Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi… (Luca 15, 18-19)

0
344
Omul cel înfrânat este cu trupul bine dezvoltat şi sănătos, cu faţa senină, ochii limpezi, cuvântul dulce

Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi… (Luca 15, 18-19)

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca şi cea din Duminica trecută, are acelaşi rol important de a ne pregăti cu sufletul şi trupul nostru pentru nevoinţa Sfântului şi Marelui Post. Dacă Evanghelia din Dumi­nica precedentă ne-a vorbit de păcatul mândriei şi importanţa covârşitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbeşte de păcatul cel urât al desfrânării şi de puterea mântuitoare a pocăinţei.

Mare este înţelepciunea Sfinţilor Părinţi! întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc.

Primul păcat săvârşit de Adam se sălăşluieşte în inima omului şi omoară sufletul, iar al doilea stăpâneşte mintea omului şi omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârşit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci.

Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot aşa mândria este rudă cu desfrânarea. în majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Sfinţii Părinţi spun într-un glas: „Cela ce pentru lucrarea faptelor bune se înalţă, întru curvie a cădea se sloboade” (Cuviosul Ioan Scărarul – Cuv. 4 – Pentru ascultare). Aşadar, pentru a fi pregătiţi şi cu sufletul şi cu trupul pentru calea postului, vom vorbi în continuare astăzi despre păcatul desfrânării şi puterea pocăinţei.

Mai întâi să urmărim Sfânta Evanghelie.

Omul cu cei doi fii este conştiinţa noastră. Trupul este asemănat aici cu feciorul cel mai tânăr, întrucât este mai slab şi mai înclinat spre păcat. Iar sufletul este fiul cel mai mare, ca cel ce este mai statornic în fapta bună şi mai ascultător de Dumnezeu.

Trupul stăpânit de patimi adesea îşi cere de la conştiinţă partea sa de avuţie ca apoi să o risipească în plăceri. îşi cere adică libertate, bani, haine, mâncăruri bune, vin, distracţii ticăloase etc. Odată slobozit de frâul conştiinţei, trupul, îmbătat de libertate, de tinereţe, de tot felul de pofte, se înstrăinează în ţara cea depărtată de Dumnezeu a desfrânării, uitând de fratele său mai mare şi de stăpânul său – conştiinţa. Acolo îşi iroseşte el toate darurile sale cele fireşti: sănătatea, tinereţea, averile, anii cei frumoşi, liberta­tea. Acolo cade el în grea foamete, adică în cumplite boli trupeşti, în sărăcie, în lipsă, şi la urmă în deznădejde. Acolo se face cu totul rob al satanei, care îl pune paznic peste porci, adică peste toate păcatele cele dobitoceşti şi îl sileşte să tragă şi pe alţii într-o cădere grea ca aceasta. Căci un păcat trupesc odată săvârşit, atrage după sine şi pe altele mult mai cumplite.

O, ce cădere grozavă, fraţilor! Păcatul desfrânării este cu atât mai greu de vindecat, cu cât se repetă mai mult şi este cu atât mai înfricoşat, cu cât stăpâneşte toată lumea. Cu adevărat nu este alt păcat mai urât oamenilor şi lui Dumnezeu şi mai răspândit astăzi în toată lumea decât păcatul desfrânării. în trupul celui tânăr ca şi al celui bătrân, în casa săracului ca şi a îndestulatului, în coliba paznicului ca şi în palatul bogatului, peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării.

Mai ales în secolul nostru, desfrânarea loveşte cu o furie şi putere îngrozitoare. Sparge vasele cele mai de cinste, înşeală minţile cele mai lăudate, îşi bate joc de trupurile cele mai tinere, pătează obrajii cei mai curaţi ai fecioriei, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, umple de necinste pe cele mai în vârstă. Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, de sânii cei uscaţi, de părinţii cei fără urmaşi. El împietreşte inimile maicilor, face ucigaşi pe soţi, neruşinaţi pe tineri, şi fii ai gheenei pe cei robiţi de dânsul.

Şi de unde atâta furie a diavolului asupra bietului neam omenesc? Probabil că satana, ştiind că puţine zile mai are, se sileşte cu cea mai de pe urmă putere să înşele lumea cu tot felul de păcate trupeşti, spre care orice om este mai uşor ispitit.

Numai aşa se explică de ce în prezent acest păcat este atât de răspândit. Aproape că nu este tânăr să nu păcătuiască înainte de căsătorie. Rar găseşti femeie să nu-şi fi pierdut rodul pântecelui ei de bună voie. Aproape nu întâlneşti soţ care să-şi păzească patul său neîntinat, sau noi căsătoriţi să nu fie ameninţaţi de dezbinare şi divorţ, tot din cauza acestui urât păcat.

Aşa fiind, desfrânarea a devenit o plagă socială a întregii omeniri – un fel de cancer care se pare că nu mai are nici un fel de leac. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu sălbatic şi umblă peste tot să înşele cât mai mulţi. îl întâlneşti pretutindeni: se plimbă vesel pe toate drumurile, zăboveşte la toate răspân­tiile, se odihneşte în toate cârciumile, se răsfaţă cel mai mult la petreceri, înşeală ochii tinerilor, stă neizgonit în casele celor căsătoriţi, nu este departe de casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari; el îmbie pe om la beţie, la mâncăruri alese, la glume urâte, la întâlniri păcătoase, la somn mult. Duhul desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoaie cugetele cele mai tari, pune în faţă firea, face să pară păcatul foarte mic.

Dar unde nu umblă el, în căutare de suflete omeneşti? In care sat nu-l întâlneşti, în ce oraş nu domneşte el, pe ce cale nu se plimbă astăzi desfrâ­narea, fără nici o jenă, încât dacă nu ne luptăm tare cu noi înşine, el intră nepoftit înăuntru? Uneori se rătăceşte şi prin locurile cele mai pustii, dând greu război chiar celor mai aleşi pustnici şi sfinţi. Sfinţii Părinţi ne poruncesc să fugim de acest greu păcat, iar nu să ne luptăm cu el pe faţă, căci nu suntem noi mai tari decât David, nici mai înţelepţi decât Solomon, care amândoi au fost biruiţi de păcatul desfrânării.

Rar om să nu fie stăpânit de acest duh necurat. Şi cu totul fericit este cel care, luptat fiind de desfrânare, rămâne tare şi nebiruit, ca Iosif cel prea frumos. Acela este mare om şi vrednic să fie pus în sfeşnic spre luminarea tuturor. Fericit cel ce nu păcătuieşte cu privirea, mult mai fericit cel ce-şi poate păzi şi gândul, şi de trei ori fericit cel ce nu cade niciodată cu trupul prin cele cinci simţuri.

Păcatul acesta se naşte în om aproape nevăzut. Mai întâi intră prin ochi şi prin urechi, apoi începe a stăpâni gândul, imaginaţia, mintea, voinţa, iar când pătrunde în inimă, păcatul este gata săvârşit, cetatea dărâmată, sufletul biruit. El se naşte deci prin neînfrânarea simţurilor. Creşte prin somn mult şi mâncare fără rânduială. Ajunge la maturitate şi începe a robi pe om prin beţii, petreceri păcătoase, încredere în sine; prin depărtarea tot mai mult de biserică, de rugăciune, de spovedanie curată, de post, de o viaţă creştină. Şi dimpotrivă, desfrânarea se supune cu rugăciunea, se slăbeşte cu postul, se curăţă prin spo­vedanie deasă, se vindecă prin smerenie, se alungă prin paza simţurilor, prin înfrânare şi gândire la moarte.

Ravagiile acestui păcat le putem uşor constata din urmările lui aşa de grozave, ce se întâlnesc la tot pasul. Urmarea cea mai obişnuită a desfrânării este fără îndoială suferinţa: boala trupului, slăbirea minţii, întunecarea şi chiar moartea conştiinţei. Iar cea mai grea şi de pe urmă urmare este uitarea cu totul de Dumnezeu şi deznădejdea.

Omul cel înfrânat este cu trupul bine dezvoltat şi sănătos, cu faţa senină, ochii limpezi, cuvântul dulce; iar cel desfrânat este mereu bolnăvicios, cu faţa palidă, ochii vineţi şi tulburi, cuvântul aspru sau ade­menitor; trupul adesea îi tremură, doarme greu, are multe năluciri în somn. Cel înfrânat este paşnic, calm în toate necazurile, gândeşte adânc, iubeşte postul, biserica, rugăciunea, spovedania şi primeşte cu mare bucurie Sfintele Taine. Iar cel întinat, dimpotrivă, este mereu tulburat la faţă, gata de ceartă, cu gândurile risipite, mintea obosită şi agitată, simţurile întinate. El de post cu totul fuge, zicând că slăbeşte; la biserică nu merge pentru că nu găseşte vreme; nu se roagă că-i este ruşine de oameni; nu se spovedeşte, că-i este ruşine de preot; nu se lasă de păcat căci -zice el – nu mai are de-acum mântuire. Cel desfrânat se teme tare de moarte, şi ar vrea chiar să nu existe Dumnezeu, nici moarte, nici judecată, ca să nu i se descopere păcatele sale.

Familia creştinului înfrânat este plină de pace, cu copii veseli şi sănătoşi, cu soţie supusă şi milostivă, cu bună rânduială în toate, iar casa celui ce zace în acest păcat este totdeauna tulburată de certuri, de înjurături, de chefuri şi beţii, de boli nevindecabile, de divorţuri şi judecăţi. Femeia lui este lipsită de bucuria copiilor, leagănul casei este pustiu, ograda fără viaţă, toate răvăşite.

Cât de chinuitoare şi vrednică de plâns este soarta omului desfrânat şi ros de viermele deznădejdii!

Dar să urmărim mai departe firul Evangheliei.

Omul cel desfrânat, de la o vreme, sătul de păcate, părăsit de copii, de soţie, de prieteni, de oameni, de conştiinţa sa şi îndepărtat de darul lui Dumnezeu în multe cazuri îşi vine în simţiri. Astfel, aducându-şi aminte de copilăria sa nevinovată, de dragostea mamei care l-a crescut cu atâta trudă şi de mila lui Dumnezeu, îşi vine în sine ca desfrânatul din Evanghelie şi îl cuprinde dor de casa părintească.

Mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii, se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale, îl cuprinde urâtul de atâta străinătate şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său, către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi…” (Din Canonul Mare) sau ca Fiul cel risipitor: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi (Luca 15, 18-19).

Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă, tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu, am bătut-o pe soţia mea, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt flămând, mi s-au rupt hainele mele cele noi, bani nu mai am, bolile mă doboară, nimeni nu mă mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte…! Primeşte-mă la Tine, Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă ca pe cel mai de jos argat al Tău…!

O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui desfrânat!

Iar Bunul Dumnezeu, fiind întotdeauna milostiv, îi iese înainte pe cale, îl aşteaptă, îl sărută, îi ascultă mărturisirea, îi iartă greşelile şi apoi îl îmbracă în haine noi de pocăinţă, îi pune inel în mâna sa, îl duce în casa Sa şi aici, cu mare veselie, îi junghie viţelul cel îngrăşat.

Întoarcerea desfrânatului se face numai printr-o mare zdrobire a inimii, prin spovedanie curată, prin împlinirea canonului dat de preot. Numai aşa de face, este îmbrăcat în haina cea scumpă a nădejdii de mântuire, primeşte inel de aur, adică semnul iertării de păcate şi al logodirii din nou cu Hristos. Apoi este dus în Sfânta Biserică unde se veselesc îngerii de întoarcerea lui şi aici este hrănit din Prea Curatele Taine ale lui Iisus Hristos şi aşezat în cinstea cea dintâi.

Mare este păcatul desfrânării, dar mai mare este mila lui Dumnezeu! Este drept, toată lumea pare a fi o casă a fărădelegii, dar Dumnezeu încă mai rabdă. Păcatul acesta este acum cu atât mai greu de iertat, cu cât se săvârşeşte la arătare, fără nici o ruşine sau jenă. Dar Dumnezeu încă mai are răbdare. El încă ne iese înainte, ne caută, bate în uşa inimii noastre cu degetul milostivirii Sale; dacă nu-I răspundem, ne întâmpină cu boli, cu ispite, cu sărăcie, doar aşa măcar să ne trezim la pocăinţă. Noi zăbovim El încă mai are răbdare!

După ce a greşit Adam, Dumnezeu nu l-a părăsit cu totul. Adam a poftit, s-a învoit, a mâncat, a căzut, nu s-a spovedit curat, ci a dat vina pe Eva; astfel a fost izgonit departe în ţara păcatelor. Şi de acolo de departe, săracul Adam, înţepat de spini şi pălămidă, şi-a adus aminte de Tatăl său şi a început mereu a striga: „Doamne, nu mai sunt vrednic să fiu stăpân în grădina Edenului, ci primeşte-mă ca pe cel mai netrebnic rob al Tău…”. „Am privit, am poftit, am mâncat, am greşit, dar primeşte-mă înapoi”… Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu (Psalmul 129, 1); Scoate din temniţă sufletul meu… (Psalmul 141, 10).

Aşa a plâns Adam mulţi ani cu toţi urmaşii lui şi Milostivul Dumnezeu l-a auzit, i-a ieşit înainte pe cale. Şi acolo unde S-a întâlnit Dumnezeu cu omul -Hristos cu Adam, s-a înălţat o Cruce către cer – este Crucea milostivirii lui Dumnezeu. Deci şi nouă ne iese Domnul înainte, ne cheamă la pocăinţă, ne aşteaptă o viaţă întreagă, numai să venim. Iar dacă noi auzim glasul Lui, ne căim de păcatele noastre şi ne întoarcem la o viaţă nouă de pocăinţă, atunci Iisus Hristos ne primeşte cu bucurie mare, căci morţi eram şi am înviat, pierduţi eram şi ne-am aflat (Luca 15, 24).

Iar dacă noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu şi nu ne pocăim, atunci El, din pragul Bisericii goale sau de pe calea unde ne aşteaptă, cu părintească milă se tânguieşte prin gura proorocului, zicând: Fii am născut şi am înălţat, iar ei s-au lepădat de Mine (Isaia 1, 2), Cunoscut-a boul ieslea stăpânului său… iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine (Isaia 1, 3) şi iarăşi: Omul în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de mine şi s-a asemănat lor (Psalmul 48, 21).

Una din cele mai bune căi de părăsire a tuturor dezmierdărilor pământeşti şi de întoarcere la Hristos este calea postului. Pentru că desfrânarea trupului se supune cu nevoinţa postului, desfrânarea minţii se înfrânează cu smerita cugetare, întinăciunea inimii se arde cu văpaia rugăciunii celei curate şi cu adânc de smerenie.

Iată, Postul Mare ne stă înainte – cale bună, cale sfântă, cale împărătească de pocăinţă, de întâlnire cu Dumnezeu, de aceea s-a şi citit această Evanghelie înainte de începerea postului. Să părăsim deci păcatul cel urât al desfrânării sub toate formele lui. Şi împreună cu el să părăsim toate păcatele.

Mamele să aibă milă de rodul pântecelui lor, căci vor da greu răspuns pentru păcatul uciderii de prunci. Părinţii să-şi păzească cinstea casei lor, ca să se bucure de ani mulţi şi de fericirea copiilor lor. Copiii să asculte de părinţi, ca să nu aibă soarta fiului risipitor din Evanghelie. Cei tineri, ca şi cei bătrâni, fecioarele şi văduvele, săracii şi cei îndestulaţi, cu toţii fugiţi de urgia dezmierdărilor trupeşti, ca să aveţi în această viaţă multă sănătate, fericire şi pace în suflete, iar dincolo veşnică odihnă.

Părinţii să aibă milă de copiii lor, să-i înveţe numai cele de folos, să nu-i lase în lume de mici, fără de nici o supraveghere, ca să nu-i înghită iureşul păcatelor trupeşti şi să piară departe de Dumnezeu. Duceţi-i mai des la biserică, la spovedanie; faceţi-i fii credincioşi bisericii şi societăţii, iar nu slugi ale diavolului. Să ne fie dor de Tatăl nostru, de casa în care ne-am născut duhovniceşte. Să ne întoarcem deci şi noi acasă!

Această întoarcere se poate face într-un ceas, într-o zi, dar Biserica ne-a rânduit şapte săptămâni de post şi pocăinţă. Fiecare zi din Postul Mare este o treaptă ce ne urcă tot mai sus şi ne uneşte cu Hristos. La începutul postului ne asemănăm cu Adam cel izgonit din rai şi cu fiul cel desfrânat; iar pe măsură ce ne apropiem de Sfintele Paşti, suntem ca nişte fii întorşi la casa părintească, asemănându-ne astfel cu Adam cel răscumpărat şi cu fiul cel aflat de tatăl său. Iar Duminica Floriilor este ziua când intrăm cu Domnul în Ierusalim cu bucurie mare şi cinăm cu El din viţelul cel îngrăşat, adică primim Sfânta împărtăşanie. Căci numai cine rupe legătura cu tot păcatul, se spovedeşte şi posteşte, numai acela este vrednic să intre cu Hristos în Noul Ierusalim şi să guste din cina Lui.

Iată adevăratul înţeles al Evangheliei de astăzi. Deci ca o concluzie, iubiţi credincioşi, să părăsim mândria sufletului şi dezmierdarea trupului nostru. Să trăim o viaţă nouă, curată, paşnică, evlavioasă. Noi suntem temple ale Duhului Sfânt, să nu ne facem temple ale desfrânării (I Corinteni 6, 19). Sunt destui părinţi fără copii, familii devastate, leagăne goale, tineri fără povăţuitori, copii fără mame şi mame fără bucurii! Sunt destui oameni ce zac în tot felul de desfrânări. Noi să nu fim aşa. Ne-am cheltuit tinereţea în plăceri. Ajunge! Sculaţi-vă să mergem la Hristos!

Să venim la El prin post, să-L îmblânzim prin rugăciuni, spovedanii, metanii, lacrimi. Să cădem la picioarele Lui şi să zicem: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta…, iar El ca un Părinte bun ne va primi, va rupe zapisul păcatelor noastre, va şterge lacrimile noastre, va vindeca bolile noastre, va întări nădejdea noastră, ne va îmbrăca în haină albă şi va pune inel de aur în mâna noastră, ca semn al împăcării, va intra cu noi în Biserica Sa, ne va hrăni cu Trupul Său şi se va bucura negrăit cu tot cerul şi pământul, pentru că morţi am fost şi am înviat, pierduţi eram şi am fost aflaţi (Luca 15, 24).

Arhim. Ioanichie Bălan