Despre dragostea frațeasca (povestire)

0
380

Despre dragostea frățească (povestire)

În cimitirul satului primele lumini şi şoapte ale dimineţii de Paştele blajinilor se ridicau printre mormintele pitice, amestecându-se cu aburii calzi ai bucatelor pe care bătrânele satului le împărţeau pentru morţii lor. Saveta îngenunchease lângă crucea fiului său. Încerca să aprindă o lumânare, chinuindu-se să înşele palele de vânt, ce se alergau dinspre deal şi care îi stinseseră de câteva ori făclia de veghe. Suspina şi mângâia în răstimpuri pământul afundat de zăpada care cotropise împrejurimile peste iarnă. Rar, treceau pe lângă ea bătrânele satului şi o priveau. Unele cu ironie, altele cu mânie nedisimulată, râzându-şi parcă de durerea ei.
„Îl plânge pe nemernicu de fii’su, nu l-ar mai răbda pământu’, că a trăit ca un hoţ la drumu’ mare! Un criminal!” îşi şopteau ele în bărbia încovoiată de ani. „ Nu merită nici o lumânare, darmite o groapă şi o cruce la căpătâi!”.
Saveta cunoştea gândurile oamenilor din sat. Nu exista unul care să nu fi avut de-a face cu mânia fiului ei. Dar cel, pe care-l plângea ea acum, nu era bărbatul hulit de toată împrejurimea. În mormântul din faţa ei se odihnea celălalt fiu al său. Taină, însă, pe care numai ea o ştia. De aceea, durerea ei şerpuia pe cărările înguste ale cimitirului, strigându-şi parcă amarul peste vârfurile plopilor ce străjuiau gardurile dărăpănate, lăsate pe-o parte ca nişte drumeţi obosiţi.
Închise ochii şi se revăzu pe poteca îngustă, ce ducea la mânăstirea de peste deal. Spre care, duminică de duminică, mergea ţinându-i de mîinele mici, îngheţate, pe cei doi copii ai ei. De o mână, Gheorghe, care mergea supus, cu capul în pământ, conştient de sfinţenia locului spre care paşii lui mici se îndemnau să ajungă cât mai repede. De mâna cealaltă, Simion, care, la răstimpuri, se smucea, nevoind cu nici un chip să înţeleagă de ce trebuia să meargă prin aburul tare al dimineţii spre un loc de care nu se simţea deloc atras. Gheorghe şi Simion erau gemenii ei. Născuţi în Balanţă, la câteva minute unul de altul. Ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să măsoare în talerele trupurilor lor mici, ivite în lumină, păcatele şi milostenia lumii. Să le găsească un echilibru precar, pe care copilăria şi tinereţea celor doi îl vor strica peste ani, dramatic. Rămasă fără bărbat, mort în condiţii misterioase la pădure, Saveta aştepta ca măcar ei să îi lumineze o parte din existenţa-i tristă, greu muncită. Dacă Gheorghe era aplecat spre carte şi rugăciune, copil ascultător, umil chiar, Simion era reversul medaliei. Pajura, care parcă mereu iese învingătoare, când soarta dă cu banul existenţei noastre pentru a ne desluşi destinul. Rău, obraznic cu toată lumea, pus mereu pe harţă, el îl domina pe Gheorghe, încercând mereu să-l umilească în faţa celorlalţi copii din sat. Ca şi în acea dimineaţă de duminică, când intraseră pe poarta din lemn sculptat a mânăstirii şi când Simion îi spusese pentru prima oară fratelui său cu o voce grea, plină de răutate: „ Tu să nu-mi mai iei înainte niciodată! Eu sunt primul născut, apoi ai venit tu pe lume. Eu sunt cel mai mare! Îmi datorezi respect! Nici măcar aici, în locul ăsta, unde mama mă sileşte să merg, duminică de duminică, nici aici să nu mi-o mai iei înainte, nici pe poartă, nici la vorbă!”.

Saveta încercase să-l potolească, arătându-i palma, dojenitor, dar Simion ştia că el era preferatul mamei. De când el spărsese cu glasul lui ascuţit urzeala fină de aer a camerei scunde unde ea născuse. În bucătăria de chirpici umilă. Saveta ştiuse că acea fiinţă nevinovată va fi lumina ochilor ei. Venirea, imediat, pe lume a lui Gheorghe, Saveta o întâmpinase cu o privire întrebătoare aruncată moaşei satului. Pe atunci nu existau la sate analize care să-ţi confirme dacă vei avea doar un prunc sau mai mulţi. Saveta suspinase cu regret şi ciudă, căci se şi gândea deja la gura în plus de la masă. De aceea, Simion înainta trufaş prin curtea poleită cu trandafiri a mânăstirii, trăgînd cu coada ochiului ca nu cumva Gheorghe să-i iasă din cuvânt şi să îndrăznească să i-o ia înainte spre intrarea în biserică. Cine îi vedea, unul lângă altul, şi îi cunoştea, nu ar fi ştiut să-i deosebească. Dar şi-ar fi dat seama imediat care dintre ei este Simion, după ce unul din ei ar fi deschis gura să zică ceva. Gheorghe nu vorbea decât când era întrebat. Simion, în schimb, turuia ca o moară neferecată. Intrau toţi trei în biserică, dar după câteva clipe Saveta trebuia să iasă afară, să-l caute din ochi pe Simion, care dispărea imediat ce preotul începea ectenia. Se ducea pe malul lacului la crescătoria de păstrăvi din incinta mânăstirii, aruncând cu pietre în ochiurile de apă ţesute de peştii ce ieşeau rareori să ia o gură de aer. Saveta îl chema cu glasul ei stins, aproape rugător, dar el se făcea că nu o aude. Într-un târziu, se întorcea spre ea, privind-o pieziş, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „ Ţi-am zis că vreau să stau acasă! M-ai obligat să vin! Nu-ţi ajunge că-l ai pe Gheorghe cu tine, care nu-ţi iese din vorbă şi care iubeşte la fel ca tine acest loc?”.
Într-un târziu, zărindu-i ochii umezi de lacrimile neputinţei, Simion intra în biserică. Se aşeza lângă ea, plimbându-şi ochii pe pereţii drepţi ca cerul, de unde îl priveau mustrători parcă sfinţii din alt veac. În tot acest timp, Gheorghe stătea în genunchi, privind ţintă la Sfântul Altar, unde preotul pregătea Sfintele Daruri. Chipul lui căpăta o strălucire aparte, mâinile băteau aerul ca aripile unui porumbel, ori de câte ori se închina. Atunci, Simion îi făcea semn maică’si, privind ironic spre Gheorghe, ca şi cum i-ar fi zis: „ Uite, nu-ţi ajunge că-l ai pe el. Ce nevoie mai ai de mine aici?”. Saveta se mulţumea să-l mângâie pe cap. Uşor, mustrător, rugându-l parcă din ochi să mai aibă un pic de răbdare. Şi, într-o bună zi, veni şi clipa de care Saveta se temea cel mai mult. La plecarea spre biserică Simion se aşezase în pragul uşii cu mâinile în şold şi îi spusese cu glas tăios. „ De azi vă duceţi singuri, eu nu mai merg!”. Saveta îl privise, dându-şi parcă abia atunci seama că Simion nu mai era băieţelul cu pantaloni scurţi, ci un tânăr în toată puterea cuvântului. Ce putea ea să mai facă acum? Se uita neputincioasă şi parcă rugătoare la Gheorghe, implorându-l din priviri. Ca măcar o dată în viaţă să spună ceva în apărarea ei. Gheorghe îi luase mâna tremurândă în palmele lui, şi o privies duios, aşa cum femeii i se păruse că acest copil o privise din clipa când mamoşa satului îl ridicase să privească pentru prima dată lumina. Ieşit din vintrele ei tinere, amestec de scâncet, sânge, mireasmă de viaţă pură. Gheorghe îi spuse cu un glas stins doar atât: „Maică… Lasă, maică… Ne rugăm noi şi pentru el…Lasă, maică!”.
Din ziua aceea, Simion începuse să ducă o viaţă trăită după bunul plac, împreună cu alţi câţiva de teapa lui, terorizând satul la horă. Şeful de post, Dumitru, care o ştia pe Saveta din copilărie, o rugase de nenumărate ori să stea de vorbă cu băiatul, pentru a nu-l pune în situaţia de a-şi proba cătuşele pe mîinile fiului ei. Degeaba, Simion nu părea deranjat de ameninţări, ba ai fi zis că, instinctiv, voit, aştepta o astfel de confruntare cu omul pe care, ori de câte ori îl vedea la horă, îl ocolea, privindu-l cu nişte ochi mici de dihor, gata să atace. Şi, parcă, Savetei nu i-ar fi fost de ajuns neplăcerile pricinuite de comportamentul lui Simion. Într-o seară, Gheorghe, după ce o ajutase să pregătească hrana animalelor, îi spusese aşa, dintr-o dată, simplu, ca o sentinţă:
– Maică, nu te supăra, dar eu vreau să plec!
– Să pleci? Unde să pleci, copile? îl întrebase ea, rezemându-se de peretele coşcovit al grajdului, căutând să se agaţe parcă de urzeala moale a înserării. Cum să pleci?
– Ţi-am spus de mult, maică, ţii minte, că locul meu este acolo…
Şi băiatul îi arătase cu capul spre întunericul ce se izbea de case ca un fluture de noapte şi se prelungea peste deal, spre mânăstire.
-Locul meu este printre lucrurile Domnului.
Saveta îşi aducea aminte şi azi de acea clipă. Surâsese atunci. Îl mângâiase pe părul cârlionţat, ţuguindu-şi buzele a reproş nerostit, dar gândul acesta i se strecurase în lemnul crud, din care pe atunci era cioplit sufletul ei şi rosese acolo ca un cariu. Fur nevăzut. Saveta simţise că-i fuge pământul de sub picioare. De când murise Pelimon al ei, atunci, în pădure, găsit cu gâtul tăiat, se jurase să fie şi mamă şi tată pentru gemenii ei, indiferent câte sacrificii ar fi trebuit să facă.
– Nu, nu se poate, Gheorghe! Şi tu? Nu-mi e destul că Simion a plecat cu sufletu-i de copil de mult din această bătătură, doar trupul lui perindându-se aici la ore târzii în noapte, în căutare de mâncare şi băutură, pentru ca apoi să dispară iar cu zilele! Nu se poate să mă laşi şi tu!
Gheorghe o privise cu ochii lui calzi, dar în gândul lui ştia că el nu reprezentase pentru Saveta decât sprijinul necesar într-o gospodărie văduvită de mâna bărbatului. Sprijin la treburile curţii şi companionul tăcut pe poteca ce ducea la slujbele de la mânăstire. Atât. Simion era lumina ochilor ei. Cel care-i aducea aminte prin tot ceea ce făcea de Pelimon cel bătrân. Simion era favoritul de la împărţirea mângâierilor şi până la tainul de mămăligă înmuiat în strachina de lapte, seară de seară. Gesturi care însă nu-l întristau pe Gheorghe. Rugăciunile, pe care le spunea în şoaptă la timp de veghe tainică, îi ţineau de mult loc şi de mângâiere şi de hrană.
– Nu plec departe, maică. Peste deal. Mă poţi vedea, ori de câte ori vrei!
– Deci, pleci la mânăstire?
– Da, mîine dimineaţă merg să mă înfăţişez egumenului mânăstirii. Dacă o să vrea să mă primească…
Saveta mulţumi în gând lui Dumnezeu că încă mai exista acel „dacă o să vrea să mă primească”. Poate Gheorghe va rămâne cu ea. Cu acest gând bătrâna adormi, pentru prima oară, nemaiîntrebându-se pe unde hălăduia Simion al ei. Se trezise în miezul nopţii şi începu să se roage. Nu-l iubise pe Gheorghe la fel ca pe Simion. Îşi spusese mereu în sine că de el are grijă Dumnezeu, care-i vede smerenia şi bunătatea. Dar acum gândul că acesta o va părăsi şi nu-i va mai vedea dimineaţa chipul blând, nu-i va mai simţi palmele calde mângâindu-i obrajii protector, spunându-i un singur cuvânt, plin de linişte, acel ” maică” duios, acel gând o omora. Va fi osândită să rămână doar cu mirosul prafului de puşcă din glasul tăios al lui Simion. Cu cunoscuta-i întrebare: „ Şi eu ce mănânc?”. Cu mişcările lui nervoase, lacome, cu care strângea între degetele-i puternice boţul de mămăligă. Cu plescăitul larg, când borşul ţărănesc aluneca prin cascada gâtlejului lui spre stomacul sfâşiat de foamea strânsă în cele câteva zile cât lipsise. Apoi sforăitul lui, întrerupt de zvârcolirile viselor scufundate în răutăţile de peste zi. Cu asta va rămâne Saveta. Iar Gheorghe. Gheorghe, va fi atât de departe.
A doua zi, îi pregătise ceva de ale gurii băiatului. În adâncul inimii ei de mamă spera ca la auzul numelui de familie al fiului său egumenul îşi va da seama că era fiul lui Pelimon. Cel care-şi trăise viaţa numai în scandaluri şi bătăi, găsit mort şi aproape sfâşiat de fiarele pădurii. Frate cu Simion. Căruia i se dusese buhul peste dealuri cu viaţa lui necumpătată. Egumenul îl privise însă pe Gheorghe, citind în el ca într-o carte deschisă. Oamenii locului ştiau că părintele Ieronim era înainte văzător cu duhul, om sfânt al locurilor lor atât de ireligioase. Acesta nu cercetase trecutul băiatului. Nu-l interesa stirpea acestuia bântuită de fantasme. Mărturisirea celui ce stătea în genunchi în faţa sa descoperise în el taine vrednice de un monah.
– Gheorghe, îi spuse el domol, ştii că înaintea tunderii întru călugărie fiecare trebuie să petreacă aici o perioadă de încercare, care poate fi de trei ani, dar şi de şase luni. Depinde de bunul Dumnezeu şi de dorinţa fiecăruia de a se apropia mai repede de el! Duminica viitoare, după Sfânta Liturghie, o să rămâi aici! Du-te, pune-ţi ordine în lucruri şi în suflet. Linişteşte-o pe Saveta! Până duminică ai răgaz de gândire…
Vorbele egumenului, lumina din ochii acestuia, îl făcură pe băiat să priceapă că fusese acceptat. Mai urma doar să o convingă pe Saveta că ăsta era singurul lui drum în viaţă.

***
Gheorghe intrase cu inima deschisă în mânăstire. Pentru el cei trei ani de ucenicie se condensaseră în şase luni. Încercase să se apropie de sufletul celorlalţi monahi. Să înveţe de la ei. Dar aceştia îl priveau cu neîncredere, ca pe unul care era încă fratele lui Simion, nu şi fratele lor. Şi, cum fiecare monah trebuie să primească la tundere un alt nume, Gheorghe deveni monahul Glicherie. I-ar fi plăcut ca în acea zi cei dragi lui, Saveta şi Simion, să fi fost alături de el la acea slujbă sfâşietoare, când viitorul monah se târăşte în genunchi până în faţa Sfântului Altar pentru a primi însemnele intrării în slujba Domnului, părăsind pentru totdeauna lumea aceasta. Dar cum pe Simion nu-l interesa soarta lui, iar Saveta nu-l putea ierta încă pentru că o părăsise, acea clipă unică din viaţa lui o trăise singur, numai cu sufletul său.
Era în Ajunul Crăciunului, când Saveta venise pentru prima oară în chilia lui Glicherie. Peste deal se aşternuse zăpada binefăcătoare. Pluteau prin trupul nopţii şoapte din înaltul cerului. Cerul îşi deschisese ca în străvechiul colind soborul şi îngerii arau prin vălătucii de nori cu pluguşorul lor ca o oglindă de gheaţă. Sub buhaiul de lună plină treceau heruvimi cu glugi albe de oier, rupând din cămaşa de nori frânturi de stele, împărţindu-le oamenilor. Saveta îl întrebase cum o duce, apoi în chilia strîmtă a sufletului monahului răzbătură frânturi din plânsul înăbuşit al mamei sale. Simion era pricina. Era din ce în ce mai rău. Abia scăpase de cătuşele lui Dumitru şi ea nu ştia, sau mai bine zis refuza să se gândească cum se va termina într-o zi totul. Glicherie o mângâiase, trăgând-o la piept. Încercă să o liniştească, promiţându-i că se va ruga cu şi mai multă căldură pentru soarta lui Simion. Şi, într-o noapte, monahul avu un vis. La poarta mare a mânăstirii bătea taică-său. Cu rana aceea urâtă la gât, chemându-l pe nume pe Simion. El ieşise în grabă afară, căci nu voia ca fraţii lui monahi să vadă starea în care se afla taică-său. Îl întrebase pe taică-său de ce îl caută pe Simion, când ştie prea bine că acesta nu are ce să caute aici. Dar bătrânul continua să-şi strige fiul din ce în ce mai înverşunat, până ce Simion îi răspunse, apărând dinspre clopotniţa mare a mânăstirii. Glicherie îl întrebase ce caută el acolo, într-un loc în care de mic se simţea strâmtorat, neavenit. Simion îi răspunsese cu un glas prăbuşit: „Am fost să-mi bat clopotele! Nu ştii? Am murit azi noapte!”.
Monahul se trezise năpădit de acest gând rău. Se întreba dacă nu cumva se întâmplase ceva cu Saveta, când cineva îl anunţă că este căutat la poarta mânăstirii. În faţa porţilor mari din lemn sculptat stătea Simion. Cu un chip speriat şi răvăşit. Ca un om care trecuse printr-o experienţă de care nu voia să-şi mai aducă aminte. L-a dus în chilia sa, spunându-i să-l aştepte acolo până după slujba de Utrenie.
Îl găsise ghemuit pe pat, ascunzându-şi faţa în palme.
– Gheorghe… Am omorât pe cineva! Aseară am stat până târziu cu Gherasim şi Vasile. Am băut cam mult şi mi-am amintit de Polina. De cât de mult am suferit, când m-a lăsat pentru Ispas a lu’ Jidovu. Am plecat spre locuinţa ei. Ştiam că bărba’su e la pădure, peste munte. Nu aveam decât un gând: s-o întreb de ce, de ce m-a lăsat? S-o înduplec, poate, poate mă va ierta pentru cum m-am purtat cu ea. Poate va fi a mea. Măcar o seară. Dar, vezi tu, aşa e când e să vină ceasu’ rău. Am intrat în curtea lor mare, plină de bălării. Mă cunoştea câinele, de când îi purtasem sâmbetele Polinei. N-am mai bătut la geam. Am intrat în prima odaie, unde ştiam că stă seară de seară, după ce îi adoarme copilul. Acolo era pustiu, dar am auzit din camera bună, cea din spate, şoapte înăbuşite. Un gând rău ca o iederă mi s-a suit la inimă. Ispas e plecat şi ea se căţăleşte cu altul. În timp ce eu o visez noapte de noapte! Am trecut pe lângă leagănul copilului care scâncea în somn ca un boboc de raţă. Am intrat tiptil în camera de unde se auzeau şoaptele şi un şuvoi de sânge cald începuse să-mi urce prin trup. Limba mi se năclăise de gustul lui sălciu, putred. Am vrut s-o strig pe Polina pe nume. Să-l fac pe ăla de era cu ea să se sperie. Să o rupă la fugă, dar nu înainte de a-l fi pocnit la mir. Un fascicul de lumină a străpuns întunericul camerei. Mi s-a oprit pe faţa-mi scăldată în furie şi atunci i-am auzit glasul lui Ispas, adresându-i-se Polinei: „Ce caută, fă, ăsta la noi, la ora asta?”. N-am mai desluşit răspunsul Polinei, fiindcă Ispas luase de lângă pat ceva ce strălucea ameninţător în întunericul camerei. Poate să mă lovească sau să se apere. Dar n-am mai aşteptat să-i simt reacţia. Ştii că atunci, când mi se urcă mânia la creier, nu mai judec. Am scos cuţitul. Voiam să-l crestez un pic. De afară s-au auzit zgomote înfundate. Un miros greu de ars urca prin tocul geamului şi Polina aruncă o privire peste geana nopţii. „Arde…Ispase… arde grajdul vitelor!”. Vasile şi Gherasim, idoţii, mă aşteptau ascunşi afară şi aruncaseră mucurile de ţigără la întâmplare. Fânul uscat prinsese îndată viaţă, dând naştere la scântei ce ameninţau să aprindă cerul. Am auzit prin fereastra deschisă mugetul înfiorat al animalelor prinse în capcana focului. Mi se învălmăşeau în cap atâtea gânduri, încât n-am văzut cum silueta uşoară a Polinei alunecase pe lângă mine, apucând copilul din pat şi ieşind în ţipete în ograda scufundată în umbre. L-am simţit pe Ispas încordându-se ca un arc. Sclipirea din mâna lui se roti deasupra capului meu şi atunci am lovit la disperare. Am simţit cum lama cuţitului meu de vânătoare pătrunde ca într-un aluat proaspăt. Carnea lui Ispas a scâncit ca un pui de curcă sacrificat. Mâinele mi se umplură de sânge şi Ispas căzu ca un copac fărâmat. Am fugit pe fereastra pitică, am sărit în grădina lui Vasilescu, învăţătorul satului, şi am luat-o pe firul apei. Ca şi curgerea ei alunecau pe lângă mine gândurile ce mă înconjurau şi toate creşteau într-unul singur: „Dacă i-am luat viaţa lui Ispas…Viaţa mea…Ce ar mai însemna viaţa mea?”. La Fântâna Turcului m-au prins din urmă Gherasim şi Vasile, care mi-au spus că Polina strigase după ajutor, spunând că cineva i-a omorât bărbatul. Nu ştiam unde să mă duc. De aceea, m-am gândit că aici nu mă va căuta nimeni. Gheorghe îl asculta, şi parcă revedea scenele de după găsirea în pădure a trupului tatălui său, urletele Savetei, durerea ei.
– Şi, ce ai să faci acum, frate? Nu poţi sta aici ascuns toată viaţa!
– Să treacă o vreme, să se liniştească totul, stau aici, şi, apoi, voi pleca… Nu vreau să ai necazuri din partea mea!
Spre seară însă curtea tăcută a mânăstirii se umplu de jandarmi. Şeful de post, Dumitru, era vulpoi bătrân. Intuise că ultimul loc unde s-ar fi putut ascunde Simion era la frate-său. Neputincios, Gheorghe privi cum jandarmii îl târau pe Simion spre poarta mare a mânăstirii în cătuşele pe care Saveta le visa seară de seară. Ştiu că ăsta era sfârşitul pentru maica bătrână. Peste câteva zile, află că, judecat la urgenţă, Simion primise pedeapsa capitală.
Atunci apăru Saveta, iar, la poarta mânăstirii. În chilia lui scundă femeia, care parcă se amestecase cu lutul greu al camerei, îngenunchease în faţa fiului ei.
– Du-te la el, Gheorghe, numai pe tine te mai are. Şi pe Bunul Dumnezeu! Fii lângă el, măcar în ultimele clipe! Îmbărbătează-l! Roagă-te pentru sufletul lui! O să rămân fără el şi nu ştiu dacă voi putea îndura acest lucru. După Pelimon, acum şi el!
Monahul se dusese la egumen şi-l rugase să-i permită să meargă la Simion. Să fie lângă el în ultimele-i clipe. Ieşirea din mânăstire nu se putea face decât cu încuviinţarea părintelui superior şi numai în caz de mare nevoie. Egumenul îl privise adânc, scormonind parcă în adâncul sufletului său. Ca şi cum ar fi zărit acolo cu Duhul un gând pe care monahul îl ascunsese numai pentru el. De aceea, egumenul l-a întrebat: „Te-ai gândit bine, Glicherie? Este bine ce faci?”. Monahul plecase ochii, neputând suporta mustrarea acestui părinte îmbunătăţit, care-i deschisese calea spre adevărurile pe care le căutase încă din copilărie. Îi răspunse cu glas şoptit: „Poate asta este voia Bunului Dumnezeu, prea-cucernice!”. Egumenul îl strânsese la piept, făcând peste el semnul sfintei cruci şi-şi lăsase braţele pe lângă trup a capitulare şi neputinţă. Fiindcă ştia şi el că destinul lui Simion şi a lui Gheorghe fusese hotărât de Domnul încă din acea dimineaţă de septembrie. Când cei doi răsăriseră pe lume ca doi muguri pe tulpina Savetei.
Când monahul intrase în celula fratelui său, îl izbise un miros care-l cutremură. Se spune că atunci, când moartea se pregăteşte să ia un suflet, îl înconjoară treptat, semănând în jurul nefericitului om adieri de deznădăjduire, regrete, spaime torturante. Mirosul greu al nefiinţei…
– Gheorghe, aveam nevoie de tine în clipele astea, îi şoptise Simion, ridicându-se de pe patul sordid.
Îşi îmbrăţişase fratele pentru prima dată în viaţă. Monahul îl lăsă pe Simion să stea înlănţuit de el preţ de câteva clipe, până ce acesta începu să plângă înfundat.
– Viaţa mea, frăţioare…Viaţa mea, unde s-a dus? De ce trebuie să mor atât de tânăr ?
Gheorghe îl ascultă tăcut, apoi îl întrebă:
– Ce se mai poate face, frate? Spune-mi tu, ce mai e de făcut şi eu te ajut…
Simion îi spuse că nu vrea să piară atât de tânăr. Asta ar omorî-o şi pe Saveta. Îl apucă pe monah cu mâna lui puternică şi-i şopti la ureche:
– Tu, dacă tu vrei, Gheorghe, tu mă poţi ajuta!
– Cum? Cum te mai pot eu ajuta?
– Tu, oricum ai renunţat de mult la viaţă! Seară de seară acolo, în chilia ta, pregătindu-te de moarte…
Gheorghe simţea că Simion vrea să-i spună un gând tainic, care-l bântuise de când fusese izolat în celula asta, mâine urmând să aibă loc execuţia, dar nu îndrăznea să-i spună ce gândea.
– Spune, spune, frate, ce crezi că se mai poate face?
Simion îl trase înspre el şi-i şopti ceva la ureche. Era acelaşi gând, care îl măcinase şi pe Gheorghe, din clipa când o văzuse pe Saveta frângându-şi mâinile în chilia lui, văzându-se rămasă fără Simion. Din acea seară, Glicherie monahul se pregătise pentru clipa asta. Acum în minte îi răsunau cuvintele Mântuitorului, care parcă pluteau în aerul stătut al celulei: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, decât sufletul să şi-l pună pentru prietenii lui”.
Monahul începu să-şi desfacă de pe el rasa monahală. Încet. Fără teama de a fi descoperiţi. Căci, dacă aşa era scris, îşi va pune sufletul său zălog pentru fratele său. Nimeni nu-l va putea împedica să facă ceea ce inima îi dictase din seara aceea, când maică-sa plânsese pe umărul său.
– Simioane, atât îţi cer, să-ţi schimbi viaţa asta! Du-te la mânăstire în locul meu! Rămâi acolo! Nimeni nu-şi va da seama că mi-ai luat locul. Căci nimeni nu ne-a putut deosebi vreodată. În afară de maica. Dar, ai grije, părintele Ieronim este priceput la suflete omeneşti! Du-te la slujbă! Mergi la grădină – acolo făceam eu ascultarea – te vor lăsa în pace fraţii, citind pe faţa ta durerea pentru un frate pierdut. Vezi că în chilia mea, în Ceaslov vei găsi o scrisoare către egumen. Vreau să i-o dai. Să-i spui să se roage pentru sufletul meu păcătos. Atât vreau să faci pentru mine, frate. Să te mântuieşti şi să te rogi pentru mine. Acum, du-te!
Simion părăsi închisoarea, fără a se mai uita în urmă. Ajuns la mânăstire, intră în chilia lui Gheorghe, unde dormi tun până dimineaţă. Cine să ştie că sub rasa monahală era un alt suflet. Vorbele fratelui său i se răspândiseră de mult din suflet, rămânând parcă între cei patru pereţi ai celulei. Simion se hotărâse. Va pleca mâine întâi în sat, căci voia să se oprească peste noapte la Gherasim. Va trece câteva clipe pe la Saveta şi apoi va pleca în lume. Ce viaţă la mânăstire! Ce Ieronim! Ochii săi străluceau la gândul că de mâine va fi departe, liber, având toată viaţa înainte! Fără să spună nimănui nimic, ieşi pe poarta mare, îndreptându-se spre o altă viaţă.
Peste noapte, părintele Ieronim îl visase pe Glicherie trist, rezemat sub teiul bătrân din curtea mânăstirii. Îl întrebase de ce are ochii plini de lacrimi. De ce nu a trecut pe la chilia lui la sosirea de la întâlnirea cu fratele său, aşa cum spunea ascultarea bisericii. Glicherie îl privea bland, în timp ce se îndrepta spre iazul colcâind de păstrăvi. Ajuns pe mal, mai privi o dată spre părintele său, apoi intră în apa acoperită pe alocuri cu mătasea broaştei, până dispăru sub platoşa ei. Din mijlocul învolburării de ape se ridică drept spre cer o suliţă de foc, purpurie, care parcă străpunse cu şuierul ei sufletul bătrânului. Cu acest vis se trezise egumenul, cerând să fie chemat în faţa sa monahul Glicherie. Ucenicul trimis la chilia lui Glicherie îi spuse că monahul fusese văzut ieşind în zori pe poarta mare cu o boccea pe spate, semn că se pregătea de o călătorie lungă. Era pentru prima dată când un călugăr ieşea de sub ascultarea sa şi faptul că tocmai Glicherie era acesta îl mâhnea peste măsură. Se ştie că în astfel de cazuri monahul rătăcit şi fugar este adus cu forţa printre fraţii săi. Dar Ieronim, care îl iubise atât de mult pe Glicherie, consideră că Dumnezeu va şti cum să-i călăuzească paşii monahului fugar.
***
Sosise dimineaţa execuţiei. Glicherie stătea pe marginea patului, privind în podeaua roasă de paşii atâtor deţinuţi care-şi număraseră aici ultimele clipe. Preotul închisorii intră în celula sa, se aşeză lângă el şi-l întrebă dacă s-a pregătit. Glicherie încuviinţă din cap, fără să-l ridice din pământ.
– Vrei să te spovedeşti, fiule, măcar acum, în ultimul ceas?
– Părinte, am atâtea păcate încât nici o spovedanie din lume nu mi-ar mai ajuta! Am o singură dorinţă pentru mântuirea sufletului meu. Vreau să merg în genunchi până la eşafod, ca un semn de umilinţă, târzie, e adevărat! Atât vreau….
Preotul încuviinţă şi îi dădu o cruciuliţă argintie.
– Ca să te întărească! îi spuse el.
Glicherie mulţumi şoptit şi strânse trupul Domnului în palma-i asudată de tremurul morţii pe care o simţea apropiindu-se vicleană prin colţurile obscure ale celulei. Prelingându-se prin fereastra prin care cerul părea o geană de lumină. Şi moartea rânjea, luând chipuri şi forme care rând pe rând îl îngrozeau. O mulţime mare de arapi îl înconjurau. Unii răgeau ca dobitoacele. Altele răcneau ca fiarele sălbatice. Lătrau asemenea dulăilor, urlau ca lupii, boroncăneau ca taurii, grohăiau ca porcii. Apăru şi moartea. Era o slabă alcătuire, cu trup din oase omeneşti înşirate. Pe spate avea sacul cu instrumentele cu care-şi chinuia victimele: săbii, suliţe, bardă, coasă, secure, ţepuşi, pilă, teslă, şi alte feluri de unelte necunoscute monahului. Glicherie sărută cruciuliţa dăruită de preot şi păşi pe uşa celulei, înconjurat de jandarmi. Simţea în urmă-i mirosul morţii, alunecarea pasului ei, avidă să nu-l piardă, aşa cum se mai întâmplase de multe ori prin graţieri de ultimă clipă. Când ajunse aproape de eşafod, îl căută din ochi pe preot. Acesta îi promisese că-i va satisface ultima dorinţă. Aceea de a merge în genunchi până la podina de lemn, peste care se răsucea în vânt ştreangul, ca o cumpănă de ciutură seacă. Glicherie voia să-şi amintească astfel, în ultimele sale clipe de viaţă, de momentul călugăririi sale. Închise ochii şi îngenunche. Ca atunci, la tunderea sa întru monahie, când îngenunchease în drumul spre Sfântul Altar. Atunci ştia că la capătul smereniei sale îl va întâlni pe Bunul Dumnezeu în lucrurile care-l vor lega pe viaţă de mânăstire. Acum ştia că la capătul acestui drum îl va vedea pe însuşi Bunul Dumnezeu. Preotul închisorii îl mângâie pe fruntea plină de o sudoare rece, păşind în urma lui. Ajuns lângă eşafod, Glicherie se ridică din genunchi. Întâi îi prinseră picioarele în legăturile fixe, care-l săgetară. Tot aşa episcopul locului îi dăduse atunci să încalţe pentru prima dată încălţămintea monahală pentru a-l purta pe drumul drept al credinţei. Apoi îi pecetluiră mijlocul cu o chingă asemenea centurii călugăreşti. Dar dacă atunci prin centura de piele, care-i înconjura mijlocul, se lega de sfânta biserică prin jurământ, centura asta îi va aduce liniştea spre care orice suflet tânjeşte la capăt de drum. Mâinile, una câte una, se lăsară legate de curelele tari de meşină. Întâi dreapta, în care primise atunci sfânta cruce. Apoi stânga, cu care apucase Sfânta Evanghelie. Armele călugărului în bătălia cu faţa nevăzută a lumii. Apoi i se înfăşură pe gâtul slab, neputincios, ultima legătură cu moartea, ştreangul, care-l strânse, făcându-i tâmplele să se zbată asemenea unor copaci sub furtună. „Să fie ăsta culionul pe care mi l-a aşezat pe cap prea-fericitul Ioanichie, atunci, la sfârşitul slujbei de călugărire?”, fu ultimul gând al lui Glicherie. Preotul închisorii făcu peste el semnul sfintei cruci şi Glicherie strânse în palma-i trudită de muncile sub ascultare din grădina mânăstirii crucea mică de argint. Moartea se apropie de el. Luă întâi un ciocănel cu care îi deznodă vinele şi unghiile de la mâini şi apoi de la picioare. Apoi cu o teslă îl lovi peste gât. Glicherie ar fi vrut să ducă mâna la rana pe care o simţea adâncă şi neagră, ca rana de la gâtul lui Pelimon, taică-său, atunci când îl descoperiseră în pădure. Dar simţurile îi fugiseră din trup, corpul lui zăcând inert, aruncat parcă în colţul camerei, ca o jucărie veche, părăsită. Simţi cum ochii se zbat să iasă din găvanele înfundate. Cum se rostogolesc pe lemnul scorţos al eşafodului. Revăzu uliţa copilăriei plină de larma ţâncilor ca el, la derdeluş, apoi se revăzu în banca din clasă, buchisind slovele cunoaşterii. Apoi, pe poteca spre mânăstire, pe cărarea ce ducea la grădina unde avea ascultarea spre trapeză. Ultimul lucru pe care-l mai văzu fu chilia sa umilă, rămasă pustie, ca un drumeţ obosit la un popas, în pragul căreia stătea maică-sa, Saveta, plângând. Numai sufletul se mai zbătea în colivia strâmtă a pieptului. Şi moartea umplu un pahar cu un amestec pe care i-l duse la gură, silindu-l să-l bea. Şi atât de amară fu băutura aceea, încât nemaiputând suferi, sufletul lui Glicherie se scutură şi ieşi din trup.
***
Simion bătuse uşor în uşa casei bătrâneşti, dar Saveta nu-l auzise. Îşi plângea înăbuşit fiul, despre care ştia că fusese executat în acea dimineaţă. Şi se gândea că îl va vedea mâine, cînd va merge cu Dumitru să-l aducă acasă şi să-l îngroape creştineşte. Simion intră în casă şi vederea rasei călugăreşti, pe care acesta încă o purta, o mai linişti pe Saveta.
– Gheorghe, şopti ea stins. S-a dus, s-a dus Simion al nostru!
– Mamă, rosti Simion. Mamă, vreau să-i mărturisesc ceva…
Acel „mamă” o făcu pe Saveta să tresară. Pentru Gheorghe ea fusese întotdeauna „maică”. Privi străin spre bărbatul din faţa ei.
– Mamă, continuă Simion, am omorât pe omul lui Dumnezeu…
Saveta nu ştia ce să creadă. Se apropie timid de bărbatul care se aşezase la masa scundă de lemn, pe care stăteau seara când mâncau.
– Ce spui acolo, Gheorghe, cum să omori tu om? Ai omorât pe cineva din mânăstire?
Simion o prinse de mâini. O trase înspre el. Îi luă dreapta şi, aplecându-şi capul, i-o puse pe ceafa-i puternică. Mâna Savetei se opri înlemnind, iar faţa îi fu străbătută de o crispare ciudată. Acolo degetele ei dăduseră peste semnul din naştere al lui Simion, singurul care-i putea deosebi pe gemeni. Semn numai de ea ştiut.
– Simioane! Ce-ai făcut cu fratele tău?
– Mamă, îmi era frică de moarte! M-am gândit la durerea ta, şi, apoi, aveam toată viaţa în faţă.
– Toată viaţa ? bâlgui Saveta, privindu-l pieziş pentru prima oară de când îi dăduse viaţă. Şi el…El nu o avea?
– El se împăcase demult cu lumea asta. Trăia într-o lume numai a lui. Poate că nici nu mai voia să trăiască. Din moment ce a acceptat…Nimeni nu l-a obligat…
– Prostule! îi strigă deznădăjduit bătrâna. A făcut-o pentru mine! Nu la tine şi la viaţa ta s-a gândit. Pentru mine a făcut-o! Gheorghe, băiatul meu!
– Am trecut să-ţi spun că plec. Mă duc în lume, să mi se uite numele, dar am vrut să mă ierţi!
– Să te ierte Dumnezeu, Simioane, numai el poate ierta ceea ce ai făcut tu!
Şi bătrâna ieşi din cameră, lăsându-l singur cu gândurile lui. Simion îşi strânse în grabă câteva lucruri şi plecă. Nu o luă drept prin sat până la gară, aşa că hotărî să meargă ocolit, prin pădure. Căzuse zăpadă multă în ajun. Îşi spunea că la noapte va mai ninge, urmele se vor acoperi, dacă egumenul va trimite oameni să-l caute. Merse prin pădure cale de un ceas. Liniştea înconjura locul. Era vremea când nimeni nu se mai aventura prin pădurea bătrână, sub iarnă. Călca atent la fiecare zgomot ce-l auzea dintre copacii ce păreau baghete trase printr-o sticlă de gheaţă transparentă. Deodată auzi un şuierat metalic şi o durere sfâşietoare îl străpunse piciorul. „Capcanele…capcanele pădurarului pentru lupi!” gândi el şi căzu secerat pe covorul imaculat al pădurii. Începu să strige de durere, nu mai conta că putea fi descoperit. Viaţa, viaţa însemna acum totul pentru el. Se smuci, dar colţii rânjiţi ai chingii de fier îi pătrundeau şi mai mult prin carnea supurândă. Scoase cuţitul lui de vânătoare, acelaşi cu care îi curmase în acea seară viaţa lui Ispas a lu’ Jidovu. Încercă să forţeze cu el maxilarul feroce al capcanei, dar nu făcu decât să amplifice durerea care-l seca la inimă. Se zbătu ca un animal de pradă. Strigă, muşcând cu furie din pământul ce începuse să capete o crustă de gheaţă. „Până dimineaţă voi pieri!”, gândi el, „până dimineaţă, fie animalele, fie sângele care se va scurge din mine, indiferent la zbaterea mea!”.
Cu acest gând îşi pierdu cunoştinţa. I se păru că de undeva, din buza pădurii, îl chema un glas. Reuşise să se ridice şi, parcă, târa după el capcana ale cărei rădăcini păreau şerpi străvezii răsărind din pământ. Văzu în faţă nişte porţi uriaşe, strălucitoare. Se gândi că, dacă va striga, va veni cineva să-l ajute. Îşi auzi urletul inuman, însufleţit parcă de speranţa ce i se ivise pe obrajii scâlciţi de durere. Un glas tunător îl opri şi o mână puternică, ca o gheară, i se înfipse adânc în piept. O arătare neagră îl privi drept în ochi şi îi spuse: „Vrei să intri aici? Cu ce? Ai fapte? Fapte bune ! Nu prea cred!”. De lângă porţi îl privea un înger trist. Călăuza ce-i veghease drumul toată viaţa. Acesta căută într-un catastif uriaş şi îi zise: „Nu găsesc nimic bun în cartea vieţii tale! Nici măcar un semn. O privire blândă. Un gest de milostivire. Ca să poţi trece dincolo!”. De sub pleoapa sufletului său, căzu o lacrimă îngheţată. Prima din viaţa lui. O strânse în palmele-i năclăite de sângele din piciorul ce începuse parcă să fiarbă. În acea clipă, porţile mari se deschiseră cu un uruit năpraznic. În praguri îl văzu atunci pe Gheorghe. Îmbrăcat într-o cămaşe roşie, numai ape. De undeva din spatele lui se auzi un glas tunător: „Cine îşi varsă sângele şi îşi dă viaţa pentru aproapele său, acela o face pentru mine! Şi cine o face pentru mine, este mucenicul meu!”. Îngerul, dar şi arapul înfricoşător, îşi plecară ochii în perdeaua de nori, pe care parcă pluteau cu toţii la vederea cămăşii de sânge, cu care era îmbrăcat mucenicul. Gheorghe înaintă, scoase din mâneca-i purpurie o sferă de foc, pe care o aruncă spre Simion. Erau rugăciunile prin care vorbise nevăzut cu Dumnezeu în chilia sa. Seară de seară. Sfera se sparse în mii de puncte luminoase. Melos bizantin. Ferpare de închinăciune, cădelniţate-n tămâia cerului de sub porţi. Gheorghe îi făcu semn, ca atunci, când erau mici, şi se strecurau prin podul casei după porumbei. Simion îl ascultă. Păşi în spatele lui şi, dincolo de porţi, îl văzu pentru prima dată pe Bunul Dumnezeu.
***
Pădurarul locului, cercetând capcanele, descoperise trupul chircit al lui Simion, pe care animalele pădurii îl mursecaseră, amestecându-l cu crengile rupte şi putrede. Sub anteriul lung, monahicesc, pădurarul găsise o hârtie care atesta că bietul om era monahul Glicherie de la schitul vechi de peste deal. Fu anunţat egumenul, care veni însoţit de câţiva fraţi ai mânăstirii. Îngropară creştineşte trupul răvăşit de moartea violentă în cimitirul vechi al mânăstirii. Noapte de noapte se gândise egumenul de ce Glicherie a trebuit să plece din mânăstire şi să sfârşească printre alcătuirile sălbatice ale pădurii. Până în ziua când un novice, care primise chilia lui Glicherie, găsise în Ceaslovul de rugăciune scrisoarea lăsată egumenului. Atunci, Ieronim înţelesese că fiul său făcuse pasul de martir din prea multă iubire pentru mama-i bătrână şi pentru fratele în suferinţă. Abia acum îşi explica el de ce Simion a avut un astfel de sfârşit. Şi ce căuta el în pădurea părăsită, la vreme de iarnă, călcând jurământul făcut lui Glicherie, acela de a-şi dedica restul vieţii lui Dumnezeu.
De aceea, Saveta strângea acum în palmele-i bătrâne pământul de pe mormântul lui Gheorghe. Nu o mai interesa ce gândeau despre copilul ei bătrânele ce treceau pe lângă ea. Căci la picioarele ei stătea întins fiul cel bun. Lumânarea se topea cu lacrimi de ceară roşiatice şi bătrâna îi ceru iertare fiului ei, care o iubise atât de mult. Îi şopti printre lacrimi că şi pentru Simion a fost mântuire şi că acesta odihneşte în ţintirimul de sub schit.
Ca un semn de dincolo de moarte Saveta auzi, parcă, urcând spre ea din tăcutul mormânt glasul cald al lui Gheorghe, şoptindu-i: „Maică…!”.

Emil Iliescu
http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/641/

LĂSAȚI UN MESAJ

7 + 1 =