Boala la om este trimisă tocmai pentru a ne în­văţa să cugetăm la moarte… Şi repet şi eu întrebarea pe care o pun unii în mod ironic, pentru a atra­ge atenţia asupra unei pretinse anormalităţi care ar fi presupusă de viaţa duhovnicească: „Şi dacă nu cugetăm la moarte, ce trebuie să facem, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea o boală?…”

Sau altfel spus: „Oare suntem chiar atât de proşti încât să preţuim mai mult lecţia bolii decât des­fă­tarea pe care o dă sănătatea? Trebuie să fii lipsit de minte ca să faci o astfel de alegere…”

O, cât de bine ne pricepem să îi ironizăm pe cei care, dintr-o râvnă exagerată, Îi cer lui Dumnezeu boli sau necazuri, ca şi cum Dumnezeu Însuşi nu ar şti să le trimită ce le este mai de folos pentru mân­tuire… Noi Îi cerem lui Dumnezeu să aibă grijă de noi şi de sănătatea noastră, dar nu vrem să trecem prin încercări pentru a avea sufletul curăţit de păcate…

Şi totuşi, Dumnezeu nu Se scârbeşte de noi, nu Se scârbeşte decât de păcatele noastre, şi nu şovăie să ne vină în ajutor. Chiar dacă puţini sunt cei care preferă durerea păcatului, totuşi mai mulţi sunt cei care, la vreme de încercare, îşi schimbă viaţa în bine.

„Odinioară un om bogat a luat cu sila un sat care era închinat Maicii Domnului. Episcopul Geno­me­nului, Domnos, de multe ori i-a adus aminte bogatului să iasă din sat, dar acela nu asculta. După aceea l-au apucat pe acel bogat hrăpăreţ nişte fri­guri care-l torturau groaznic. Zăcând el aşa pe pat, unde-l scuturau frigurile, i s-a arătat într-o noapte Mai­ca Domnului, având în mână un ciocan de fier. Cu acel ciocan l-a lovit în frunte şi l-a vătămat.

Bogatul, cunoscându-şi păcatul său, a dat înapoi satul acela episcopului Domnos şi, pe lângă sat, i-a mai dat şi alte multe daruri. Astfel, după ce a îna­po­iat ceea ce a răpit, bogatul s-a făcut sănătos prin ru­gă­ciunile Maicii Domnului. Dar urmele loviturii din frunte s-au cunoscut până la moarte” [30; 273].

Iată că buna, preablânda, preaiubitoarea, Prea­sfânta Născătoare de Dumnezeu nu s-a sfiit să îl lo­vească cu un ciocan în frunte pe bogatul lacom pen­tru a-l convinge să îndrepte răul făcut.

Să ne gândim: cum ar fi ca fiecărui bogat lacom, fiecărui hoţ, fiecărui desfrânat să îi apară Maica Domnului, un sfânt sau un înger cu o unealtă de tortură în mână? Ar fi oare bine? Ar fi bine, pentru că de frica pedepsei mulţi păcătoşi ar renunţa la pă­catele lor. Şi atunci, de ce nu se întâmplă aşa? Pentru că Dumnezeul nostru este Dumnezeul iu­bi­rii. Credinţa creştină nu este doar o luptă împotriva pa­timilor, este o luptă pentru dobândirea raiului, pen­tru dobândirea împărăţiei cerurilor. Mântuirea în­seam­nă înainte de toate iubirea lui Dumnezeu, în­seam­­nă viaţă în Dumnezeu, în dragostea şi lumina Sa.

Dacă la fiecare păcat al nostru am fi pedepsiţi pe loc de Dumnezeu, atunci nu am mai păcătui din cau­za fricii. Toată viaţa noastră ar fi viaţa unor câini ce se feresc de pedeapsa stăpânului lor. Dar Dum­nezeu vrea să Îl iubim şi să Îl slujim în deplină libertate.

Noi ne luptăm cu păcatele pentru a ne curăţa su­fletele şi a dobândi dragostea. Lupta cu păcatul nu este un scop în sine: scopul ei este mântuirea. Şi nu ne putem mântui fără să avem dragoste.

Oamenii care iubesc păcatul nu vor să se gân­deas­că la faptul că poate vor ajunge în iad. Ei gân­desc: „Dacă Dumnezeu este bun, poate ne va mân­tui şi pe noi, aşa cum i-a mântuit şi pe alţii”.

Numai că Dumnezeu nu poate mântui cu forţa. Dacă Dumnezeu ne-ar putea mântui pe toţi, ar face-o. Dar nu ne poate arunca în rai aşa cum am arun­ca noi o ceapă în sacul de cartofi.

Este adevărat că în unele situaţii, foarte rare de altfel, Maica Domnului, sfinţii sau îngerii se arată păcătoşilor pentru a le cere să îşi îndrepte vieţile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu trimite asu­pra oamenilor boli sau necazuri pentru ca aceştia, simţindu-se neputincioşi şi dându-şi seama că au nevoie de ajutor dumnezeiesc, să Îi ceară ajutorul.

Sfântul Antonie de la Optina îi scria unei bol­na­ve: „Fii tare în Domnul! Suferinţa ta şi şubrezenia sănătăţii tale îmi mâhneşte adânc inima. Pentru po­runca iubirii şi a compătimirii, m-am rugat pen­tru tine în fiecare zi şi am cerut Domnului Dumnezeu ca să-ţi dăruiască răbdare creştinească în boală şi uşurare. Dar, dacă boala ta a ţinut până astăzi, nu e pentru că Dumnezeu nu ar fi auzit rugăciunile adu­se Lui, ci pentru că îi lasă pe unii fără vindecare, ca să-i folosească mai mult. Prin suferinţă trecătoare, omul păcătos nu numai că se izbăveşte de chinurile veşnice, pentru păcatele sale, ci i se dăruieşte şi mân­tuirea şi este făcut moştenitor al împărăţiei ce­reşti. Cu adânca Sa înţelepciune, Domnul Dum­ne­zeu rânduieşte toate din dragostea Sa pentru ome­nire, dăruind tuturor ceea ce le este de folos. Nu este de datoria noastră să întrebăm de ce se întâmplă aşa şi nu altfel, ci să ne supunem, ascultători ca şi copiii, voinţei cele sfinte a Părintelui nostru Ce­resc şi să spunem dintru adâncul sufletului: «Pă­rin­te Sfinte, facă-se voia Ta!». Ştiind aceasta, cel care priveşte la un om sănătos şi la un om care a suferit în­delung, şi ia în seamă starea sufletească a unuia şi a celuilalt, îşi dă seama care dintre ei poate fi numit binecuvântat şi care blestemat: cel sănătos sau cel su­ferind! De pildă, de câte ori în boala ta te-ai căit pentru păcatele tale în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părintelui tău duhovnic şi ai primit împărtăşirea cu Sfintele Taine? În acest timp, omul sănătos rareori se gândeşte la păcatele sale: iar dacă se întâmplă să se pregătească de împărtăşanie, o dată în an, aceasta nu se datorează atât evlaviei cât snobismului, ca să poată spune şi el: «Şi eu m-am spovedit şi m-am împărtăşit».

LĂSAȚI UN MESAJ

7 + = 15