăinţei este a treia sfântă taină a Bisericii, prin care credinciosul este curăţit de păcatele săvârşite prin harul Sfântului Duh. Precum mărturiseşte şi Sfântul Ioan Evanghelistul, ucenicul cel iubit al Domnului: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El credincios este şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9).

,,Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale !” (Marcu 2, 5)

Astfel, haina cea albă, primită la botez şi pecetea darului Sfântului Duh, primită prin taina mirungerii, sunt întunecate de toţi credincioşii prin căderea în păcat. Însă Dumnezeu, în milostivirea Sa nemărginită nu voieşte ,,moartea păcătosului”, ci voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

Pentru aceasta, El a dăruit oamenilor un mijloc de curăţire de păcate şi reînnoire a hainei albe a botezului şi a harului Sfântului Duh, anume pocăinţa. Precum spune Mântuitorul: ,,De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13, 5), taina pocăinţei este singura cale prin care credincioşii se pot îndepărta de păcat pentru a urma Mântuitorului, se pot întoarce de la păcat spre virtute şi trăire după dumnezeiasca Evanghelie.

Sfinţii Părinţi numesc pocăinţa al doilea botez, căci păcătosul iese curat din această baie a căinţei, a lacrimilor şi a Duhului Sfânt ce se revarsă asupra lui în taină ca odinioară din baia botezului.

Care este originea tainei pocăinţei ?

În Biserică, taina pocăinţei a fost aşezată de Însuşi Hristos. Astfel, încă înainte de Înviere, Mântuitorul le făgăduieşte Sfântului Apostol Petru şi celorlalţi apostoli: ,,Şi-ţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pre pământ, va fi legat şi în ceruri şi orice vei dezlega pre pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 18, 18).

După Înviere, Iisus Hristos a încredinţat ucenicilor taina pocăinţei, spunându-le: ,,precum M-au trimis pre Mine Tatăl şi Eu trimit pre voi. Şi acestea zicând, au suflat şi au zis lor: luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Prin aceste cuvinte, Domnul spune apostolilor Săi că puterea de a dezlega şi de a ierta păcatele oamenilor este o taină pe care ei şi urmaşii lor o vor săvârşi prin puterea şi împreună-lucrarea Sfântului Duh, până la sfârşitul veacului: ,,Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).

Dând pildă, Mântuitorul săvârşeşte această taină, iertând celor păcătoşi greşelile lor şi mărturisind că ,,nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi … că n-am venit să chem pre drepţi, ci pre păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 12-13). Astfel, El a iertat păcatele slăbănogului din Capernaum, ale Mariei Magdalena, ale desfrânatei, şi ale tuturor celor care s-au pocăit. Chiar răstignit pe cruce, Mântuitorul iartă păcatele tâlharului, ce se pocăise mărturisindu-şi păcatele: ,,noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Luca 23, 41) şi deschizându-i acestuia porţile raiului.

Nici un om din Legea Veche nu a avut putere de a lega şi a dezlega păcatele oamenilor, oricât de drept, sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu a fost. Deşi au făcut multe şi mari minuni, precum Moise, care a despărţit apa mării, sau Isus Navi, care a oprit soarele pe cer sau Sfântul Prooroc Ilie, care a coborât foc din cer, această putere de a lega şi dezlega, de a ierta şi ţine păcatele nu s-a dat nici unuia dintre ei, nici chiar îngerilor din ceruri.

Cum se săvârşeşte taina pocăinţei ?

Taina pocăinţei, a mărturisirii sau a spovedaniei înseamnă iertarea păcatelor celor ce le mărturisesc şi se căiesc pentru ele, de către duhovnic, în chip văzut şi de către Hristos, în chip nevăzut. Mărturisirea deplină a păcatelor în faţa duhovnicului trebuie însoţită de căinţă sinceră, părere de rău din tot cugetul şi sufletul, zdrobirea inimii, întristare pentru păcatele săvârşite şi de hotărârea de îndreptare şi de a nu mai păcătui.

La rândul său, duhovnicul, după ce rânduieşte un canon pentru pocăinţă celui ce se spovedeşte, îl dezleagă de păcate prin puterea şi harul Sfântului Duh, precum mărturiseşte Sfântul Ambrozie al Milanului: ,,Cine poate ierta păcatele decât numai Unul Dumnezeu, care iartă prin aceia cărora le-a dat această putere ? Această putere s-a dat numai preoţilor. Preoţii ca oameni săvârşesc numai slujba iertării păcatelor, fără a folosi puterea lor proprie căci ei nu iartă păcatele în numele lor, ci în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Ei cer şi Dumnezeu dă”.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Tatăl a dat Fiului puterea să judece, iar Fiul a dat preoţilor toată această putere. Preoţii iudeilor aveau puterea de a curăţi trupul de lepră, sau mai bine zis, nu de a curăţi, ci de a constata curăţirea, dar preoţii Legii Noi au primit puterea nu de a fi martori ai curăţirii, ci de a curăţi. Şi nu lepra trupului, ci de păcate întinăciunea sufletului”.

Dumnezeu nu cere mărturisirea păcatelor pentru că nu le-ar cunoaşte, ci pentru că mărturisirea lor este un semn de căinţă şi aceasta sporeşte credinţa, fiind în acelaşi timp o mărturisire a credinţei în Dumnezeu şi a nădejdii de mântuire.

Ce este canonul dat de duhovnic celui ce se pocăieşte pentru păcatele săvârşite ?

Canonul, numit şi epitimie, este mijlocul de pocăinţă rânduit de duhovnic credinciosului care se spovedeşte, constând în general în închinăciuni, metanii, rugăciune, post, fapte de milostenie. Cea mai aspră epitimie este oprirea de la sfânta împărtăşanie pentru un anumit timp. Fiind leac pentru boala sufletului păcătosului, canonul urmăreşte îndreptarea celui ce s-a pocăit şi milostivirea lui Dumnezeu şi este ajutor pentru întărirea în virtute şi îndepărtarea de la păcat.

Care este semnificaţia tainei pocăinţei ?

Prin mărturisire şi pocăinţă, omul reintră în comuniune cu Dumnezeu, recapătă o smerenie, delicateţe sufletească şi se ruşinează de păcat şi de la a-L supăra pe Hristos. Această delicateţe este opusă rigidităţii pornirii spre păcat, egoismului nepăsător şi împietririi sufleteşti. Prin mărturisire, omul face primul pas spre ridicarea din păcat.

Taina pocăinţei este o taină a comunicării sincere între credincios şi duhovnic, o taină a comuniunii dintre ei. Dacă în celelalte taine ale Bisericii, Sfântul Duh lucrează adesea în chip nevăzut, în taina pocăinţei El lucrează datorită legăturii duhovniceşti create între duhovnicul şi fiul său duhovnicesc, prin fiecare din ei, sădind pocăinţă în inima credinciosului prin mărturisirea sa şi dând harul Său preotului spre vindecarea sufletească a celui bolnav.

În această taină, Sfântul Duh este Duhul comuniunii care uneşte pe credincios şi duhovnic într-unul singur întru Hristos. Prin unirea dintre cei doi, ei cunosc taina iubirii dumnezeieşti şi se împărtăşesc de tainele împărăţiei cerurilor. Datorită acestui fapt, duhovnicul poate lega şi dezlega. Cei doi au devenit una pe pământ, s-au smerit desăvârşit unul în faţa celuilalt şi au lăsat deoparte gândurile şi sentimentele contrare până la unitate de fiinţă. Unirea rugăciunilor celor doi, cererea lor, este totdeauna împlinită, spune Mântuitorul: ,,Iarăşi amin grăiesc vouă, că dacă doi din voi se vor uni pre pământ pentru tot lucrul ce vor cere, va fi lor de la Tatăl meu, carele este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20).

Care sunt roadele pocăinţei ?

Păcatul este o povară zdrobitoare, care apasă sufletul şi îl mustră, îngreunându-l şi ţinându-l departe de Dumnezeu. Prin adevărata pocăinţă, povara este lepădată, sufletul se uşurează, iar credinciosul dobândeşte harul iertării, nădejdea mântuirii, scăpare de pedeapsa pentru păcat, împăcare cu Dumnezeu, dobândirea raiului şi a statornicei fericiri veşnice.

Precum prin păcat este pierdută curăţia desăvârşită primită prin botez, tot astfel prin pocăinţă ea este recăpătată. Precum prin păcat, credinciosul se lipseşte de harul dumnezeiesc, tot aşa prin pocăinţă acesta este redobândit. Apoi, precum prin păcat omul cade în robia diavolului, tot astfel prin pocăinţă este izbăvit de ea.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndeamnă: ,,Să îmbrăcăm prin pocăinţă haina cea luminoasă, care este Însuşi Duhul Sfânt. Iar aceasta nu se face altfel decât prin lucrarea stăruitoare a virtuţilor şi prin răbdarea necazurilor; fiindcă sufletul necăjit este mişcat de încercări şi ispite spre lacrimi, iar lacrimile, curăţind inima, o fac templu şi sălaş al Sfântului Duh”.


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(VI)
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre taina pocăinţei

În cartea sa ,,Despre pocăinţă”, Sfântul Tihon din Zadonsk vorbeşte despre felurile în care Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă, despre nădejdea şi mângâierea pe care Dumnezeu le revarsă asupra celor ce vor să se pocăiască, despre roadele pocăinţei, dar şi despre ameninţările şi mânia lui Dumnezeu ce vin peste cei împietriţi la inimă

Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29).

Câtă vreme omul stă înaintea a ceva, este întors cu faţa către acel lucru, iar când voieşte să se îndepărteze de la el, se întoarce cu spatele către el şi merge în calea sa; şi cu cât merge mai mult, cu atât se îndepărtează mai tare de acel lucru.

Astfel, câtă vreme omul sârguieşte să plinească sfânta voie a lui Dumnezeu şi ascultă de ceea ce porunceşte El în sfântul Său cuvânt, arătându-se gata să facă poruncile Lui, este ca şi cum ar sta cu faţa către Dumnezeu, dându-I cinstire şi petrecând nedespărţit împreună cu Dânsul; când însă îşi schimbă gândul cel bun şi alege răul în locul binelui, când face păcate în loc de fapte bune, este ca şi cum s-ar întoarce cu spatele către Dumnezeu, precum s-a spus prin proorocul despre nelegiuiţii israeliteni: ,,Şi mi-au întors spatele, iar nu faţa lor” (Ieremia 32, 33).

Astfel, întorcându-se omul de la Dumnezeu, care este binele cel fără de hotar, se îndepărtează tot mai mult de El, pe măsură ce face mai multe păcate şi fărădelegi, rămânând nepocăit. Se întoarce de la El cu inima, nu cu faţa, şi îi întoarce nu spatele, ci inima nepocăită şi neascultătoare şi se îndepărtează de El nu cu picioarele, ci cu voia sa, nu prin schimbarea locului în care se află, ci prin schimbarea năravurilor sale în unele şi mai rele.

Pocăinţa femeii păcătoase înaintea Mântuitorului

Căci încotro ne putem întoarce faţa de la Cel ce este pretutindeni ? Şi unde vom merge de la Cel ce Se află în orice loc ? Precum spune psalmistul: ,,Unde mă voi duce de la duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi ? (Psalmi 138, 7)

Această întoarcere şi îndepărtare a omului de la Dumnezeu ne-a fost înfăţişată prin pilda fiului risipitor care, luând de la milostivul său părinte partea de moştenire ce i se cuvenea, a plecat, spre nenorocirea sa, de la acesta, şi a mers într-o ţară îndepărtată, unde şi-a cheltuit averea, trăind în desfrânare, iar mai pe urmă a început să sufere de lipsuri şi dorea mult să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii.

Aşijderea şi omul, îndepărtându-se de la Dumnezeu prin neascultare, pierde avuţia cea duhovnicească, dăruită lui de către Dumnezeu (adică sfinţenie, dreptate, neprihănire şi celelalte) şi, căzând astfel în greaua robie a patimilor şi a păcatului, nu poate să-şi afle nicăieri tihnă şi bucurie, căci sufletul omenesc, fiind duh zidit de Dumnezeu, nu îşi poate afla nicăieri tihnă, pace, mângâiere şi bucurie decât numai în Dumnezeu.

Iar dacă se desparte de El, este silit să-şi caute desfătare în zidiri, hrănindu-se ca şi cu nişte roşcove, cu feluritele patimi, însă nu află tihna şi bucuria pe care le aşteaptă şi astfel moare de foame, căci duhul are nevoie de hrană duhovnicească.

Omul s-a întors şi s-a depărtat de la Dumnezeu, dar prea milostivul Dumnezeu nu se întoarce de la el, ci strigă în urmă-i, cu glas părintesc: Fiule, unde pleci de la mine ? Unde vei afla fericire fără mine şi în afară de mine ? Pretutindeni te aşteaptă necazuri. Şi astfel strigând, îl cheamă la El pe om, în felurite chipuri, după cum se va vedea.

Dumnezeu îl cheamă pe om, în primul rând, lăuntric, prin harul Său, cu care bate în uşa inimilor noastre. Aceasta se întâmplă ori de câte ori conştiinţa întărâtată de păcate îl mustră şi îl biciuieşte pe om, înfăţişându-i judecata lui Dumnezeu şi veşnica pedeapsă pentru păcate.

Dumnezeu îl cheamă pe om prin mântuitoarea iconomie, pătimire, moarte şi înviere a Fiului Său Iisus Hristos, arătându-i că această mare lucrare a fost înfăptuită de dragul lui: ,,Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19, 10). Însuşi Mântuitorul spune: ,,Nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13) şi iarăşi: ,,Iată, stau la uşă şi bat: de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Iar Duhul Sfânt ne spune într-unul din psalmi: ,,Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă împietriţi inimile voastre” (Psalmi 94, 8). Aşa ne cheamă la pocăinţă, prin harul Său, Sfântul şi Milostivul nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh !

Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă prin proorocii şi apostolii Săi, care sunt trimişi şi slugile Sale, pe care îi trimite după noi, iar prin mijlocirea lor ne întoarce la Sine, cu îndemnurile şi rugăminţile lor: ,,În numele lui Hristos, aşadar, vă rugăm, ca şi cum Dumnezeu Însuşi v-ar ruga prin noi; în numele lui Hristos, vă rugăm, împăcaţi-vă cu Dumnezeu !” (II Corinteni 5, 20) şi iarăşi: ,,Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot” (Zaharia 1, 3; Maleahi 3, 7). Şi încă: ,,Întoarce-te, Israile, la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai poticnit din pricina fărădelegii tale” (Osea 14, 2). Şi într-alt loc: ,,Întoarce-te către Mine, casa lui Israil, zice Domnul, şi nu voi căuta cu asprime, că milostiv sunt Eu, zice Domnul, şi în veci nu voi ţine mânie asupra voastră” (Ieremia 3, 12). Şi încă: ,,Şi acum zice Domnul Dumnezeul nostru: Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire, şi vă rupeţi inimile voastre, iar nu hainele voastre; şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că milostiv şi îndurat este, îndelung-răbdător şi mult milostiv şi Îi pare rău de răutăţi” (Ioil 2, 12-13). Şi iarăşi: ,,Întoarceţi-vă şi vă abateţi de la toate păgânătăţile voastre şi nedreptatea nu vă va fi vouă spre chinuire. Lepădaţi de la voi toate păgânătăţile voastre, pe care le-aţi făcut faţă de Mine, şi vă faceţi vouă inimă nouă şi duh nou, şi faceţi toate poruncile Mele” (Iezechiil 18, 30-31).

Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă prin făgăduinţa bunătăţilor vremelnice şi veşnice, prin care ne atrage la Sine, ca prin aceasta să ne deşteptăm şi să ne întoarcem către El. Astfel ne cheamă la Sine Hristos, făgăduind preadulce odihnă sufletelor noastre: ,,Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pre voi. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 28-29).

Dumnezeu îl cheamă pe om la pocăinţă şi prin ameninţarea cu pedepsele vremelnice şi veşnice, precum vedem în multe locuri din Sfânta Scriptură. ,,De nu vă veţi întoarce, sabia Sa o va luci, arcul Său l-a încordat şi l-a gătit pe el şi într-însul a gătit vasele morţii, săgeţile Sale celor ce se ard le-a lucrat” (Psalmi 7, 13-14). Şi iarăşi: ,,O, omule ! Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă ? Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 4-5). Şi iarăşi: ,,De se vor îngropa în iad, de acolo îi va scoate pe ei mâna Mea, şi de se vor sui în cer, de acolo îi voi pogorî pe ei. De se vor ascunde pe vârful Carmelului, şi acolo îi voi prinde şi îi voi lua pe ei. Şi de se vor afunda dinaintea ochilor Mei întru adâncurile mării, acolo voi porunci balaurului şi îi va muşca pe ei” (Amos 9, 2-3). O singură scăpare este dinaintea mâniei lui Dumnezeu: pocăinţa; ea îl adăposteşte pe om dinaintea pedepsei: ,,Îndată voi grăi asupra neamului şi asupra împărăţiei, ca să-i dezrădăcinez pe ei şi să-i pierd. Şi se va întoarce neamul acela de la toate răutăţile sale şi Mă voi căi pentru relele pe care am socotit să le fac lor” (Ieremia 18, 7-8). La acest liman neprimejduit au alergat ninivitenii, auzind că va să vină asupra lor mânia lui Dumnezeu şi ascunzându-se, s-au mântuit. Aşadar, cade-se şi nouă să alergăm la această cetate de scăpare, ca să ne ascundem în ea de pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu, căci pocăinţa este muntele în care s-a ascuns Lot de mânia cea pustiitoare a lui Dumnezeu, care a ars Sodoma şi Gomora. În acest munte liniştit şi fără de primejdie trebuie negreşit să se ascundă şi să fugă cel ce nu vrea să piară dimpreună cu lumea nelegiuită, ca dimpreună cu Sodoma şi Gomora. Fugi dar, omule, în acest munte, până ce nu a căzut mânia lui Dumnezeu precum focul trimis de Domnul din ceruri, şi nu te uita înapoi. ,,Adu-ţi aminte de femeia lui Lot” (Luca 17, 23), ne îndeamnă Hristos.

Mai departe, părinteasca pronie a lui Dumnezeu trimite asupra păcătoşilor pedepse prin care le pune stavilă în calea pierzării, ca să se oprească şi să se întoarcă la Dumnezeu, adică boli, foamete, incendii şi alte necazuri.

Dumnezeu ne cheamă, în fine, prin morţile pe care le vedem în jurul nostru în fiecare zi, atunci când vedem pe fraţii noştri că pleacă de aici, iar noi ne putem aştepta de la o zi la alta la acelaşi lucru, căci fiecăruia dintre noi îi grăieşte Dumnezeu: ,,Ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce”, precum s-a zis protopărintelui nostru Adam. Deci, la pocăinţă ne îndeamnă şi sfârşitul vieţii noastre, care nu se ştie când va fi, dar va veni negreşit. Dumnezeu a rânduit ca ceasul morţii să ne fie neştiut, ca pururea să îl aşteptăm. Dumnezeu ne făgăduieşte să primească pe cei ce se pocăiesc şi să le dea iertare de păcate, dar nu ne făgăduieşte ziua de mâine, căci El ne cere să fim mereu gata de ieşire; cum ne va afla ceasul morţii, aşa ne vom înfăţişa dinaintea judecăţii lui Dumnezeu. Cel ce vrea să moară precum creştinii evlavioşi, se cuvine să şi trăiască ca ei, căci cel ce este rob al lui Dumnezeu trebuie să fie întotdeauna gata la chemarea stăpânului său. Iar Dumnezeu cheamă la El pe fiecare om punându-i capăt vieţii. ,,Fericite sunt slugile pe care, venind Domnul, le va afla priveghind” (Luca 12, 37). Negreşit că acela veghează, cel care pururea se pocăieşte.



CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(VII)  
Taina Euharistiei

Ce este taina euharistiei ?

Taina euharistiei este taina prin care credincioşii se unesc cu Iisus Hristos, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului sub forma pâinii şi a vinului. Este cea mai mare dintre tainele Bisericii, căci prin celelalte şase sfinte taine, credincioşii primesc numai harul Sfântului Duh şi darurile lui Dumnezeu, în timp ce prin aceasta, creştinul îl primeşte pe Însuşi Mântuitorul, care a binevoit a Se da pe Sine nouă pentru totdeauna.

Toate celelalte taine îl pregătesc pe creştin pentru taina cea mare a Bisericii: unirea cu Iisus Hristos. Astfel, darurile Sfântului Duh primite prin taina mirungerii îl întăresc pe credincios în viaţa cea nouă primită prin taina botezului, iar prin taina pocăinţei se spală păcatele şi se reînnoieşte mereu haina cea albă primită la botez, ca prin euharistie viaţa creştinului să se desăvârşească ca unire deplină cu Hristos şi Biserica Sa.

Cina cea de Taină. Mânăstirea Stavronichita, Muntele Athos, secolul al XV-lea.

Această taină a Bisericii mai este cunoscută şi sub numele de împărtăşanie, cuminecare, frângere a pâinii, cina Domnului, pâinea Domnului sau pâinea cerească, paharul credinţei, jertfă sfântă şi tainică.

Care este originea tainei euharistiei ?

Ca toate celelalte taine, euharistia a fost preînchipuită în Vechiul Testament de mana cerească cu care Dumnezeu i-a hrănit pe evrei vreme de 40 de ani în pustie, pe calea către pământul făgăduinţei. Astfel, precum în Legea Veche, Dumnezeu i-a hrănit pe evrei, în Legea Nouă, Biserica, prin taina euharistiei, îi hrăneşte pe creştini pe calea către împărăţia cerurilor.

Amintind de mana cerească, Mântuitorul vesteşte taina euharistiei prin minunea înmulţirii pâinilor: ,,Amin, amin, grăiesc vouă: mă căutaţi pre mine, nu pentru că aţi văzut semne, ci pentru că aţi mâncat din pâini, şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea aceea care rămâne spre viaţă veşnică, care Fiul Omului va da vouă; că pre acesta l-au pecetluit Dumnezeu Tatăl. Părinţii voştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: pâine din cer le-au dat lor de au mâncat. Deci le-au zis lor Iisus: amin, amin, zic vouă: nu Moisi a dat vouă pâinea din cer; ci Tatăl meu dă vouă din cer pâinea cea adevărată. Pentru că pâinea lui Dumnezeu este ceea ce se pogoară din cer, şi viaţă dă lumii. Deci au zis către dânsul: Doamne, pururea dă-ne nouă pâinea aceasta. “Şi au zis lor Iisus: eu sunt pâinea vieţii; cela ce vine către mine, nu va flămânzi; şi cela ce crede întru mine, nu va înseta niciodată.”(Ioan 6, 26-27, 31-35).

Iisus Hristos aşează taina euharistiei în ajunul patimilor Sale. Astfel, înainte de a fi prins de evrei în grădina Ghetsemani, El a cinat împreună cu ucenicii Săi, în Ierusalim, sărbătorind Paştele evreiesc. La Cină, El a binecuvântat pâinea şi, mulţumind lui Dumnezeu, a frânt-o, împărţind-o ucenicilor: ,,Deci mâncând ei, luând Iisus pâinea şi binecuvântând, au frânt şi au dat ucenicilor şi au zis: luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu. Şi luând paharul şi mulţumind au dat lor, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele meu al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28). Făgăduinţa de mântuire făcută de Dumnezeu oamenilor se împlineşte prin jertfa Mântuitorului pe cruce, Legea cea nouă fiind pecetluită cu însuşi trupul şi sângele Său, date credincioşilor în taina euharistiei.

Îndată după împărtăşirea apostolilor, Mântuitorul le porunceşte: ,,Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 15), iar după Înviere, El întăreşte această taină. Astfel, Iisus Hristos Se arată ucenicilor care mergeau pe drumul către Emaus şi, pentru ca aceştia să Îl recunoască: ,,când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor şi au cunoscut că este El” (Luca 24, 30-31).

Cum se săvârşeşte taina euharistiei ?

Taina euharistiei este săvârşită de către preot sau arhiereu, în timpul sfintei liturghii. Liturghia înfăţişează întreaga viaţă a Mântuitorului, jertfa pe cruce şi moartea Sa pentru răscumpărarea omului din robia păcatului, istoria şi calea mântuirii. Momentul cel mai important al liturghiei este prefacerea sfintelor daruri în trupul şi sângele Mântuitorului, jertfa cea nesângeroasă adusă spre iertarea păcatelor, ce este una şi aceeaşi cu jertfa de la Cina cea de Taină şi jertfa de pe cruce a Mântuitorului. În euharistie, Hristos se aduce ca jertfă Tatălui ca om, pentru a deschide oamenilor calea către Dumnezeu şi împărăţia cerurilor.

Prefacerea pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Mântuitorului se săvârşeşte prin lucrarea Sfântului Duh, când preotul rosteşte rugăciunea de chemare a Acestuia şi binecuvintează darurile. Precum la Cina cea de Taină, prin binecuvântarea Mântuitorului, pâinea s-a prefăcut în Trupul Lui şi vinul în Sângele Lui, tot astfel, până la sfârşitul veacurilor, prin binecuvântarea preoţilor şi arhiereilor şi mijlocirea Sfântului Duh, pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului.

Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieşte astfel această taină înfricoşată: ,,Însuşi pâinea şi însuşi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Iar dacă te întrebi de chipul cum se petrece aceasta, ţi-e de ajuns să auzi că prin Sfântul Duh, aşa cum Domnul şi-a luat lui însuşi în Sine Trupul din Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu prin Sfântul Duh. Nu ştim nimic mai mult decât că, cuvântul este adevărat, lucrător şi atotputernic al lui Dumnezeu, dar chipul cum nu poate fi cercetat. Nu e lipsit de interes să spun şi acest lucru, că după cum în chip firesc pâinea prin mâncare şi vinul şi apa prin băutură, se prefac în trupul şi sângele celui ce mănâncă şi bea şi nu ajung un alt trup pe lângă cel dintâi, tot aşa pâinea punerii înainte, vinul şi apa, prin chemarea şi venirea Sfântului Duh, se prefac într-un chip mai presus de fire, în Trupul şi Sângele lui Hristos”.

Taina euharistiei covârşeşte toate celelalte sfinte taine, pentru că materiile celorlalte taine se sfinţesc, precum apa la botez sau mirul pentru mirungere, dar îşi păstrează firea, rămânând apă sfinţită sau mir sfinţit, în timp ce în euharistie, pâinea şi vinul se prefac la sfinţire în trupul şi sângele Domnului.

Care este semnificaţia tainei euharistiei ?

Euharistia este taina unităţii Bisericii, căci, prin unirea creştinului cu Hristos în euharistie, acesta se uneşte şi cu ceilalţi credincioşi, mădulare ale Bisericii şi fraţii săi întru credinţă.

De asemenea, euharistia este fermentul, aluatul care preface treptat viaţa pământească în viaţa cea cerească, căci viaţa cea fără de moarte creşte în om prin lucrarea Mântuitorului primit în euharistie, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,,De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 3, 20).

Care sunt roadele dumnezeieştii împărtăşanii ?

Împărtăşania este hrana duhovnicească, fiind pentru suflet ceea ce aerul şi hrana trupească sunt pentru trup. Aceasta o adevereşte Mântuitorul prin cuvintele: ,,Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu adevărată băutură” (Ioan 6, 55). Astfel, în timp ce hrana materială se transformă în trupul celui care o mănâncă, euharistia transformă întreaga fiinţă a celui ce o primeşte cu vrednicie în chipul şi asemănarea Celui ce este mâncat, Domnul Hristos, făcându-ne părtaşi firii dumnezeieşti.

Euharistia păstrează, desăvârşeşte, hrăneşte şi întăreşte întreaga viaţă duhovnicească a creştinului: curăţă de păcate, întăreşte spre buna vieţuire, pregăteşte pentru fericita viaţă veşnică; întăreşte în ispite şi fereşte de păcate. Prin unirea cu Hristos în euharistie, creştinul nu se mai teme de moarte, căci poartă în el trupul lui Hristos cel înviat, arvună a vieţii veşnice.

Toţi creştinii care, cu bună pregătire, se împărtăşesc cu sfintele taine se unesc strâns cu Hristos şi se fac părtaşi vieţii veşnice, precum spune Însuşi Hristos: ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia pre el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 56, 54). Prin euharistie, creştinul se face locaş al Sfântului Duh: ,,Cel ce Mă iubeşte pre Mine, iubit va fi de Tatăl Meu … la el vom veni şi locaş la el vom face” (Ioan 14, 21-23).

Prin urmare, creştinul trebuie ia aminte la întreaga sa viaţă duhovnicească pentru a se pregăti de unirea cu Hristos, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Drept aceea, oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Deci, să se cerceteze omul pre sine şi numai aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, mănâncă şi bea judecată împotriva sa, pentru că nesocoteşte Trupul Domnului” (1 Cor. 11, 27-29).



CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(VIII)
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre taina euharistiei

În omiliile sale la Evanghelia după Matei, folosind retorica, Sfântul Ioan Gură de Aur explicitează euharistia ca sfântă taină. Astfel, vorbind despre Cina Cea de Taină, sfântul răspunde unor posibile întrebări ale creştinilor

De ce a îngăduit Mântuitorul ca, la Cina Cea de Taină, Iuda să se împărtăşească din sfintele taine ?

Mântuitorul nu l-a oprit pe Iuda de la a se împărtăşi, pentru ca noi să ştim că Dumnezeu nu lasă nimic la o parte din cele ce pot îndrepta pe cineva. Însă orbirea vânzătorului a fost foarte mare, iar aceasta se vede din faptul că s-a împărtăşit cu tainele şi a rămas acelaşi. Evanghelistul Luca a arătat aceasta spunând: ,,După pâine, a intrat în el satana” (Luca 22, 3; Ioan 13, 27), iar el nu a spus acestea ca să dispreţuiască trupul Stăpânului, ci ca să vădească neruşinarea vânzătorului. Păcatul lui Iuda a ajuns mai mare din două pricini: pentru că s-a apropiat de taine cu astfel de gând, şi pentru că apropiindu-se nu a devenit mai bun, nici datorită fricii, nici datorită binefacerii primite, nici datorită cinstei ce i s-a făcut. De aceea, şi mai înainte şi mai târziu, Mântuitorul i-a amintit necontenit şi l-a povăţuit, şi cu fapta şi cu cuvântul şi cu frica şi cu blândeţea şi cu ameninţarea şi cu cinstea. Dar nimic nu l-a făcut să se îndepărteze de boala aceasta cumplită a iubirii de arginţi.

De ce Mântuitorul a dat această nouă taină în ajunul patimilor Sale ?

În primul rând, El a săvârşit taina aceasta în timpul Paştelor pentru a ne arăta nouă că El este legiuitorul Vechiului Testament şi că pentru cele din Noul Testament au fost preînchipuite cele din Vechiul Testament. De aceea, acum a pus adevărul în locul preînchipuirii. Seara era dovada împlinirii vremurilor, dovadă că faptele pentru mântuirea oamenilor au ajuns la sfârşit.

Jertfa adusă Dumnezeului Celui Viu în Vechiul Testament. În mijloc se află Melchisedec, preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, în stânga lui este Abel şi jertfa sa cea curată, iar în dreapta sa Dreptul Avraam, cu fiul său Isaac. Mozaic din Bazilica San Apollinare in Classe, Ravenna, secolul al VI-lea

În al doilea rând, Dumnezeu a rânduit începătura acestei mari şi înfricoşate taine în ajunul patimilor Domnului pentru a ne învăţa să mergem de bună voie la patimă, să suferim cu mulţumire orice necaz şi supărare, dându-ne şi prin aceasta bune nădejdi. Dacă preînchipuirea a slobozit poporul iudeu dintr-o robie atâta de grea, apoi cu mult mai mult adevărul va slobozi lumea din toate nevoile. De aceea, n-a dat sfintele taine mai dinainte, ci când trebuia să înceteze legea Vechiului Testament. Hristos a pus capăt celei mai mari sărbători a legii vechi şi i-a mutat pe ucenici la o altă masă, la o masă prea înfricoşătoare, spunând: ,,Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, carele se frânge pentru mulţi” (Matei 26, 26).

Cum se face că ucenicii nu s-au tulburat la auzul acestor cuvinte ?

Hristos le spusese şi mai înainte multe şi mari lucruri despre taina aceasta. De aceea acum nu mai stăruie, ci spune numai pricina patimilor Sale, adică iertarea păcatelor. Numeşte sângele Său sânge al Noului Testament, adică al făgăduinţei, al legii noi. Făgăduise de multă vreme sângele Său, care este temelia Testamentului celui Nou. Şi după cum Vechiul Testament avea oi şi viţei, tot aşa şi Noul Testament are sângele Stăpânului. Prin aceste cuvinte, Hristos arată că are să moară; de aceea vorbeşte de Testament; şi aminteşte de Testamentul de mai înainte, că şi el fusese sfinţit prin sânge. Şi iarăşi vorbeşte de pricina morţii: ,,care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”; şi adaugă: ,,Aceasta s-o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).

Cum îi îndepărtează Hristos pe ucenici de obiceiurile iudaice ?

Hristos le spune ucenicilor că, după cum săvârşeau Paştele iudaic spre pomenirea minunilor din Egipt, tot aşa să îl săvârşească şi pe acesta spre pomenirea Lui. Sângele acela s-a vărsat spre mântuirea celor întâi-născuţi din Egipt; acesta însă, se varsă spre iertarea păcatelor întregii lumi, căci ,,acesta este sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor”. A spus aceste cuvinte şi spre a arăta prin ele că patima şi crucea sunt o taină, dar şi spre a mângâia pe ucenici. Şi după cum Moise a spus: ,,Aceasta este vouă spre pomenire veşnică” (Ieşirea 3, 15), tot aşa şi Domnul a spus: ,,Spre pomenirea Mea până ce voi veni”. De aceea a şi spus: ,,Mult am dorit să mănânc Paştele acesta” (Luca 22, 15), cu alte cuvinte: ,,Mult am dorit să vă dau vouă lucrurile acestea noi, să vă dau un Paşte prin care vreau să vă fac oameni duhovniceşti”.

De ce aminteşte Domnul mereu că a murit pentru noi ?

Domnul ştia că se vor ivi eretici: marcioniţii, valentinienii şi maniheii, care aveau să tăgăduiască iconomia aceasta dumnezeiască; de aceea aminteşte necontenit de patimile Sale. Aminteşte de ele şi la darea sfintelor taine, pentru ca nimeni să nu se lase rătăcit. Prin masa aceasta sfântă ne şi mântuieşte, ne şi învaţă că ea este capul bunătăţilor. După ce a dat sfintele taine, spune: ,,Nu voi mai bea din rodul viţei acesteia până în ziua aceea când îl voi bea cu voi nou întru împărăţia Tatălui Meu” (Matei 26, 29).

Le vorbise până acum ucenicilor de patimile Sale şi de răstignire; acum le vorbeşte iarăşi de înviere, numind învierea Sa ,,împărăţie”.

Dar pentru ce Hristos a mai băut după ce a înviat ? Şi de ce n-a băut apă, ci vin ?

Pentru ca oamenii, care nu dau crezare decât numai simţurilor, să nu creadă că învierea a fost o nălucire; că majoritatea oamenilor socot băutul o dovadă a învierii. De aceea şi apostolii, pentru a-i încredinţa pe oameni de învierea Lui, grăiau: ,,Noi care am mâncat şi am băut împreună cu El” (Fapte 10, 41). După înviere, Hristos a mâncat şi a băut nu pentru că avea nevoie, căci trupul Lui nu avea nevoie de mâncare şi de băutură, ci a băut şi a mâncat pentru a-i încredinţa pe ucenici de învierea Sa.

El a băut vin, şi nu apă, ca să smulgă din rădăcini o altă învăţătură greşită, o altă erezie. Pentru că unii aveau să întrebuinţeze numai apă la sfintele taine, Domnul a întrebuinţat vin şi când a dat sfintele taine şi a întrebuinţat tot vin când a stat la o masă obişnuită, nu la săvârşirea sfintelor taine; că a spus: ,,Din rodul viţei”, iar viţa dă naştere la vin, nu la apă.

De ce a dat Mântuitorul trupul şi sângele Său sub forma pâinii şi a vinului ?

Să ne supunem, dar, totdeauna lui Dumnezeu şi să nu ne împotrivim Lui, chiar dacă par cuvintele lui Dumnezeu potrivnice judecăţii şi vederilor noastre; să punem cuvântul Lui mai presus de judecăţile şi vederile noastre. Aşa să facem şi când ne împărtăşim cu sfintele taine. Să nu ne uităm numai la materia ce ne stă înaintea ochilor, ci să avem în minte permanent cuvintele Domnului. Cuvântul Lui nu înşeală niciodată, pe când simţurile ne înşeală uşor. Cuvântul Lui n-a fost niciodată dezminţit, pe când simţurile noastre de foarte multe ori greşesc. Când cuvântul Lui spune: ,,Acesta este trupul Meu”, să ascultăm şi să credem şi să vedem trupul Lui cu ochii sufletului. Hristos nu ne-a dat nouă ceva material, ci, în lucrurile materiale, toate sunt duhovniceşti. Tot aşa şi cu taina botezului; botezul se face printr-un lucru material, apa, dar se săvârşeşte ceva duhovnicesc, naşterea şi reînnoirea în duh. Dacă ai fi fost fără de trup, ţi-ar fi dat daruri netrupeşti; dar pentru că sufletul este împletit cu trupul, ţi-a dat cele duhovniceşti în cele materiale.

Câţi oameni nu spun astăzi: ,,Aş fi voit să-I văd chipul, statura, încălţămintea !” Iată Îl vezi, te atingi de El, Îl mănânci ! Doreşti să-I vezi hainele ? Dar El Se dă pe El Însuşi ţie nu numai ca să Îl vezi, ci chiar să te atingi de El, să Îl mănânci, să Îl primeşti înlăuntrul tău. Nimeni să nu se apropie cu scârbă, nimeni să nu se apropie cu paşi şovăitori. Toţi să fim înflăcăraţi, toţi să fim cu sufletele clocotitoare, toţi să fim cu minţile treze. Dacă iudeii mâncau cu zel paştele stând în picioare, cu încălţămintea în picioare şi cu toiegele în mâini, cu mult mai mult noi trebuie să fim veghetori. Ei trebuiau să meargă în Palestina ; noi însă trebuie să mergem în cer.

De ce mulţumeşte Hristos lui Dumnezeu după ce îi împărtăşeşte pe ucenici, precum stă scris: ,,Iar după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor” (Matei 26, 30) ?

Să audă aceste cuvinte toţi cei care mănâncă ca dobitoacele, care sunt zgomotoşi când stau la masă şi se scoală de la masă beţi. Să audă aceştia că trebuie să se scoale de la masă mulţumind şi cântând lui Dumnezeu laude. Ascultaţi aceste cuvinte toţi câţi nu aşteptaţi să se citească cea din urmă rugăciune a sfintelor taine. Rugăciunea aceasta preînchipuie rugăciunea făcută de Domnul după terminarea Cinei celei de Taină. Domnul a mulţumit înainte de a da ucenicilor Săi sfintele taine, ca şi noi să mulţumim; a mulţumit şi a cântat laude şi după ce le-a dat, ca şi noi să facem la fel. Să mulţumim, să cântăm şi să-L preaînălţăm pe Dumnezeul nostru întru toţi vecii.



CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII  
(IX)
Taina Preoţiei

Ce este taina preoţiei ?

Preoţia este taina prin care se săvârşesc toate celelalte sfinte taine ale Bisericii, căci numai preotul sau arhiereul poate săvârşi sfintele taine şi dumnezeieştile slujbe ale Bisericii, fiind mijlocitor al credincioşilor la tronul lui Dumnezeu. Prin taina preoţiei, Iisus Hristos a împlinit făgăduinţa făcută ucenicilor: ,,Iată eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20), rămânând alături de creştini în chip nevăzut, prin Sfântul Duh, Mângâietorul prezent în sfintele taine, şi în chip văzut, prin preotul care săvârşeşte lucrarea mântuitoare.

Preoţii, purtători ai acestei taine, sunt numiţi în multe feluri în Sfânta Scriptură: ,,trimişii Celui veşnic” (Agheu 1, 12-14), ,,trimişii lui Hristos (Ioan 20, 21), ,,îngerii Bisericii” (Apocalipsa 1, 20; 2, 1), ,,apostoli ai lui Hristos şi conlucrători” (Filipeni 2, 25), ,,săvârşitorii tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1) sau ,,iconomi ai darului lui Dumnezeu” (I Petru 4, 10).

Care este originea preoţiei ?

Taina preoţiei a fost aşezată în Biserică de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care, înainte de Învierea Sa, i-a învăţat pe apostoli şi ucenici misiunea lor, ca slujitori ai lui Dumnezeu. După botez, postul aspru în pustie şi biruinţa întreitei ispite, Mântuitorul şi-a ales doisprezece apostoli, pe care i-a trimis să vestească Împărăţia lui Dumnezeu: ,,Umblând, propovăduiţi, zicând: s-a apropiat împărăţia cerurilor, pre cei bolnavi vindecaţi, pre cei leproşi curăţiţi, pre cei morţi înviaţi, dracii scoateţi; în dar aţi luat, în dar daţi” (Matei 10, 7-8).

Încă din Vechiul Testament, taina preoţiei era preînchipuită în preoţii Legii Vechi, care se ungeau cu untdelemn sfinţit (Ieşirea 40, 12-16), îmbrăcau veşminte preoţeşti şi arhiereşti, slujind lui Dumnezeu cu jertfe şi arderi de tot. Ei erau purtători ai cuvântului lui Dumnezeu şi călăuzitori ai poporului evreu.

În Legea Nouă, Dumnezeu Tatăl Îl trimite pe pământ pe Fiul Său, care este ,,arhiereu mare, carele au străbătut cerurile” (Evrei 4, 14), pentru a Se aduce pe Sine jertfă pentru iertarea păcatelor oamenilor: ,,Iar Hristos, venind arhiereu bunătăţilor celor viitoare, prin sângele său au intrat odată întru cele sfinte, veşnică răscumpărare aflând” (Evrei 9, 11-12).

Şi precum Hristos este marele preot şi arhiereul cel veşnic, după cum mărturiseşte proorocul David: ,,Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melhisedec” (Psalmi 109, 4), prin harul şi puterea care le-au fost date de Mântuitorul, preoţii Îi urmează Lui în toate, preînchipuindu-L în săvârşirea tainelor şi a slujbelor dumnezeieşti.

Hirotonia Sfântului Apostol Iacov

 După cum le-a făgăduit Hristos, ,,ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt preste voi, şi, veţi fi mie mărturii în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8), cei doisprezece apostoli au hirotonit şi aşezat în Biserică 7 diaconi (Faptele Apostolilor 6, 3-6), preoţi (Faptele Apostolilor 14, 23) şi episcopi (Faptele Apostolilor 20, 28), care să ducă mai departe învăţătura Mântuitorului şi să mărturisească Adevărul.

Apostolii le-au transmis urmaşilor lor harul şi puterea dăruite lor de Hristos, prin punerea mâinilor: ,,Pre cari i-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se şi-au pus preste dânşii mâinile” (Faptele Apostolilor 6, 6). Iar urmaşii apostolilor au transmis, de-a lungul veacurilor, prin punerea mâinilor arhiereului, harul şi puterea lui Hristos, având succesiune apostolică neîntreruptă.

Cum se săvârşeşte taina preoţiei ?

Din vremurile apostolice, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,,Îţi aduc aminte ţie, ca să aprinzi darul lui Dumnezeu, care este întru tine prin punerea mâinilor mele” (II Timotei 1, 6), taina preoţiei era săvârşită numai de arhierei, prin punerea mâinilor şi arhiereasca rugăciune de sfinţire.

Săvârşirea tainei preoţiei sau hirotonia întru preot sau diacon este înfăptuită de un singur arhiereu, în timp ce hirotonia întru arhiereu este înfăptuită de doi sau trei arhierei. Hirotonia se face în biserică în timpul liturghiei, iar la o liturghie nu pot fi hirotoniţi decât câte unul din fiecare treaptă preoţească.

Ce daruri primesc cei care s-au învrednicit de taina preoţiei ?

Preoţia este sfânta taină prin care se coboară, asupra celui ales cu bună rânduială, harul Sfântului Duh dându-i arhiereului şi preotului putere de a învăţa şi propovădui Evanghelia, după cum Însuşi Mântuitorul le-a poruncit: ,,Şi au zis lor: mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea” (Marcu 16, 15); de a săvârşi sfintele taine, slujbele dumnezeieşti şi de a lega şi dezlega păcatele; de a păstori şi călăuzi credincioşii pe calea vieţii şi a mântuirii către Împărăţia lui Dumnezeu: ,,Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pre voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu sângele lui” (Faptele Apostolilor 20, 28).

Arhiereul, ca urmaş al apostolilor, are deplinătatea darurilor şi puterea de a vorbi şi lucra în numele Domnului. Pe lângă puterea deplină de a săvârşi toate tainele Bisericii ca preot, arhiereul sfinţeşte preoţi, diaconi, sfântul mir, antimise şi biserici, iar la săvârşirea slujbelor, el este întotdeauna cel mai mare sau primul dintre preoţi.

Preoţii, ,,slujitorii lui Dumnezeu şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni 4, 1), au puterea de a săvârşi toate slujbele şi tainele Bisericii, în afară de cea a preoţiei, şi păstoresc credincioşii pe care i-au primit în grijă de la episcopul lor, iar diaconii slujesc ca ajutoare ale arhiereilor şi preoţilor.

Preoţia este una din puţinele taine de care nu se învrednicesc toţi credincioşii, ci numai partea bărbătească, şi din aceasta numai cei mai virtuoşi. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte astfel despre cei vrednici de taina preoţiei: ,,Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii în înălţimea trupului (I Împăraţi 10, 23). Pe cât e de mare deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot la fel între păstor şi păcătoşi”.

Iar Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Că se cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu; nefăcând spre plăcerea sa, nemânios, neocărâtor, negrabnic a bate, neagonisitor de dobândă urâtă; ci iubitor de străini, iubitor de bine, întreg la minte, drept cuvios, înfrânat; ţiindu-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca puternic să fie şi a îndemna cu învăţătura cea sănătoasă, şi pre cei ce grăiesc împotrivă a-i certa” (Tit 1, 7-9).

Care este semnificaţia tainei preoţiei ?

Preoţia este un dar făcut de Dumnezeu celor pe care El îi alege pentru a-I sluji şi a se face mijlocitori ai credincioşilor în faţa Sa. Astfel, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre preoţie ca despre o cinste, căci ,,nimeni singur nu-şi ia luiş cinstea, ci cel chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron” (Evrei 5, 4), ce a fost preot în Legea Veche. Tot el numeşte preoţia dar: ,,Cela ce s-au pogorât, au dat pre unii apostoli, iar pre alţii prooroci, iar pre alţii evanghelişti, iar pre alţii, păstori şi dascăli; spre săvârşirea sfinţilor spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 11-12).

De asemenea, Mântuitorul a arătat oamenilor că apostolii sunt slujitorii Săi, solii pe care Dumnezeu îi trimite pentru a vesti Evanghelia: ,,Amin, amin grăiesc vouă: cela ce primeşte pre care voiu trimite, pre mine mă primeşte; iar cela ce mă primeşte pre mine, primeşte pre cela ce m-au trimis pre mine” (Ioan 13, 20).

Fiind darul lui Dumnezeu, preoţia nu se pierde şi nu se poate şterge niciodată, nici un om, fie el episcop sau mitropolit, neputând să o ridice. Cel hirotonit nu-şi va pierde niciodată demnitatea preoţească, ci numai dacă el va încălca rânduielile Bisericii, episcopul locului îi poate interzice să mai slujească.

Cum trebuie să îi cinstească credincioşii pe preoţi ?

Credincioşii trebuie să-i primească şi să-i cinstească pe preoţi ca pe trimişii Mântuitorului, ,,ca pre un înger al lui Dumnezeu, ca pre Hristos Iisus” (Galateni 4, 14); trebuie să asculte sfaturile şi învăţăturile acestora ca şi cum ar veni de la Dumnezeu Însuşi: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră” (II Tesaloniceni 2, 15) şi să le urmeze pilda şi credinţa, precum aceştia sunt următori lui Hristos.

De asemenea, creştinii trebuie să-i respecte, să-i iubească şi să se roage pentru cei care îi iubesc, se roagă şi mijlocesc la scaunul lui Dumnezeu pentru ei, pentru cei ce sunt părinţii lor duhovniceşti şi îi călăuzesc pe calea mântuirii.

Cei ce grăiesc de rău, judecă, osândesc şi defaimă pe preoţii lui Dumnezeu îşi agonisesc lor înşişi o groaznică judecată şi osândă din partea Mântuitorului, care spune: ,,Cel ce vă ascultă pre voi, pre Mine Mă ascultă; cel ce vă nesocoteşte pre voi, pre Mine Mă nesocoteşte; iar cel ce Mă nesocoteşte pre Mine, nesocoteşte pre Cel ce M-a trimis pre Mine” (Luca 10, 16), iar ,,cel ce nu este cu Mine, împotriva Mea este, şi cel ce nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12, 30).

 


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(X)
Cuvinte ale Sfinţilor Părinţi despre taina preoţiei

În ,,Tratatul despre preoţie”, Sfântul Ioan Gură de Aur încearcă să zugrăvească măreţia tainei preoţiei în Biserică. Fugind în tinereţea sa de la a fi hirotonit, el încearcă să-şi explice gestul în faţa unui prieten apropiat, mărturisindu-şi nevrednicia de a fi ridicat la această înaltă treapt.
 

Preoţia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos

Hristos, vorbind cu Petru, verhovnicul apostolilor, l-a întrebat: ,,Petre, Mă iubeşti ?” Petru I-a mărturisit că da. Hristos atunci a adăugat: ,,Dacă Mă iubeşti, păstoreşte oile Mele !” (Ioan 21, 15-17). Învăţătorul îl întreabă pe ucenic dacă Îl iubeşte. Nu-l întreabă ca să afle de este iubit de Petru – cum putea face asta Hristos, care cunoaşte gândurile tuturora ? -, ci ca să ne arate cât de mult Îi este la inimă purtarea de grijă de oile Sale cele cuvântătoare. Odată ce lucrul acesta este vădit, atunci vădit va fi şi celălalt, anume că Hristos dă mare şi nespusă plată celui care se osteneşte cu păzirea oilor Sale cele cuvântătoare, preţuite atât de mult de El. Dacă noi socotim râvna unor oameni, pe care îi vedem că poartă grijă de slugile şi de vitele noastre, ca un semn al dragostei lor pentru noi, deşi pe toate acestea le avem cu bani, ce trebuie să spunem de răsplata mare pe care o va da Hristos păstorilor turmei Sale celei cuvântătoare, pe care a cumpărat-o, nu cu bani, nici cu ceva asemănător, ci cu propria Sa moarte şi şi-a dat sângele Său ca preţ al turmei Sale (I Corinteni 6, 20; 7, 23) ?

De aceea, după ce Petru I-a răspuns lui Hristos: ,,Tu ştii, Doamne, că Te iubesc !” (Ioan 21, 15) – şi a luat ca martor al dragostei chiar pe Cel pe care-L iubea -, Mântuitorul nu S-a mulţumit cu atâta, ci a adăugat şi semnul dragostei de Hristos: păstorirea oilor Sale cuvântătoare (Ioan 21, 5, 16, 17). Hristos n-a vrut atunci să arate cât Îl iubea Petru pe El – asta o ştim noi din atâtea alte fapte ale lui Petru -, ci a vrut să-i arate lui Petru şi nouă tuturora cât de mult Îşi iubeşte El Biserica Sa, pentru ca şi noi să o iubim mult.

Pentru ce Dumnezeu n-a cruţat pe Fiul Său Unul-Născut (Romani 8, 32) ? Pentru ce L-a dat pe singurul Fiu pe care Îl avea (Ioan 3, 16) ? Pentru ca să împace cu El pe cei ce-I erau duşmani (Romani 5, 10), pentru ca să-şi facă popor ales (Tit 2, 14). Pentru ce şi-a vărsat Hristos Sângele Său ? Pentru ca să dobândească aceste oi, pe care le-a încredinţat lui Petru şi celor după el. Pe bună dreptate spunea deci Hristos: ,,Cine este oare sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care o va pune domnul său peste casa lui ?” (Matei 24, 45) şi aici, cuvintele acestea par a fi cuvintele unui om nedumerit. Dar Hristos, care a rostit aceste cuvinte, nu le-a rostit pentru că ar fi fost nedumerit, ci, după cum atunci când l-a întrebat pe Petru dacă Îl iubeşte, nu i-a pus această întrebare pentru că avea nevoie să ştie de-L iubeşte ucenicul Său, ci pentru că voia să arate covârşitoarea Sa dragoste pentru oile turmei Sale celei cuvântătoare, tot aşa şi acum, când a spus: ,,Cine este oare sluga credincioasă şi înţeleaptă”, n-a rostit aceste cuvinte pentru că nu ştia cine este credincios şi înţelept, ci pentru că a voit să arate cât de rari sunt cei credincioşi şi înţelepţi şi cât de măreaţă este această slujire a păstoririi turmei lui Hristos. Vezi acum şi cât de mare este răsplata acestei slujbe: ,,Peste toate averile sale o va pune” (Matei 24, 47).


Iisus Hristos Arhiereu

Hristos l-a întrebat pe Petru doar atât: ,,Petre, Mă iubeşti mai mult decât aceştia ?” (Ioan 21, 15). Cu toate că ar fi putut să-i spună: ,,Petre, dacă Mă iubeşti, ţine post, culcă-te pe pământul gol, priveghează îndelung, vino în ajutorul celor nedreptăţiţi, fii tatăl orfanilor, sprijinitorul văduvelor !” Aşa, însă, le-a lăsat la o parte pe toate acestea, şi ce i-a spus ? Atât: ,,Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15, 16, 17).

Preoţia este un lucru înfricoşător, iar cultul creştin este mult mai înfricoşător decât cultul Legii vechi

Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau arhanghel sau altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul. Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti.

Înfricoşătoare şi cu totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii vechi, înainte de venirea harului, de pildă: clopoţeii şi rodiile (Ieşirea 28, 29-30), pietrele scumpe, cele de pe piept şi cele de pe umăr (Ieşirea 28, 9-12), mitra (Ieşirea 28, 4), chidara (Ieşirea 28, 36), haina lungă până la călcâie (Ieşirea 28, 4, 27), tabla cea de aur (Ieşirea 28, 32), sfintele sfinţilor, tăcerea adâncă dinlăuntrul templului. Dar dacă te uiţi la preoţia şi la slujba adusă lui Dumnezeu acum, în timpul harului, vei vedea că cele înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii vechi sunt mici şi că în această privinţă sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Legea veche, că ,,Legea veche, cu toată slava ei, era fără de slavă, faţă de Legea nouă, din pricina slavei covârşitoare a acesteia” (II Corinteni 3, 10).

Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos ? Mai socoteşti, oare, că mai eşti printre oameni şi că stai pe pământ ? Nu socoteşti, oare, că te-ai mutat dintr-odată în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu mintea curată cele din ceruri ? O, minune ! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu ! Fiul, care stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi se dă pe Sineşi tuturor celor ce voiesc să-L sărute şi să-L primească. Toţi fac aceasta cu ochii credinţei. Ţi se par, oare, vrednice de dispreţuit toate acestea sau sunt ele aşa, că poţi să o faci pe mândrul faţă de ele ?

Vrei să vezi şi dintr-o altă minune cât este de mare sfinţenia preoţiei ?

Închipuie-ţi că vezi pe Ilie proorocul şi că nenumărat popor stă împrejurul lui; jertfa este aşezată pe pietre şi toţi ceilalţi stau liniştiţi, în tăcere adâncă, numai proorocul Ilie se roagă; apoi dintr-odată vezi că se pogoară din cer peste jertfă flacăra (III Împăraţi 18, 18-36). Minunate sunt acestea şi pline de uimire ! Dar mută-te acum cu mintea de la cele săvârşite de Ilie, la cele ce se săvârşesc de preot pe Sfânta Masă. Vei vedea nu numai fapte minunate, ci şi fapte care depăşesc orice uimire. Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora şi a le face mai strălucitoare decât argintul înroşit în foc.

Cine poate deci dispreţui această prea înfricoşătoare slujbă ? Numai un nebun sau un ieşit din minţi ! Oare nu ştii că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al jertfei, ci toţi am pieri până la unul, dacă n-ar sta în ajutorul nostru din belşug harul lui Dumnezeu.

Mari sunt puterea şi cinstea preoţilor

Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a dumnezeirii, atunci ai putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh. Prin preoţi se săvârşesc şi sfânta jertfă şi alte slujbe, întru nimic mai prejos de sfânta jertfă şi în ce priveşte vrednicia preoţească şi în ce priveşte mântuirea noastră. Oameni, care trăiesc pe pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să împartă cele cereşti şi au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: ,,Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ; Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât toată puterea cerească ? Domnul a spus: ,,Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta ?

Domnul a spus iarăşi: ,,Tatăl a dat toată judecata Fiului” (Ioan 5, 22). Văd, însă, că toată această putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare, ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti. Te întreb acum: Când un împărat dă unuia din supuşii săi cinstea aceasta de a băga şi de a scoate de la închisoare pe cine vrea, cinstea dată lui îl face cu vază înaintea tuturor şi demn de invidiat; dar când Dumnezeu dă preotului o putere cu atât mai mare cu cât este mai de preţ cerul decât pământul şi sufletul decât trupul, cum poate să li se pară unora că preoţia este o slujbă atât de neînsemnată, încât să poată să le treacă prin minte că un om, căruia i s-a încredinţat preoţia, ar dispreţui darul ? Doamne fereşte de o astfel de nebunie ! Că e curată nebunie să dispreţuieşti o slujbă atât de mare, fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici bunătăţile făgăduite.

Şi Pavel se temea când se uita la măreţia preoţiei

Nimeni n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai mare ca el; nimeni n-a fost învrednicit de mai mult har; totuşi, după atâtea daruri, se temea încă şi tremura de această dregătorie şi pentru credincioşii lui. ,,Mă tem, spunea el, ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva, aşa să strice gândurile voastre şi să le abată de la curăţia cea întru Hristos” (II Corinteni 11, 3); şi iarăşi: ,,Cu frică şi cu cutremur mare am fost la voi” (I Corinteni 2, 3). Aşa grăia un om care a fost răpit până la al treilea cer şi a luat parte la tainele lui Dumnezeu (II Corinteni 12, 2-4), care, după ce a crezut în Hristos, a fost în tot atâtea primejdii de moarte câte zile a trăit (II Corinteni 4, 11, Romani 8, 36). Aşa grăia un om, care n-a voit să se folosească nici de puterea dată lui de Hristos, ca să nu smintească pe vreunul din credincioşi (II Tesaloniceni 3, 9).

Aşadar, dacă Pavel, care a săvârşit fapte ce depăşesc poruncile lui Dumnezeu, care nu urmărea deloc folosul său, ci folosul credincioşilor (I Corinteni 10, 24, 33, Filipeni 2, 4, Romani 14, 19; 15, 2), dacă, deci, Pavel se temea totdeauna când se gândea la măreţia apostoliei sale, ce vom păţi noi, oare, care urmărim în toate faptele noastre numai folosul nostru, noi, care nu numai că nu săvârşim fapte care să depăşească poruncile lui Hristos, ci chiar le călcăm în cea mai mare parte ? Pavel spune: ,,Cine este slab şi eu să nu fiu slab ? Cine se sminteşte şi eu să nu ard ?” (II Corinteni 11, 29) Aşa trebuie să fie preotul ! Dar, mai bine spus, nu numai aşa ! Mici sunt acestea şi o nimica faţă de cele ce vreau să spun. Ce anume ? ,,Doream, spune Pavel, să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele cele după trup” (Romani 9, 3). Dacă poate cineva să sloboadă acest glas, dacă are cineva un suflet atât de mare încât să se înalţe până la o astfel de dorinţă, ei bine, un astfel de om merită să fie preot.


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII
(XI)
Taina Cununiei

Ce este taina cununiei ?

Cununia este a şasea sfântă taină a Bisericii, în care, harul Sfântului Duh pecetluieşte unirea celor doi miri care s-au învoit a trăi împreună. Unirea lor este transformată într-o uniune duhovnicească spre naşterea şi creşterea de fii şi împreună-lucrarea faptelor mântuirii. Prin harul primit, legătura dintre cei doi este sfinţită şi înălţată la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Iisus Hristos şi Biserică.

Spre deosebire de tainele botezului, mirungerii, pocăinţei şi euharistiei, în care omul este pus într-o relaţie directă cu Hristos, în taina cununiei, omul este pus, în primul rând, într-o relaţie strânsă, de slujire, cu un semen al său.

Care este originea tainei cununiei ?

Taina cununiei este unul dintre cele mai vechi aşezăminte dumnezeieşti, fiind întemeiat de Dumnezeu chiar la facerea lumii. Astfel, după ce, în cele şase zile ale Facerii, a făcut toate câte sunt în cer şi pe pământ, ,,au făcut Dumnezeu pre om, după chipul lui Dumnezeu l-au făcut pre dânsul, bărbat şi femeie i-au făcut pre ei” (Facerea 1, 27).

,,Şi au zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui … Şi au pus Dumnezeu somn în Adam şi a adormit; şi au luat o coastă dintru ale lui şi au plinit cu carne locul ei. Şi au făcut Dumnezeu coasta, care o au luat din Adam, femeie, şi o au adus pre ea la Adam. Şi a zis Adam: iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu, aceasta se va chema femeie, pentru că din bărbatul său s-a luat” (Facerea 2, 18, 21-23).

Iar după ce i-a aşezat în rai, Dumnezeu le-a binecuvântat unirea, zicându-le: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul; şi-l stăpâniţi pre el” (Facerea 1, 28) şi, de asemenea, ,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24).

Vorbind despre taina cununiei, Mântuitorul le-a amintit iudeilor de făgăduinţa făcută oamenilor în rai: ,,Dar n-aţi citit că Cela ce au făcut dintâi, bărbat şi femeie i-au făcut pre ei ? Şi au zis: pentru aceasta va lăsa omul pre tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Pentru aceea nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6).

Nunta din Cana Galileei. Frescă din Biserica Mânăstirii Adormirea Maicii Domnului, Bucureşti

Prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileei, Hristos a binecuvântat cununia, înălţând-o din legea naturii în legea harului şi transformând-o într-o unire duhovnicească. Săvârşind acolo cea dintâi minune şi dând celor doi miri să bea din vinul iubirii revărsat din harul Său, El a început preschimbarea vieţii omeneşti în legea harului prin întărirea şi sfinţirea cununiei.

Care este semnificaţia tainei cununiei ?

Prin taina cununiei, cei doi miri devin ,,un trup”, aşa cum arată şi termenul cununie, ce provine de la cunună (de flori). Cununia simbolizează cununa de virtuţi creştineşti, cununa unirii în gânduri, sentimente, voinţă, a celor doi miri care au hotărât să vieţuiască creştineşte împreună în această viaţă, iar după moarte ,,ca îngerii lui Dumnezeu” (Matei 22, 30).

Această unire duhovnicească binecuvântată de Dumnezeu este adeverită de Scriptură: ,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pre mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Facerea 2, 24; Matei 19, 5-6). Astfel, în biserică intră cei doi miri şi se întorc la casa lor ,,un trup şi un suflet” ce îşi vor împărtăşi în această viaţă bucuriile şi necazurile, se vor ajuta unul pe celălalt pentru a-şi creşte copiii şi a păşi împreună pe calea mântuirii.

Unirea duhovnicească a celor doi miri prin taina cununiei, ce a fost pecetluită prin harul Sfântului Duh, nu poate fi desfăcută, căci spune Însuşi Mântuitorul: ,,Ce au împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Cu toate acestea, taina este desfăcută prin moartea unuia dintre cei doi soţi: ,,Dacă va adormi bărbatul ei, femeia slobodă este după care va vrea să se mărite” (I Corinteni 7, 39) sau în caz de păcat săvârşit în afara cununiei: ,,Iar eu zic vouă: că tot cela ce-şi va lăsa femeia sa, afară de cuvânt de curvie o face pre ea să preacurvească, şi cela ce va lua pre cea lăsată, preacurveşte” (Matei 5, 32).

Cununia este o icoană a unirii dintre Hristos şi Biserică după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel le tâlcuia efesenilor această taină: ,,Bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii … Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, precum şi Hristos au iubit Biserica, şi pre sine s-au dat pentru dânsa. Taina aceasta mare este; iar eu zic de Hristos şi de Biserică. Deci dar şi voi unul fieştecare aşa să-şi iubească pre femeia sa, ca pre sine” (Efeseni 5, 23, 25, 32-33). În acelaşi duh, Sfântul Ioan Gură de Aur scria: ,,Cununia este un chip tainic al Bisericii”.

De asemenea, cununia este ca o oglindă a iubirii dumnezeieşti, reflectând taina cuprinzătoare a existenţei, şi nu poate fi înţeleasă decât dacă este privită în raport cu Biserica şi cu lumea. Astfel, Ioan Gură de Aur spunea: ,,Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai sunt ceva pământesc, ci chipul lui Dumnezeu Însuşi”, iar Teofil al Antiohiei afirma: ,,Deci a creat Dumnezeu pe Adam şi pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, ca să reflecte taina unităţii dumnezeieşti”.

Care este rânduiala tainei cununiei ?

Ca şi celelalte taine, cununia este săvârşită de preot şi, prin mijlocirea lui, Însuşi Hristos pecetluieşte unirea celor doi miri. Mirii trebuie să fie credincioşi, bărbat şi femeie, necăsătoriţi sau văduvi. Cei doi nu trebuie să fie rude între ei după un neam până la a 7-a spiţă, iar dacă se trag din două neamuri până la a 6-a spiţă, şi să nu aibă alte piedici la căsătorie. Mirenii care se vor învrednici de a sluji sfântului altar, trebuie mai întâi să se cunune.

Nunta se săvârşeşte pe baza făgăduinţei făcute de cei doi miri în faţa preotului şi în prezenţa naşilor. Naşii de cununie au un rol asemănător naşului de la botez, urmând să-i îndrume şi să-i sfătuiască pe cei căsătoriţi în viaţa duhovnicească. De obicei, nunta este precedată de logodnă, care are aproape aceeaşi putere ca şi cununia, neputând fi desfăcută ca învoielile omeneşti.

Taina cununiei este săvârşită de preot sau arhiereu, după liturghie. Acesta aşează cununile pe capetele celor doi miri, rostind: ,,Cunună-se robul lui Dumnezeu cu roaba lui Dumnezeu, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Cununile sunt semnul măririi şi al cinstei, după cum mărturiseşte preotul într-una dintre rugăciunile de la cununie: ,,Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pre dânşii”. Cununile puse pe capetele mirilor simbolizează, de asemenea, cununile cu care erau încununaţi mucenicii pentru răbdarea lor în credinţă, căci ea este, la rândul ei, o mucenicie, soţii având de răbdat ispite şi greutăţi pentru a ajunge să câştige iubirea desăvârşită.

Fiind prilej de bucurie, părinţii Bisericii au oprit săvârşirea acestei taine în cele patru posturi şi în zilele de post de peste an, în săptămâna brânzei şi cea luminată, în Duminica Cincizecimii, de la Naşterea la Botezul Domnului şi în ajunul praznicelor împărăteşti. De asemenea, cununia fiind sfântă taină a Bisericii, Sfinţii Părinţi au interzis cântecele, jocurile, muzicanţii etc.

Care este rostul cununiei ?

Prin taina cununiei, legătura dintre cei doi credincioşi este transformată într-o unire duhovnicească, harul primit ajutându-i pe cei doi soţi să păşească împreună pe calea mântuirii.

Un alt rost al tainei este ferirea de patima curviei. Harul sfinţitor al cununiei ca taină a Bisericii îl ajută pe om în lupta sa duhovnicească cu pornirile pătimaşe: ,,Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră, a vă feri voi de toată curvia, a şti fiecare din voi a-şi stăpâni vasul său întru sfinţenie şi cinste” (I Tesaloniceni 4, 3-4).

Sfântul Grigorie Teologul scrie: ,,Căsătoria întâia este lege, pentru că a fost binecuvântată de Mântuitorul prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii, a doua căsătorie este iertată sau îngăduită. Pentru aceea slujba cununiei este mai simplă, are binecuvântare mică, cu rugăciuni de pocăinţă şi iertarea păcatelor … A treia este privită ca necurăţie, călcare de lege, dar este tolerată. Căsătoria a patra este oprită cu desăvârşire. Pentru a patra nuntă au poruncit mintea împreună cu socoteala şi judecata sinodului Sfinţilor Părinţi ca nicicum acea nuntă fără de lege niciodată să nu se facă sub pedeapsa afuriseniei”.

De asemenea, cei uniţi prin taina cununiei se pot ajuta unul pe celălalt în a-şi păstra dreapta credinţă: ,,Pentru că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios” (I Corinteni 7, 14).


CELE ŞAPTE SFINTE TAINE ALE BISERICII  
(XII)
Taina Sfântului Maslu

 

Ce este taina sfântului maslu ?

Maslul este a şaptea sfântă taină a Bisericii, prin care credincioşii se împărtăşesc în chip nevăzut de harul Sfântului Duh spre vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti. Taina este săvârşită, în chip văzut, de preoţi care îi ung pe creştini cu untdelemn sfinţit şi se roagă pentru vindecarea acestora. Sfântul maslu completează lucrarea celorlalte sfinte taine asupra credincioşilor, dăruindu-le acestora alinarea patimilor, întărirea sufletului spre săvârşirea de fapte bune şi tămăduirea de boli.

Potrivit cu lucrarea ei, a şaptea taină a Bisericii se mai numeşte untdelemn, untdelemn sfinţit, untdelemn împreunat cu rugăciuni. Chiar cuvântul ,,maslu”, care vine din limba slavă, înseamnă untdelemn.

Care este originea tainei sfântului maslu ?

În Vechiul Testament, untdelemnul a slujit ca mijloc de sfinţire, potrivit cu învăţătura dată de Dumnezeu lui Moise şi celorlalţi prooroci. Astfel, Sfânta Scriptură adevereşte că untdelemnul anume pregătit era folosit la aducerea jertfelor nesângeroase, pentru sfinţirea obiectelor de cult (cortul mărturiei, altarul jertfelor, vasele acestuia etc.), la sfinţirea arhiereilor şi preoţilor (Aaron şi fiii lui, iar mai apoi toţi preoţii din Legea Veche), la sfinţirea împăraţilor (Saul, David, Solomon) şi la sfinţirea proorocilor (Elisei).

În Noul Testament, untdelemnul, prin sfinţire de către preoţi, dobândeşte putere tămăduitoare asupra sufletelor şi trupurilor.

Mântuitorul Însuşi a rânduit această taină, când ,,au chemat pre cei doisprezece (apostoli) şi au început a-i trimite pre dânşii câte doi, câte doi şi le-au dat lor putere asupra duhurilor celor necurate … Şi draci mulţi scoteau, şi ungeau cu untdelemn pre mulţi bolnavi şi-i tămăduiau” (Marcu 6, 7, 13). Taina a fost săvârşită cu untdelemn încă de apostoli şi, mai apoi, de urmaşii lor.

Sfântul Apostol Iacov arată cum se săvârşeşte taina: ,,Este bolnav cineva între voi ? Să cheme preoţii bisericii; şi să se roage pentru dânsul, ungându-l pre dânsul cu untdelemn întru numele Domnului; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui. Şi rugăciunea credinţei va mântui pre cel bolnav, şi îl va ridica pre dânsul Domnul; şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Cum se săvârşeşte taina sfântului maslu ?

După vechea predanie a Bisericii, taina este săvârşită în sobor de şapte preoţi. Taina poate fi săvârşită însă, la nevoie, şi de mai puţini preoţi, cinci, trei sau doi.

Materia tainei este untdelemnul curat, care este sfinţit prin rostirea unei rugăciuni de sfinţire. Cu acest untdelemn sfinţit, ce are putere tămăduitoare, preoţii îi ung pe credincioşi în chipul crucii la frunte, nări, gură, urechi, piept, mâini sau în locul bolnav.

 

Vindecarea orbului din naştere. Mânăstirea Pantocrator, Muntele Athos

Sfântul maslu se săvârşeşte, de obicei, în biserică în fiecare miercuri şi vineri din posturile de peste an, precum şi în case pentru felurite trebuinţe. La nevoie, se poate săvârşi în orice loc curat, în orice zi de peste an, când atât preotul, cât şi cei pentru care se face slujba sfântului maslu, postesc.

Numărul şapte care apare în mai multe chipuri în această taină este un semn al sfinţeniei, preînchipuind cele şapte daruri ale Sfântului Duh, despre care proorocul Isaia scrie: ,,Şi va odihni preste dânsul Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe. Duhul temerii de Dumnezeu îl va umplea pre dânsul” (Isaia 11, 2-3). Astfel, taina este săvârşită de şapte preoţi, rugăciunea de sfinţire a untdelemnului este citită de şapte ori, şi de şapte ori este binecuvântat untdelemnul la sfinţire; sunt citite şapte pericope din Apostol şi şapte din Evanghelie; sunt rostite şapte ectenii şi şapte rugăciuni pentru iertarea păcatelor şi izbăvirea de boală; credincioşii sunt unşi de şapte ori cu untdelemn sfinţit.

Taina este săvârşită nu numai pentru credincioşii bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi trupeşte, căci prin aceasta se dăruieşte, de asemenea, iertarea păcatelor şi alinarea bolilor sufleteşti. Untdelemnul ce rămâne după săvârşirea slujbei se arde în candelă. Făina şi untdelemnul ce se aduc spre a se sfinţi prin slujba sfântului maslu se folosesc pentru prepararea de turte, care au, la rândul lor, putere tămăduitoare.

Care sunt roadele sfântului maslu ?

Untdelemnul sfinţit are puterea de a uşura greutatea păcatelor, de a sfinţi sufletul, a vindeca trupul şi a împărtăşi creştinilor milostivirea şi îndurarea lui Dumnezeu. Alături de taina pocăinţei, prin taina sfântului maslu se dăruieşte credincioşilor ce se pocăiesc iertarea păcatelor, ce stăruie în sufletul omului.

Vindecarea de bolile trupului este simţită de credincios ca un har dăruit întregii lui fiinţe. Harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze asupra sufletului. Asupra sufletului lucrează întărindu-l şi curăţindu-l de păcate, liniştindu-i conştiinţa, ceea ce are un efect întăritor asupra trupului, pentru a-l face un instrument al lucrării bune a sufletului. De aceea, în rugăciunile tainei se cer împreună: tămăduirea trupului, iertarea de păcate şi curăţirea sufletului de păcate.

Credincioşii se ung de şapte ori în semnul crucii, cu untdelemn sfinţit, la organele simţurilor, pentru ca Dumnezeu, cu mâna Sa nevăzută, să însemneze prin harul Său dumnezeiesc simţirile bolnavilor, pecetluindu-le, şi să facă nestrăbătută şi neapropiată intrarea tuturor puterilor potrivnice.

Toate acestea sunt făcute pentru a trezi, lumina şi întări puterea bolnavilor, împărtăşindu-le, după felul credincioşiei lor, harul Sfântului Duh, care tămăduieşte durerile, izbăveşte trupul de boli (cât îi este de folos spre mântuire) şi uşurează sufletul de păcate. Ungerea de şapte ori mai însemnează chemarea în rugăciuni a celor şapte daruri ale Sfântului Duh asupra bolnavilor. Întreg şirul rugăciunilor şi lucrărilor acestora de câte şapte ori zguduie sufletul, mişcă inima, aprind credinţa şi pregătesc bolnavul pentru primirea harului vindecător şi mântuitor.

Care este semnificaţia tainei sfântului maslu ?

Maslul este socotit o taină rânduită spre curăţirea sufletului de patimi şi, deopotrivă, spre vindecarea trupului. Prin ea se vădeşte importanţa pe care Biserica o dă unirii dintre suflet şi trup.

Lucrarea Sfântului Duh în om nu s-ar putea împlini fără o deschidere a sufletului bolnavului spre credinţă şi căinţă. Şi în vreme ce la taina botezului sau a pocăinţei, credinciosul face o mărturisire de credinţă, arătând prin aceasta şi căinţă de păcatele sale, la taina sfântului maslu, însuşi faptul că cel bolnav cheamă preoţii să se roage pentru el arată smerenia sa şi credinţa lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această taină.

După cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel despre creştini: ,,Voi sunteţi biserica Dumnezeului celui viu” (II Corinteni 6, 16) şi tot el îndeamnă: ,,Deci aceste făgăduinţe având, iubiţilor, să ne curăţim pre noi de toată spurcăciunea trupului şi a duhului, făcând sfinţenie întru frica lui Dumnezeu” (II Corinteni 7,1), creştinul are nevoie atât de curăţirea sufletului de păcate şi patimi, cât şi de tămăduirea trupului de boli, acestea fiind o consecinţă a stăruirii omului în păcate şi a îndepărtării sale de Dumnezeu.