„Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”

 (Marcu 8, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

Biserica a rînduit, în sinaxarul sau calendarul ei, să prăznuim Dumnica zisă „dinaintea Înălţării Sfintei Cruci”, iar astăzi Duminica de „după Înălţarea Sfintei Cruci”. Aşadar, avem practic trei sărbători închinate cinstirii Sfintei Cruci. Pericopa de astăzi este aceeaşi care s-a citit şi în Duminica a treia a Postului Paştelor, numită „Duminica Crucii”, cu o serie de învăţături date de Mîntuitorului privind propria noastră „cruce”, urmarea lui Hristos şi mîntuirea sufletului nostru.

Învăţăturile din pericopa evanghelică de azi au fost rostite în faţa Apostolilor, dar şi a unei „mulţimi” de ascultători (cf. Marcu 8, 34), cu puţin timp înainte de Schimbarea la Faţă. Iată care sunt principalele învăţături care se desprind din ea.

În primul rînd, Mîntuitorul recomandă: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze. Că tot cel ce va voi să-şi scape viaţa o va pierde; iar cel  ce-şi va pierde viaţa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela o va mîntui” (= „afla”; Marcu 8, 34-35; Matei 16, 24-25; Luca 9, 23-24). Ce trebuie să înţelegem prin aceste cuvinte? Ele nu sunt altceva decît o chemare la Hristos, o urmare a Lui pe căile arătate de El. Prin „lepădare de sine” nu trebuie să înţelegem o renunţare la situaţia profesională, nici la bunurile materiale, nici la obligaţiile pe care le avem faţă de familie. Dimpotrivă, Iisus ne cheamă sau ne îndeamnă la o luptă duhovnicească împotriva patimilor, la o strădanie spre desăvîrşire, la o renunţare la tot ce este rău şi dăunător pentru suflet, la egoismul şi mîndria din noi. Cu alte cuvinte, Mîntuitorul ne cere să ne eliberăm, să ne depărtăm de „omul cel vechi”, omul păcatului şi ne îndeamnă la „îmbrăcarea în omul cel nou zidit după Dumnezeu în dreptate şi sfinţenia adevărului”(Efes. 4, 22-24), ca să pornim spre o viaţă nouă cu Hristos şi pentru Hristos. Cel care îşi va „pierde” păcatele din iubire sinceră faţă de Hristos şi de semeni, acela îşi va mîntui sufletul şi va moşteni viaţa veşnică. Viaţa este un dar de la Dumnezeu, dar noi trebuie să ştim cum să o folosim şi să o preţuim, cum să o facem de folos pentru noi, dar şi pentru semenii noştri.

Prin cuvintele „să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” înşelegem acelaşi lucru, adică să ne răstignim pe propria noastră cruce păcatele şi poftele rele, după cum va scrie şi Sfîntul Apostol Pavel galatenilor: „Cei ce sunt ai lui Histos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele” (Gal. 5,24). Crucea nu mai este mijloc de pedepsire şi de tortură, cum era în antichitate, căci ea a fost sfinţită prin jertva sîngeroasă a lui Hristos, a devenit un simbol al bucuriei şi al binecuvîntărilor cereşti, căci prin ea s-a ajuns la Învierea Domnului, la biruinţa vieţii asupra morţii, a binelui asupra răului sau a virtuţii asupra păcatului. Crucea este suferinţă şi biruinţă, este moarte şi Înviere.

„Urmarea lui Hristos” este o chemare permanentă la Acela care a zis: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieţii” (Ioan 8, 12). Domnul ne cheamă şi azi prin cuvintele: „Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Urmarea lui Hristos ne duce la iubire, la adevăr, dreptate, pace şi linişte sufletească, la o fericire autentică, zidită pe morala şi învăţăturile Lui.

De multe ori, „urmarea” lui Hristos se face prin suferinţă, dar adevăratul creştin ştie că suferinţa duce la biruinţă şi la înviere. În curgerea veacurilor, mulţi au suferit pentru Hristos, dar prin această suferinţă a lor ei au dobîndit mîntuirea sufletului, au dobîndit „cununa vieţii” celei veşnice. Drumul spre mîntuire este deschis tuturor. Însuşi Mîntuitorul spunea într-o altă împrejurare: „Intraţi pe poarta cea strîmtă; căci largă este poarta şi lat este drumul ce duce la pierdere şi mulţi sunt cei ce intră prin el; şi strîmtă este poarta – şi îngust este drumul ce duce la viaţă şi puţini sunt cei care îl află” (Matei 7, 13-14). Deci puţini sunt cei care pornesc pe drumul mîntuirii; în schimb, mulţi preferă „poarta cea largă” ce duce la pieire, la osînda cea veşnică.

De aceea, continuă Mîntuitorul tot în pericopa de azi: „Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă şi să-şi păgubească sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37; Matei 16, 26; Luca 9, 25). Aşadar, ni se atrage aici atenţia asupra valorii sufletului pentru orice creştin, dar şi puţina însemnătate a lucrurilor pămînteşti.

Dar ce este sufletul? În paginile Noului Testament se face distincţie clară între suflet şi trup (ex. Matei 10,28; 11, 29; 12, 18; 16, 26; Marcu 3, 4; 12, 30; Luca 2, 35; 9, 55; 10, 27; 12, 19-20; 21, 9; Ioan 10, 11; 15, 13), de multe ori fiind prezentat ca sinonim al cuvîntului „viaţă”, cum este cazul şi în Evanghelia de azi. Mîntuiorul vorbeşte de propriul Său suflet. De pildă, în grădina Getsimani, înainte de Patimi, spunea: „Întristat de moarte îmi este sufletul” (Matei 26, 38). Deşi sufletul nu se poate vedea, el există, este nemuritor, „este scînteia divină, partea cea mai aleasă şi cea mai frumoasă din noi” (Ilarion Felea, Duhul adevărului,Arad, 1943, p.399).

Mîntuitorul subliniază mereu importanţa sau valoarea sufletului ca şi îndatorirea noastră de a ne îngriji de mîntuirea lui. Mereu spunea că sufletul este mai de preţ decît trupul, decît haina, decît hrana, decît lumea întreagă. Importanţa lui este subliniată chiar în unele parabole ale Mîntuitorului, cum sunt cele cu oaia şi drahma pierdută, a fiului risipitor (Luca 17, 3-32), parabola cu bogatul nebun căruia i-a rodit ţarina (Luca 12, 16-23)  sau bogatul milostiv (Luca 16, 19-31). Sfîntul Ioan Gură de Aur scria că pierderea unor bani sau proprietăţi se poate recupera, „dar dacă îţi pierzi sufletul nu mai poţi da în schimbul lui nici un alt suflet. Dacă ai avea lumea toată- continuă Sfîntul Părinte- dacă ai fi împăratul lumii, n-ai putea să cumperi un singur suflet, chiar dacă ai da pentru el toate bogăţiile lumi ” (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Scrieri, III. Omilii la Matei, Bucureşti, 1994, p. 637).

Drept aceea, dînd urmare îndemnurilor Mîntuitorului, Biserica

Noastră, prin învăţătura şi slujbele ei, urmăreşte în permanenţă mîntuirea sufletelor credincioşilor, pentru că aceştia să poată moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Mîntuirea sufletului este posibilă numai prin Hristos şi prin Evanghelia Sa.

Pericopa de azi se încheie cu un avertisment cutremurător dat contemporanilor Lui, dar care este de mare actualitate şi în zilele noastre, după două mii de ani de viaţă creştină: „De tot cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrînat şi păcătos, de acela şi Fiul Omului se va ruşina cînd va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38). Rezultă cu claritate că Mîntuitorul osîndeşte pe toţi aceia care se ruşinează de cuvintele Sale, de învăţătura Lui, pe aceia care se leapădă de Patimile, Crucea şi Îngroparea Lui, pe aceia care nu recunosc realitatea Învierii Lui. Acestora le va spune Domnul Iisus, în calitatea Lui de Judecător al lumii la sfîrşitul veacurilor: „Nu ştiu de unde sunteţi! Depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii !” (Luca 13, 27). Şi atunci, la ce a folosit toată bogăţia după care aleargă atîţia în zilele noastre, la ce le-a folosit viaţa de huzur şi de destrăbălare pe care o au dus-o aici, pe pămînt, uitînd de Dumnezeu şi de poruncile Lui, dacă îşi vor pierde sufletul şi vor ajunge în focul cel veşnic gătit diavolului şi îngerilor lui?! (Matei 25, 41). Un suflet pierdut are soarta celui al bogatului căruia i-a rodit ţarina şi care a zis: „Suflete, ai multe bogăţii strînse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănîncă, bea, veseleşte-te”. Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebune, în noaptea aceasta îţi voi cere sufletul. Şi cele ce ai pregătit, ale cui vor fi?” (Luca 12, 19-20).

Să ne îngrijim dar de sufletul nostru ca să dobîndim mîntuirea şi să ascultăm cuvintele cutremurătoare şi încurajatoare pe care ni le-a adresat Sfîntul Apostol Pavel în „Apostolul” de astăzi: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel Ce trăieşte în mine; şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc întru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Cel Ce m-a iubit şi S-a dar pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2, 20). Amin.

Sursa: Pr.Prfof. Dr. Mircea Păcurariu

„Predici la duminici şi sărbători”  p.109-111

LĂSAȚI UN MESAJ

66 − = 63