inchinarea la icoane

    0
    171
    sorin asked 1 an ago

    Intr-u-cit icoana este infatisare divinitatii( dupa cum o percepe omul).Nu este pacat sa te inchini la Icoana? Doar e o simpla imagine, iar noi ii atrebuim o valoare sacra,insasi atribuirea lui Dumnezeu este la o infatisare umana,deci pacatosa, este deja un pacat

    1 Answers
    Preot Iulian RaţăPreot Iulian Raţă Echipa answered 1 an ago

    Icoana este un obiect de închinare, liturgic, simbolic şi estetic, iar funcţia ei nu este doar aceea de a încânta ochiul, ci aceea de a mijloci dialogul personal al credinciosului cu actul credinţei sale. Ea vesteşte prezenţa, mărturia proniei sale, deschide o uşă transcendentului în această lume materială.

    Icoanele sunt mijloace de exprimare a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţiei, de transmitere a Revelaţiei divine, iar renunţarea la o astfel de tradiţie, renunţarea la iconografie înseamnă lepădarea Scripturii, Tradiţiei şi a Bisericii. Prin Sfânta Liturghie şi prin iconografie, Sfânta Scriptură trăieşte în Biserică şi în fiecare dintre mădularele ei. A nesocoti icoanele, înseamnă a desconsidera generaţii întregi de creştini care le-au cinstit, dar mai ales înseamnă a condamna o mare parte din Scriptură care este zugrăvită şi interpretată, prin iconografie pe pereţii bisericilor.

    Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte, este supusă distrugerii de către cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă parte, începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume heterodoxă, care până mai ieri o nega. Icoana nu trebuie să devină o operă de artă, pentru amorul artei sau pentru a face din ea obiectul criticilor în revistele de artă, ci chemarea ei este de a ridica natura umană căzută în păcat la sfinţenie, la întoarcerea spre rugăciune, la îndumnezeire. Icoana ne arată că îndumnezeirea omului este posibilă.

    Porunca a doua din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!“ (Ieşire 20, 4), era îndreptată împotriva plăsmuirilor omeneşti, a idolilor care erau reprezentări închise în ele şi care nu aveau corespondenţă cu realitatea, însă porunca a II-a nu se referă la interzicerea oricărei forme de reprezentare a divinului. Din nefericire, a doua poruncă este înţeleasă de denominaţiunile creştine ca fiind un argument împotriva icoanelor şi a cinstirii sfinţilor. Oare sunt vechii idoli din templele Egiptului, Babilonului, din Atena sau Roma sau cei noi de astăzi din Africa sau Asia acelaşi lucru cu închinarea la icoane? sau pot milioanele de sfinţi pe care Biserica i-a dat pe parcursul a 2 000 de ani de creştinism să nu fie cinstiţi?

            Idolii sunt chipuri de fiinţe născocite şi imaginate de raţiunea umană, ce pot veni din lumea animalelor, plantelor, în vreme ce icoanele sunt înfăţişări ale sfinţilor care au trăit pe pământ cu adevărat, ce L-au proslăvit pe Hristos prin credinţa lor şi s-au învrednicit în cer de Împărăţia lui Dumnezeu. Idolii sunt o iluzie, o minciună, o nălucire născocită de mintea omenească, pe când sfinţii reprezintă îndumnezeirea, adevărul şi realitatea istorică a existenţei unor persoane sfinte ce sunt înfăţişate prin zugrăvire de icoanele sfinte. Idolii îl despart pe om de Dumnezeul Cel adevărat, în vreme ce icoanele îl duc pe om la Dumnezeul cel adevărat. Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoştea din veşnicie neajunsurile, însă şi împlinirile lumii în care S-a născut şi căreia îi aparţinea, dar şi ale religiilor lumii păgâne, de aceea se întrupează şi „…încheie cu casa lui Israel un nou legământ“ (Ieremia 31, 31), preia religia şi cultura naţională, o transfigurează şi o introduce în circuitul valorilor universale. Cuvântul Ortodoxei vine de la Sinodul ce a avut loc la Constantinopol  la anul 843, sub împărăteasa Teodora, unde venerarea icoanelor a fost solemn proclamată în Catedrala Sfânta Sofia împotriva tuturor celor ce negau sfintele icoane. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei“ şi până în prezent este sărbătorită anual printr-o slujbă aparte în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.

    Pr. Pompiliu Nacu