sâmbătă, decembrie 15, 2018
De ce este Ortodoxia Credința cea adevărată!

De ce este Ortodoxia Credința cea adevărată!

8206
0

peisaje_ortodoxia

Cam aşa se chema o cărticică pe care mi-a pus-o în mână D., o prietenă bună. M-a iritat titlul. După primele pagini, am aruncat-o cu furie la gunoi – gest pe care nu ţin minte să-l mai fi făcut până atunci cu vreo carte. Aveam 26 de ani. Aveam un prieten filosof care râdea pe jumătate amuzat, pe jumătate îngrijorat de începutul timid al căutărilor mele. Îmi spunea zeflemitor: „Tu nici măcar nu poţi să spui ce religie ai, şi Îl cauţi pe Dumnezeu!” Avea dreptate. Eram „botezată” monofizit, avusesem „prima comuniune” la catolici şi de puţin timp începusem să merg, când şi când, la Biserica Ortodoxă.

Despre „botezul” meu nu ştiam prea multe. Aveam nişte poze alb-negru şi nişte poveşti despre cum s-a făcut acasă, de teamă să nu răcesc. Familia a chemat un preot armean. Am origini armeneşti din partea mamei, dar începând cu generaţia bunicii fuseseră botezaţi ortodox, fără a fi însă practicanţi în nici una dintre biserici. Pentru mine au chemat preotul armean tocmai pentru că acesta fusese de acord să vină acasă. Şi asta a fost! La biserică nu ţin minte să fi fost vreodată în copilărie. Dar mă rugam. De fapt, Îi „povesteam” lui Dumnezeu câte în lună şi în stele, mai ales ce învăţam la grădiniţă. Eram foarte singuratică. Mama divorţase, şi eu eram acum crescută mai mult de bunici. Când aveam cinci ani, mama s-a recăsătorit cu un bărbat greco-catolic şi m-au înscris la orele de cateheză de la catedrala catolică. Îmi plăcea mult, pentru că era oarecum primul meu contact cu aceste lucruri. La sfârşit am îmbrăcat o rochiţă albă şi am avut „prima comuniune”.

Am continuat să merg acolo. La început des, apoi când şi când. Creşteam şi îmi doream prieteni. În liceu deja nu mai eram singuratică, dar nici nu prea mai găseam timp să-I „povestesc” lui Dumnezeu mai nimic.

La 26 de ani nu mai mergeam la nici o biserică şi nici nu mă mai rugam. La 26 de ani aveam un prieten care se trezea înaintea mea şi cocea pâine caldă pentru micul dejun, lucram într-un loc care îmi plăcea, mergeam la Ateneu şi la cinema cu autobuzul 300, ne plimbam pe străzi când era soare, beam ceai şi citeam când ploua. Uneori, el lua un atlas mare din bibliotecă şi ne uitam prin acesta până când unul din noi întreba: „Ce zici de Rabat?”, sau alt loc, şi în scurt timp împachetam şi plecam acolo. La 26 de ani mi se părea că am totul.

Până când, în acel an, prietena mea D. a trăit o minune – şi, din acel moment, a hotărât să îşi schimbe cu totul viaţa. Ea îmi povestea despre ce a trăit, eu o ascultam şi nu mai aveam linişte. Începuse să-mi dea cărţi de-a valma, mă chema la Sfânta Liturghie, îmi vorbea neîncetat. Dar când ajungeam la subiectul unei singure credinţe adevărate, ne împotmoleam rău. Eu, cea care nu aparţinea nici unei religii, am început să mă revolt împotriva ei, să o evit. Când într-o discuţie am simţit că „atacă” relaţia mea – care pentru mine era atunci totuna cu viaţa mea – s-a produs între noi o adevărată ruptură. Atunci D. s-a oprit. Şi cred că a făcut cel mai bun lucru pe care putea să îl facă atunci cineva pentru mine: a încetat să îmi vorbească şi a început să se roage.

In lunile care au urmat, s-a dat în mine un război surd. Îmi puneam sute de întrebări, mă gândeam la Dumnezeu şi, mai ales, mă întrebam care este legătura Lui cu Biserica. În mintea mea, erau două lucruri complet separate – şi în felul ăsta îmi găseam justificări pentru felul în care trăiam, spunându-mi: „Eu cred în Dumnezeu şi nu fac nimic rău, pentru că eu nu încalc decât nişte dogme făcute de oameni”. Alteori mă întrebam ce e păcat şi ce nu. Mă gândeam că păcat trebuie să fie ceea ce te face să te simţi rău şi vinovat, deci nu are cum să fie păcat relaţia mea cu prietenul pe care-l am, pentru că mă simt fericită! Nu aveam cu cine să vorbesc. Aşa că frământam neîncetat gânduri. Ştiu că întrebările şi mai ales răspunsurile, la care ajungeam numai pentru a o lua iar de la capăt, par copilăreşti aşa cum le povestesc acum, dar pentru mine era atunci un zbucium interior imens. Mă străduiam să nu răzbată nimic în exterior, dar eram din ce în ce mai absentă la ce se întâmpla în afara mea şi din ce în ce mai concentrată la ce se întâmpla în mine.

Dintre sutele de lucruri pe care mi le spusese D., câteva cuvinte îmi răsunau neîncetat în minte: „Dacă omul face un pas mic către Dumnezeu, atunci Dumnezeu face o mie către om”. Văzând că de una singură nu o scot la capăt cu toate dilemele şi neliniştea din mine, am început să îmi bat capul ce pas mic aş putea să fac eu către Dumnezeu, încât să mă ajute să ajung la un răspuns. Aşa a început Postul Mare din acel an. M-am hotărât să-l ţin. Prietenul meu se mulţumea la început să mă ironizeze şi să gătească în fiecare zi tot felul de reţete complicate şi rare, care umpleau casa de arome. După două sau trei săptămâni însă a zbierat la mine ca ieşit din minţi când nu am vrut să mă ating de raţa lui umplută cu vişine. Şi am cedat! M-am împiedicat înainte să apuc să fac „pasul meu mic”. Liniştea a revenit în casa noastră, dar nu şi în mine. El voia să fiu iarăşi veselă şi se străduia să mă facă fericită. Plecam în vacanţe, vopseam pereţii în culori diferite, găteam şi dansam prin casă. Şi eu voiam să fie din nou totul bine, şi mă străduiam să răspund la încercările lui.

Aveam şi momente proaste, care irupeau violent şi fără nici o legătură cu nimic. Din când în când, el se apuca absolut din senin să îmi pună o întrebare „teologică”, ca să mă provoace, şi care inevitabil mă punea în încurcătură. Nu ştiam ce să îi răspund. Tăceam neputincioasă. El, în schimb, părea plin de vervă şi logică. Avea o argumentaţie impecabilă, în timp ce eu bălmăjeam ceva ce putea fi spus la fel de bine şi de un copil. Ceea ce spunea el părea perfect raţional, dar eu simţeam că nu e aşa. Simţeam atunci că Adevărul e în afara logicii şi minciuna e în interiorul ei. Şi nici eu nu înţelegeam cum de se poate una ca asta – şi atunci izbucneam într-un plâns de copsil, în hohote. În acele momente, distanţa între noi era aşa de mare încât cu greu ai fi crezut că suntem doi oameni care se iubesc atât de mult.

Într-o seară, mi-a spus, plin de amărăciune: „M-am îndrăgostit de tine pentru că era atât de simplu să te fac fericită. Acum mă simt neputincios!” M-a durut să îl aud vorbind aşa. Îmi era parcă şi mai drag acum. Şi, ca un şcolar ce se teme că o să rămână repetent, mă chinuiam să fac totul din nou „corect”. Zâmbeam când îi deschideam uşa, îl luam de mână când ne plimbam şi râdeam şi aplaudam când îmi cânta din Bob Dylan…

Într-o zi ne pregăteam să mergem la o pe­trecere, un fel de nuntă. Atunci m-a căutat din nou la telefon prietena mea, D. Era pe drum spre o mănăstire unde se află icoana Maicii Domnului „Grabnic-ajutătoarea”. Nu mi-a spus să vin cu ea, voia doar să vadă cum sunt. Când mi-a spus unde merge, am simţit că trebuie să merg şi eu, ca şi cum de acel moment depindea viaţa mea. Aveam telefonul într-o mână şi rimelul în cealaltă, şi mă priveam în oglindă. Nu ştiu cum de m-a sunat tocmai atunci de pe drum, dar am simţit şansa unui nou „pas mic”. I-am spus doar: „Vin şi eu”. Am pus rimelul jos, mi-am luat haina şi am ieşit pe uşă fără nici un cuvânt. Ea era deja plecată, aşa că m-am dus direct la gară şi am luat primul tren către Târgu-Jiu, de unde m-a dus cu maşina până la Lainici. M-am rugat în faţa icoanei pentru două lucruri: dacă viaţa mea într-adevăr nu e bună şi nu e plăcută lui Dumnezeu, să îmi dea putere să mi-o schimb, pentru că eu simt că nu pot; şi să întâlnesc un duhovnic la care să mă spovedesc. A doua zi m-am întors acasă, tot fără să spun nimic. Nici el nu mi-a pus nici o întrebare. Plutea doar o tristeţe tăcută în casă…

Din săptămânile care au urmat nu îmi aduc aminte mai nimic. Au trecut foarte repede, pentru că Maica Domnului cu adevărat este grabnic ajutătoare.

Într-o zi, când eram singură acasă, mi-am luat cu mine câte haine mi-au încăput într-o geantă de voiaj şi am plecat. Era prima zi din Postul Paştelui, anul următor. Au trecut câteva zile în care nu au fost nici telefoane, nici explicaţii, nici lacrimi, nimic din toate lucrurile de care mă temeam. O linişte tulburătoare, în felul ei…

După aceea, D. m-a luat cu ea la Părintele Iustin. Eram cam intimidată, nu ştiam cum să mă comport, ce să întreb. Când am intrat, i-am spus însă pe nerăsuflate despre felul în care am fost „botezată” (deşi nu mă gândisem la asta în mod special) şi că eu vreau să mă spovedesc. Mi-a răspuns că trebuie lămurit cu botezul înainte, dar eu o ţineam una şi bună cu spovedania. Atunci mi-a zis să vin peste o oră şi să-i bat în geam. Cât am stat în curte, am văzut mulţi părinţi care intrau cu tot felul de cărţi în chilia sa. Nu m-am gândit că pentru mine s-a făcut atâta agitaţie. Când i-am ciocănit în geam, mi-a dat o hârtiuţă cu tot ce trebuie făcut la botez şi mi-a spus să îl caut pe preotul acela şi să îl cercetez ce fel de botez a făcut. Am luat hârtia şi am plecat boscorodind că am bătut atâta drum degeaba, că unde o să-l găsesc eu acum pe preot, că nici nu mai e la biserica armenească şi că, la urma urmei, de ce nu mă pot spovedi oricum – că şi eu tot om sunt!

Întoarsă la Bucureşti, îl întâlnesc la numai câteva zile pe preotul armean. Am ştiut că nu poate fi întâmplarea, şi m-am simţit mică de tot în faţa felului minunat în care Dumnezeu lucrează. Am simţit atunci pentru prima oară că minunile fac parte de fapt, pentru creştini, din cotidian. M-am repezit să îl întreb despre scufundări, mirungere şi ce mai aveam notat pe hârtiuţă. El a devenit rece. M-a întrebat unde am fost şi cu cine am vorbit. A spus că, dacă mă interesează dogmele, mă trimite la un profesor să discut. În sfârşit, la insistenţele mele, mi-a răspuns cam expeditiv că da, a făcut botezul cum scrie pe hârtie şi că mă pot spovedi la un preot ortodox. M-am întors încântată foarte la Părintele Iustin, i-am spus oarecum cosmetizat că am botezul ortodox şi am primit duhovnic. Nu îmi doream botezul, nu înţelegeam ce înseamnă. Îmi convenise răspunsul primit şi eram fericită că am „scăpat uşor” – şi, mai ales, că am „primit” duhovnicul pe care îl aşteptam.

Am crezut că de atunci încolo totul va fi mai simplu. De fapt, a fost mai greu. Mult mai greu. Mi se părea că nu o să reuşesc să rezist pe drumul pe care am apucat-o. Eram copleşită de dor şi durere. Prietenul meu, la fel. Era greu să dispărem pur şi simplu unul din viaţa celuilalt, când împărţisem totul ani de zile. A urmat ce urmează când doi oameni se despart şi încă se iubesc. Discuţii interminabile, ziua şi noaptea, de acasă sau de la birou. E-mail-uri pe care nu rezistam să nu le deschid. Îmi răsunau în urechi o învălmăşeală de promisiuni, regrete, acuze, declaraţii. În noaptea de Înviere a sunat la uşă cu o friptură de miel în braţe. Mi-a spus: „Vin cu tine la biserică, şi după aceea mâncăm asta”. A venit, dar nu i-a plăcut. A stat ca pe ghimpi. Am venit acasă şi am mâncat în linişte. La sfârşit, mi-a spus că, dacă e atât de important pentru mine, ne căsătorim, facem copii şi trăim „ca nişte creştini”. Dar să nu îi cer să creadă…

Eram într-un impas. Nu mai puteam merge nici înainte, dar nici înapoi nu mă mai puteam întoarce, la ce a fost. Aşa că mi-am făcut din nou bagajele şi m-am mutat de data asta în alt oraş. Nu eram obişnuită cu nimic din ce înseamnă ascultarea de duhovnic. Nu cunoşteam. Am acţionat impulsiv şi am cerut binecuvântare după ce deja făcusem toate aranjamentele. Dumnezeu m-a purtat atunci pe braţe. Mi-am găsit ceva foarte bun de lucru din prima zi şi un apartament din care vedeam munţii. Aveam o bicicletă roşie cu care colindam oraşul şi entuziasmul unei vieţi noi. Îmi era greu mai ales să mănânc şi să adorm singură. Şi îmi era dor de mirosul casei noastre. Încercam să îmblânzesc spaţiul din jur, care îmi era străin şi ostil. Mă loveam de mobile, scăpam pe jos şi spărgeam lucruri, nu îmi găseam locul în casa pe care nu reuşeam nicicum să o fac să fie „a mea”. Aşa că îmi petreceam mai tot timpul pe balconul-terasă. Seara se auzea prin geamurile deschise ale vecinilor zgomotul vieţii. Farfurii, un radio pornit, copii chemaţi la masă. Stăteam şi ascultam, şi erau orele în care parcă mă simţeam mai puţin singură… Era o normalitate, un firesc care curgea acolo chiar lângă mine. Nu îmi era accesibil, dar îmi făcea bine şi să simt că există.

A trecut aşa mai bine de un an şi jumătate, cu încercările lui. Mă spovedeam, încercam să mă schimb, mă poticneam şi tot aşa. Citeam cât puteam de mult. Cărţile Părinţilor Serafim Rose, Paisie Aghioritul sau Arsenie Boca începuseră să îmi contureze o imagine puţin mai clară despre cum trebuie să fie viaţa întru Ortodoxie. O îndoială privind răspunsul dat Părintelui Iustin despre botez rămăsese totuşi în mine, dar evitam să mă gândesc la asta. Într-un fel, îmi era şi teamă să mă gândesc că am „trişat” cu ceva atât de important.

La bisericuţa unde mergeam, părintele a anunţat că doreşte să înceapă nişte ore de cateheză. La fiecare cateheză, după rugăciune, urma să se discute pe marginea unui capitol din Sfânta Scriptură. La a doua astfel de întâlnire s-a citit capitolul 2 al Evangheliei după Matei, despre Botezul Domnului. Atunci am întrebat despre botezul meu. Şi aşa, simplu, mi s-a explicat că harul vine prin intermediul preotului, iar dacă acesta nu este hirotonit în credinţa ortodoxă, chiar dacă respectă, să zicem, tipicul unui botez dreptslăvitor, botezul nu se poate înfăptui.

L-am sunat pe duhovnic şi i-am povestit tot, inclusiv felul în care simţeam că trişasem. În loc să fie tulburat sau supărat, cum mă aşteptam, el mi-a spus, parcă fericit, că mă sună înapoi cu un răspuns. (După un timp, am aflat că părintele duhovnic simţea când îmi făcea rugăciunile de dezlegare că ceva nu e în regulă şi se ruga la Dumnezeu să îi descopere ce anume era!) Peste câteva zile mi-a telefonat să îmi confirme că trebuie făcut botezul. Era chiar de ziua mea. Împlineam 29 de ani. Pe jos era o zăpadă mare şi albă, şi de fericire mi se părea că plutesc pe deasupra ei!

Atunci mi-a venit din nou să vorbesc cu Dumnezeu, ca atunci când eram mică, ca să Îi spun că mi-a făcut cel mai frumos cadou dintre toate. Acum ştiam ce înseamnă botezul! Aflasem despre cum s-au desprins celelalte biserici din cea Ortodoxă. Înţelegeam. Şi cu mintea, şi cu inima. Acum îmi doream botezul mai mult decât orice şi nu îmi venea să cred că am şansa ca absolut tot ce am făcut în trecut să fie şters.

Peste cinci zile, eram afundată într-o apă rece bocnă. Mi-am amintit zâmbind de toate precauţiile exagerate care m-au lipsit, când eram mică, de Botez.  Ce am simţit şi ce am trăit după Botez nu pot să explic…

Ca de obicei, am crezut că din acel moment totul va fi mai uşor. Dar nici nu m-am dezmeticit bine, că m-am confruntat brusc cu o luptă pe care nu o cunoscusem până atunci, mult mai subtilă şi mai grea. M-am dus în lacrimi la duhovnic să îl întreb ce se întâmplă cu mine. Mi-a răspuns simplu: „Măi, dacă un pom e fără roade, te duci să-l scuturi? Nu. Te duci şi îl scuturi pe cel care are roade, ca acestea să cadă pe jos”.

Au urmat însă şi daruri care m-au copleşit, nemeritat de mari! Iar cel mai mare dintre toate este că acum ştiu, simt, înţeleg, trăiesc, respir răspunsul la întrebarea de ce este Ortodoxia credinţa cea adevărată.

Dar dacă ar trebui să explic cuiva, singurul răspuns pe care aş putea să-l dau ar fi: Dacă faci cu toată inima un pas mic către Dumnezeu şi Îl cauţi cu adevărat, Dumnezeu face o mie de paşi către tine şi negreşit te conduce la Adevăr.

Să dea Bunul Dumnezeu ca toţi cei ce se află în căutări să afle răspunsul cel bun şi toţi cei ce L-au aflat să nu se lepede de El niciodată! Amin.

* Persoana care a dat această mărturie ne-a rugat să nu-i facem public numele.

A consemnat Mihai Cristea, 

Interviu publicat in nr. 25 al revistei Familia Ortodoxa