Fundamentul dumnezeiesc și practica postului așa cum s-a fixat în Biserică în primul mileniu creștin. Postul Mare

0
591

Perioada Postului Mare s-a constituit în exclusivitate în funcție de postul pregătitor în vederea Paștelui. Acesta a rămas elementul esențial al convertirii și al efortului ascetic întreprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toți. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripții disciplinare impuse de atmosfera de doliu și penitență legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicția de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinților, căsătoriile, aniversările, botezurile și hirotonia, proscrierea relațiilor sexuale și a băilor iar, pentru monahi, interdicția de a ieși din mănăstirea lor în tot Postul Mare „ca stăruința lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecințe naturale ale ținerii postului care exclude orice solemnități exterioare, pentru a concentra forțele creștinilor asupra lor înșiși.Postul a dobândit o asemenea importanță încât termenul nesteia înseamnă atât postul ca exercițiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât și perioada Postului Mare numită ea însăși „dumnezeiasca vreme a înfrânării” (ho tes enkrateias theios kairos) sau „fericita vreme a postului” (ho makarios chronos tes nesteias).

Căderea, ruptură a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-și stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoștinței binelui și răului. La sugestia șarpelui și la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiași fruct care nu-i era necesar și de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea amară, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului și a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat și cu multe sudori să-și mănânce pâinea sa”.
Dacă Adam ar fi postit și Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost izgoniți din rai și moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, așezat la poarta raiului, el se căiește, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.
„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit strămoșul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furați de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scumpe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrasia] și să nu ne supunem patimilor care vin din saturare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieșim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.
Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoe], și a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, și gol a șezut în preajma locului, tânguindu-se și zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toți să primim vremea postului ascultând [hypakouontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne facem plăcuți lui Hristos și să dobândim iarăși sălășluirea raiului”.
Postul este o „nimicire a morții” care a fost consecința păcatului. Omul care postește scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei și plăcerii, al foamei și saturării, îndreptându-și dorința spre contemplarea realităților cerești. Așa cum fecioria e o imagine a vieții îngerești și o restaurare a nevinovăției și nepătimirii lui Adam, tot așa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupești, e icoana modului vieții paradisiace și anticiparea vieții veșnice în care aleșii vor fi adevărați „îngeri” în trup, puterea dorinței lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a așteptării sfârșitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuși îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă și un nou mod de existență (tropos hyparxeos): el restaurează în sine însuși, aici și acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian și anticipează modul vieții viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, „aleșii nu vor mai fi aserviți nevoilor trupului”.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violență necesară pentru ca rațiunea să-și regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui și părții iraționale a sufletului. În timp ce hrana naște patimile, postul e „maica virtuților” și a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curățirii”, păzitorul curăției și „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domolește patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea îngerilor și ne face viu sufletul omorât de patimi.
„Postul, maica curăției, osândirea păcatului, osândirea pocăinței, viețuirea îngerilor și mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufletului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârșit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice și chiar sociale pe care Părinții au știut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii și bătrânii rămân la locul lor și-și cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menține în bună ordine, iar cetatea în liniște. Datorită relației de simpatie a trupului uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înțelege că și cosmosul profită de curățirea omului și că văzduhul însuși devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post și pocăință

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat și chiar indispensabil al pocăinței. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii și întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e începutul [arche] pocăinței”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuților dezvoltate în această perioadă.

„Trezește-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăință fierbinte să scapi de foc și cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veșmântul cel dumnezeiesc”.

Post și sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuți studiate până aici, postul se înscrie într-o mișcare de sinergie: mortificarea și supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o compensație spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-1 oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: postul, și vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaște mortificarea pentru ea însăși. Fiindcă postul deschide direct spre contemplație, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post și contemplație

Un principiu general al spiritualității ortodoxe atât în ce privește fecioria, cât și în ce privește postul, e acela că unei restricții a trupului trebuie să-i corespundă neapărat o contemplație proporțională. Dacă postul e unit cu o credință dreaptă și păzit cum se cuvine unui creștin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranță mintea pe culmile contemplației. Așa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăția rugăciunii, luminarea sufletului, paza minții, înmuierea învârtoșării, ușa străpungerii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, ușa și desfătarea raiului”.

Trupul ușurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer și chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuților dumnezeiești”.

„Vino, suflete, ușurat prin virtuțile postirii și te înalță prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; și desfătează-te în contemplațiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuților, făcându-te și tu prin credință cu chip dumnezeiesc”.

Postul, ospăț mistic

În mod sugestiv, autorii noștri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roadele faptelor virtuții” pe care le-a cultivat și recoltat postul. Gazda care cheamă pe toți credincioșii la acest ospăț și îi hrănește din belșug cu contemplații e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaților la acest banchet de patruzeci de zile:
„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratera katanyxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toți credincioșii strigând cu veselie: Veniți de vă desfătați, lepădând beția patimilor, ca să vă învredniciți de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăț duhovnicesc cu diferite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările și slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură și prăznuiește sobru întărindu-și chiar și trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:
„Dăruiește-mi și mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, și a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, și a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung și eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viața”.

De abia început Postul Mare, și raiul e deja restaurat de post și de virtuți pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevărații<,em> asceți gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovnicești ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paștelui, când postul trupesc va fi întrerupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar și atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi participat deja la acest ospăț în timpul Postului Mare într-o modalitate specifică: postul. Postul, ca și celelalte virtuți, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal și chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăț nu are doar un scop retoric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualității creștine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voință harul pe care-1 poartă deja întreg în el însuși de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează și el tensiunea fundamentală a eshatologiei creștine între „deja” (mântuirea realizată și prezentă) și „nu încă” (așteptarea desăvârșirii sale în îndumnezeirea personală și/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această știință a postului nu este recentă, credincioșii fiind inițiați în el încă de povățuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor și a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai și Legea lui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine însuși și să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi și el, duhovnicește, legea Iubirii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne și noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înăuntru ca Moise strălucind pe fața noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcușuri în inima sa” și urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplației” și a auzi aici cuvinte de pace și lumină, fiind îndumnezeit de frumusețea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care 1-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile și de unde s-a coborât îndumnezeit și iradiind slava dumnezeiască. Procesul de sinergie e atunci reprezentat sub forma complementarității dintre o mișcare ascendentă (omul) și o mișcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplației, postul a fost inițiator și al altor teofanii și minuni ale Vechiului Legământ. Grație postului, același Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roșie și s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Grație stăpânirii patimilor lor și postului, Enoh a fost mutat la cer și n-a cunoscut moartea, Iacob a moștenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pământul făgăduinței și sfinți poporul, Ana cea stearpă a dat naștere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmașilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăția.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca și el de vederea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subțire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii și a făcut să cadă ploaie din cer; tot așa credincioșii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:
„Postind, Ilie a deschis cerul și a adăpat de ploaie pământul însetat. Să postim [și noi] vărsând râuri de lacrimi duhovnicești ca să câștigăm milostivire”.

Așa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot așa postul îi face pe credincioși să urce pe „carul virtuților” și îl transportă în contemplație:
Curățindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuților dumnezeiești și să ne înaripăm mintea spre înălțimile văzduhului cântând: Binecuvântați lucrurile Domnului pe Domnul!”

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat și el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oștirilor fiind curățit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor” i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căința și au dobândit numaidecât iertarea dumnezeiască, sunt și ei pentru toți credincioșii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge și ei în ceata prorocilor și a drepților care și-au petrecut viața pe pământ postind.

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun și desăvârșit, temeiul însuși al Postului Mare, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deși n-avea nevoie să postească (umanitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curățire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei și ispitei demonului prin consimțământ liber. El a instituit astfel postul și asceza creștină prin propria Sa existență pentru a arăta El însuși calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei și a ne învăța să ne cunoaștem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaște-te pe tine însuți”.

Postind Domnul omenește spre pildă nouă [pros hypotyposin he-mon] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru și hotare [horous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit și să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creștinilor modelul luptei lor împotriva puterilor răului și le-a oferit drept arme postul și rugăciunea.

Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. „Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmașul, alungă-l cu rugăciuni și cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, așadar, imitarea vieții pământești a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce postește îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă și mai deplin la Patima Sa și a ieși împreună cu El din mormânt biruind asupra răului și a morții și iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz și de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morții împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca și ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parțială a Iconomiei și o inițiere deplină în „viața în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoștinței, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiți și-au agonisit moartea pentru neascultare și s-au înstrăinat de pomul vieții și de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioșilor, de mâncările cele ce strică și de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viață din dumnezeiasca Cruce și împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea și divinitatea Sa. În actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde caracterul paradoxal al tuturor evenimentelor vieții lui Hristos. Deși trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepția câtorva eroi ai ascezei, omului obișnuit nu-i este cu putință să țină un asemenea post. Obiectul regulilor postului și al typikon-ului este, așadar, acela de a permite credincioșilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-1 prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat și „științific” biruința rațiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinți sunt socotite ca o durere ușoară care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre și de moarte, și ne introduce în „deprinderea binelui” ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic și postul ascetic

Pentru a înțelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distingem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două feluri de posturi: „Postul euharistic” și „postul ascetic”. Împărtășania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paștele veșniciei”. Astfel, canoanele și regulile bisericești prescriu înainte de împărtășanie o perioadă de post total obligatorie pentru toți. Actualmente, credincioșii ca și clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puțin începând de la miezul nopții zilei împărtășaniei: postul e atunci rupt doar de ospățul euharistie și venirea „în taină” a Împărăției. „Postul și Euharistia formează așa-zicând doi poli complementari și necesari ai vieții Bisericii, manifestând antinomia fundamentală a naturii sale: așteptarea și posesiunea, plinătatea și creșterea, eshatologia și istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ține mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită și implică reguli de respectare distincte de postul euharistie. Mai mult decât o pregătire nemijlocită în vederea unirii nupțiale, el corespunde violenței făcută naturii pentru a asigura primatul rațiunii asupra părții iraționale a compusului uman (violență pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării și al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan și împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-1 osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp și de discernământ. Spre deosebire de postul euharistie, el nu este strict obligatoriu, și, deși canoanele și typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilitățile și treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu puțin, alții aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul discernământului recomandat în această privință de Părinți ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesitățile firii ceva mai puțin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puțin flămânzi și însetați.

„Cât privește măsura înfrânării, Părinții spun că atât pentru hrană, cât și pentru băutură, trebuie să mai rămână puțin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură…”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluțiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de respectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru general al vieții ascetice de la care pornind fiecare își va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât și superioare.

În timp ce postul euharistie e postul Bisericii întregi în așteptarea Mirelui, postul ascetic e al „creștinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze și să coexiste în chip necesar în viața fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distincție nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharistie la structura și dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paștelui, care va încununa lupta sa duhovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleților ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligație.

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât reprezintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de așteptare eshatologică. Totuși, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă și duminică (în care postul se ridică și care de aceea nu se numără în șirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite pentru a nu-i lăsa pe credincioși cu totul despărțiți de hrana vitală a creștinului și a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creștine și a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în același timp ca o pregătire lentă și ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare și Sâmbăta Mare (zile de post total), cât și ca o fixare eclezială a „științei duhovnicești” experimentate în pustie.

Ca și pentru restul patimilor și după chipul însuși al biruinței lui Hristos asupra morții prin moarte, postul urmărește să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeași cale prin care a intrat răul, principiul virtuții fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândețea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântecelui” (gastrimargia) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pântecelui” celui ce nu se preocupă de delicatețea mâncărurilor și, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargia) a celui care, fără a mânca neapărat mult, dorește mâncăruri rafinate și plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ține mult timp în gură, o plimbă încoace și încolo și n-o înghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă”. Tămăduirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu remediu în același timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), și calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ținând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei și rărirea numărului meselor, și un aspect cantitativ prin abținerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare și restricțiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, așa cum am văzut, fiecare trebuie să-și fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e de a fixa regulile comune și care trebuie respectate de toți.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singură masă. Așa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (apax tes hemeras) sau „mâncând numai o dată” (monositoumeri). E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-1 găsim afirmat ca o evidență în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikon-al mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele și duminicile, sărbătorile și octavele lor, zilele de luni, marți și joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile și slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiție ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi (ora trei după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experiență, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel își amânau masa până seara, căci, spune el, „hrana pe care o iau le desființează libertatea minții și ușurința în timpul rugăciunilor de seară și de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă și ușurată pentru privegherile nopții, dar și solemnitatea rugăciunilor de seară ne găsește într-o dispoziție desăvârșită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceții care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea . Disciplina lor, extinsă la viața unor comunități mai mari, apoi și la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacții ale așa-numitelor typika. În practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecernia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obișnuit, ca în miercurile și vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu și în zilele în care se săvârșește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, respectiv în zilele de miercuri și de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Liturghie se săvârșește zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidențiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” și „ascetică”. Să remarcăm faptul că tradiția postului până la apusul soarelui e, și ea, veche și bine atestată: „Postul e de seara și până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile și vinerile de peste an. Începând cu Didahia celor 12 Apostoli și primii Părinți, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării și arestării lui Hristos miercurea, și a răstignirii și morții Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răsfrângere și concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie și asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins și la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate inițial zilelor de miercuri și vineri, păstrând totuși ritmul și structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri și de vineri din Postul Mare. În timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare suplețe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea și putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri și de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivia), monahii rămânând nemâncați și chiar nebăuți până la apusul soarelui și la Vecernie. Această regulă ține de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfințite din care toți trebuie să se împărtășească în aceste două zile. Rezervată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toți, astfel că această recomandare de abstinență totală ține de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleași reguli ca și acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioși în viața în Hristos; el ține mai degrabă de intenția „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri și vineri sunt zile de post strict și de intensificare a luptei duhovnicești, în timp ce în zilele de marți și de joi trupul poate primi puțină „mângâiere”. Această distincție a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaioi) posibilitatea de a extinde la toate zilele Postului Mare (cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică) păzirea regulilor respectate îndeobște în zilele de luni, miercuri și vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marți și joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea și de a bea puțin vin, dar în zilele de luni, miercuri și vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiționala băutură eukraton.

Potrivit typikon-lui Sfântului Sava — ale cărui reguli alimentare au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marți și de joi se puteau servi legume verzi (lachanori) sau legume uscate (osprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri și vineri nu se puteau mânca decât grăunțe, legume verzi și măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna I-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marți și joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri și vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I și în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincția: sâmbătă — duminică / marți —joi / luni — miercuri — vineri, ci și de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremități ale Postului Mare, în timpul cărora efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse acelorași reguli ca și zilele de luni, miercuri și vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagia sau consumarea numai de alimente uscate trebuie să fie strictă și obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât și în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce și să bea (asitia) în primele trei zile (to trimeri) până la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite de miercuri. Unii monahi pot prelungi acest post până vineri, în timp ce ceilalți trebuie să păzească măcar o xerophagia strictă. Typikon-ului Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfințite de miercuri și de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea și vinerea și de a nu gusta marțea și joia la trapeză – decât pâine și eukraton, fără însă ca toți monahii să fie obligați să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul (t 1111) adăugat Typikon-ului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripțiile Sfântului Teodor Studitul sunt și aici ceva mai ușoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare și în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, și dacă se găseau, castane și alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regulilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleași cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepția ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergența celor două dimensiuni, cantitativă și calitativă, ale postului:
„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitia] din zori și până seara, ci și din abținerea [apoche] de la anumite alimente”.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât privește înfrânarea — învață Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuiește în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieții, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abținem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puțin mai jos, același adaugă:
„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai ușor de procurat și nu trebuie ca, sub pretextul abstinenței, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate și mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai ușor pe piață, care costă puțin și sunt de obște…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Mare trebuie privită drept o restricție suplimentară adusă regimului obișnuit al monahului.

Astfel, dacă abținerea de la carne reprezintă pentru mireni o particularitate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănâncă niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos și loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci și pentru a arăta că întreaga viață a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenței Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reținere de la „tot ce e omorât” și „produsele lor”. Începând de la Duminica Lăsatului de brânză și până la Paști, orice hrană de origine animală este, așadar, interzisă, chiar și în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă și duminică. Plecând de aici, abstinența s-a extins la untdelemn și la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare și contrazic ambianța postului. Regimul zilelor obișnuite ale Postului Mare e, așadar, același cu cel al anahoreților: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeață, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea și apa erau inițial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (hebdomas tes xerophagias). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Postului Mare, dar au și îndulcit-o îngăduind consumarea de legume și de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreți austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikon-ul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi și apă. Dar într-una din redacțiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine și legume uscate.

Distincția legumelor în „legume verzi” (lachanon) sau „salată” și „legume uscate” sau „feculente” (osprion) se regăsește adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeritate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marți și joi din Săptămână a II-a și până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte și legume verzi cu puțin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare și în toate zilele de miercuri și de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoțite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile și la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri și vineri nu se mâncau decât mazăre și câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiția studită, unde dobândește o importanță deosebită, băutura ce înlocuiește vinul în tot timpul Postului Mare este așa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen și anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obișnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. În parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregătitoare ale Postului Mare, a căror evoluție și reguli specifice le vom studia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „ușurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parțiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară și fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele și duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice și, prin urmare, incompatibile cu postul. Trebuie să ne bucurăm și să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creatiei” (ziua a șaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta și a doua creație).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — postește duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaș al lui Hristos”.

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioșilor puțină odihnă în efortul lor și imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea și relaxarea, osteneala și odihna, pe care-1 inserează armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastole) și contracției (systole). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mișcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Așa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pentru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăși nevoințele postului, tot așa și sufletul are nevoie de odihnă și de întărire. Nu trebuie nici să-1 istovim, dar nici să-1 lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca așa să cârmuim și starea [katastasis] sufletului și zburdările trupului. Așa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbești și cazi, tot așa dacă stai necontenit degeaba, te trândăvești. Așa se întâmplă și cu sufletul și cu trupul. De asta întotdeauna e bună măsura. (…)

Așa cum pe drumul mare sunt stații de oprire și case de odihnă pentru ca drumeții osteniți să se odihnească și să se întremeze, ca astfel să-și poată continua iarăși călătoria (…), tot așa și acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe niște stații de oprire, ca pe niște case de odihnă, ca pe niște coaste de mare, țărmuri și posturi, ca să ne odihnim puțin, ca să ne întremăm puțin trupul de ostenelile postului și să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăși, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună și folositoare”.

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu și abținerea de la carne și lactate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni și de latini” ~. Pentru aceste ocazii așa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce privește vinul și untdelemnul și regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei”. La Pantocrator, unde regula e în general mai puțin strictă din pricina vocației „caritabile” a acestei mănăstiri pe lângă care funcționa un spital se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate și altul de scoici, fructe de mare și ceapă, totul gătit cu untdelemn și însoțit de vin. Aceste ridicări parțiale ale postului sunt cel mai adeseori însoțite de „odihnă sau nelucrare” (argia), adică de dispensa de la așa-numitele diakoniai (azi se folosește cuvântul diakonimata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parțială, atunci când însoțește zilele de dispensă de vin și untdelemn, și totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima și ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală și flecăreală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură și în gândul la Judecata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal și frații se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin și untdelemn și în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, și pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de pește, deși unii acordă această dispensă și în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară față de duminicile obișnuite.

În joia Săptămânii Săptămâna a V-a se dădea în unele mănăstiri bizantine dispensă de vin și untdelemn”. Desigur, nu în semn de sărbătoare. Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitențial din tot Postul Mare, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mănăstirea Evergetis și așezămintele care au adoptat typikon-ul său rânduiau în această categorie și miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătății cursei Postului Mare. Aceste două dispense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricția sa fiind reținută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Canonului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătățirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic și de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parțial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor și celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri și vineri, și de pâine și de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu prescripțiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreția egumenilor.

Ieromonah Macarie Simonopetritul
(din cartea Triodul explicat apărut la Deisis)