Până unde trebuie să ne dăruim atunci când iubim?

Nu vreau să mă gândesc la lucruri obscene, absconse! Am să vă zic o poveste. O ştiţi, sigur c-o ştiţi, dar v-o mai zic o dată. Haideţi să vedem, să stabilim împreună care e limita iubirii în această poveste. Fiţi atenţi…

La curtea împăratului Chinei, gaşca de guvernatori vine la domnul împărat şi-i spune: „Nene, dacă nu îţi mă­riţi fata în 30 de zile, pierzi tronul şi toată averea, că asta stă prea mult şi nu face copii şi nu o să avem urmaşi la tron”, împăratul trebuie să se supună — să ştiţi că, în ciuda dicta­turii din vremea aceea, exista şi o oarecare democratizare a relaţiilor imperiale. Povestea e adevărată… Apare împăratul la fiică-sa în iatac şi îi spune: „Fata tatii, ce să-ţi fac? Trebuie să te măriţi!” „Păi da, dar pun şi eu o condiţie!” „Care con­diţie?” „Mă mărit cu condiţia ca cel care vrea să se mărite cu mine să-mi aducă un trandafir albastru cadou”. Fetelor — un trandafir albastru cadou! Nici în vremea de azi nu prea dai de trandafiri albaştri… Dai de alţi trandafiri, dar nu de albaştri. Bine, apare prima dată, în prima zi din cele 30, mai-marele bijutierilor din China, cu un trandafir din aur albastru — rar, desigur, şi în vremea aceea. Vine şi îl aduce: „Draga mea, iată un trandafir albastru.” Fata: „Mul­ţumesc, nu miroase!” Asta… „Doamne, are dreptate!” Iese, vine a doua zi parfumerul, care auzise ideea cu trandafirul care nu miroase, şi zice: „Draga mea, ţi-am adus eu aşa, frumos, într-un bol minunat realizat de sticlarul cetăţii un parfum albastru care miroase a trandafir. Draga mea, ţi-am adus un trandafir albastru.” Ea: „mulţumesc, acesta nu se înrourează dimineaţa!” Vine nenea care suflă de face tot fe­lul de articole de porţelan şi îi aduce fetei un trandafir din porţelan care se înroura, cu o picătură de parfum într-însul. Fata spune: „Mulţumesc, dar acesta nu cere a fi udat şi îngrijit.” Băi, ăştia toţi în comă, săracii, inclusiv taică-său, care nu mai putea de grijă. Vine seara a douăzeci şi noua, către ziua 30 – ştiţi că aşa se întâmplă întotdeauna mi­nunile, pe ultimul segment important de viaţă. Fata iese, în răcoarea serii, în spatele palatului, în grădina de cireşi înfloriţi. Sub cel mai frumos cireş înflorit din grădină, îşi cânta odele de dragoste poetul Lipei, cel mai sărac poet din China. Cânta atât de minunat şi spunea nişte lucruri atât de minunate, încât fata e topită şi se îndrăgosteşte de el – semn că, în paranteză pătrată, cuvântul seduce, nu imagi­nea, închidem paranteza pătrată. Asta zice: „Dragul meu, te-aş lua de bărbat, dar am promis… Demnitatea mea îmi spune că nu pot să-l iau decât pe acela care îmi va aduce un trandafir albastru.” Iar el îi spune: „Draga mea, atât de mult te iubesc, încât mâine eu am să-ţi aduc trandafirul albastru!”. Zis şi făcut! A doua zi, sala tronului, lumea de pe lume, ultima şansă, ultima zi, şi vine pârlitul ăla. Ulti­mul chinez din miliardul de chinezi, prăpădit, târându-şi picioarele – era sărac lipit pământului. Un tip excepţional, dar sărac, ca toţi tipii excepţionali. Ajunge în sala tronului, se apropie de fată şi de sub manta scoate un trandafir şi zice: „Draga mea, am reuşit să-ţi aduc trandafirul albas­tru”. Şi scoate un trandafir alb. Ăştia, mâna pe săbii, să-l taie pe pârlitu’ că a intrat în joc fără să aibă obiectul de uz. Când colo, împăratul pune mâna pe ei şi îi temperează, iar fata spune: „Dragul meu, îţi mulţumesc! E cel mai frumos trandafir albastru din câţi există pe lume!”

Râdeţi, Harapi-Albi… Asta e limita iubirii! Limita iubirii este transfigurarea realităţii în realitate care îţi este necesară iubirii celuilalt. Sigur că putem să-i urâm pe irakieni pentru foarte multe prostii, ca şi pe americani, în concomitentă, dacă se poate. Dar, dacă te gândeşti la zâmbetul unui copil american şi la zâmbetul unui copil irakian, mai poţi urî pe cineva? Întotdeauna trebuie să găseşti amănuntul pentru care ura se transformă în iubi­re. Şi s-au luat, sigur că s-au luat… Nici până azi nu există trandafiri albaştri, dar puteţi încerca!

Sursa: csf.md

LĂSAȚI UN MESAJ

79 + = 82