„Eu cred că Părintele Sofian de la Mănăstirea Antim este sfânt”

– Știu că Părintele Sofian v-a fost duhovnic. Ce v-a impresionat cel mai mult la sfinţia sa?

– M-am spovedit la Părintele Sofian în ultimii unsprezece ani înainte de-a trece la cele veşnice. M-a impresionat un anumit duh pe care îl transmitea. Spunea Domnul Academician Virgil Cândea că Părintele Sofian a fost prin excelență modelul duhovnicului român al epocii moderne, un model de care avem atât de multă nevoie. Acest tip de duhovnic român a ţinut neamul nostru prin acest duh al echilibrului, al păcii, al blândeţii, al rugăciunii inimii.

Părintele Sofian avea o moştenire duhovnicească şi de aceea transmitea acest duh. El s-a spovedit la Părintele Ioan Kulîghin de la Optina, și schitul din Basarabia de unde venea Părintele Sofian, iarăşi, era un schit de influenţă paisiană. De asemenea, Mănăstirea Căldăruşani, unde s-au retras o parte din călugării basarabeni după ocupaţia sovietică – acolo unde a fost şi Părintele Sofian o perioadă – era tot o lavră de influență paisiană.  Să nu uităm că Părintele Sofian a făcut parte din „Rugul Aprins”, o mișcare duhovnicească al cărei temei a fost profund isihast.

Părintele Sofian, prin puterea rugăciunii pe care o avea, te ajuta să ieși din niște situații în care, omenește, nu găseai rezolvare. Când mergeai la el cu nişte probleme foarte dificile, nu prea se grăbea să-ţi dea imediat răspuns. Stătea puţin, se ruga câteva clipe şi, în problemele foarte complicate, foarte fine, îţi dădea răspuns după voia lui Dumnezeu. Cât am fost în Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR), mai ales în cei patru ani cât am avut funcţia de preşedinte, am întâmpinat astfel de probleme foarte grele. Eram foarte uimit să văd cum Părintele, ca un adevărat om al lui Dumnezeu, simțea care este voia lui Dumnezeu și în niște situații foarte încurcate și foarte ample în rândul studenților. De altfel, perioada de efervescență a ASCOR-ului București, de prin 1992 până prin 2001, poartă pecetea de neșters a binecuvântărilor, rugăciunilor și sfaturilor Părintelui Sofian. Aceste întâlniri rodnice cu Părintele m-au făcut să înțeleg că viziunea isihastă, în sensul larg al cuvântului, este cheia Adevărului.

Eu cred că Părintele Sofian este sfânt – şi asta o spun nu numai urmărindu-i viaţa, cât am putut eu, ca mirean în perioada aceea, dar am şi simţit concret mijlocirea aceasta pe care o au Sfinţii pentru noi. În două momente foarte dificile pentru mine din punct de vedere sufletesc am simţit mijlocirea sa – o dată când era Părintele Sofian în viaţă şi a doua oară după ce a trecut la cele veşnice. M-am dus la mormânt la Părintele Sofian şi din nou m-a ajutat, cu aceeaşi putere de dincolo de cuvinte, ca şi atunci când era în viaţă. Eu nu am nici o îndoială că Părintele Sofian este sfânt.

De asemenea, Părintele avea Rugăciunea inimii. El se ferea foarte mult să spună acest lucru. Eu tot îl iscodeam: „Ştiţi, că au apărut nişte cărţi…”, şi tot îl iscodeam aşa, dar foarte, foarte greu vorbea… vorbea ca despre altul. Avea această Rugăciune a inimii, dobândită cu duh de pocăinţă, cu duh de smerenie, ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un lucru destul de rar, nu este foarte uşor.

Mi se pare că Părintele Sofian a lăsat o amprentă duhovnicească asupra capitalei în primul deceniu de după Revoluție şi prin faptul că se spovedea la el foarte multă lume; se spovedea şi Preafericitul Părinte Teoctist, şi alţi ierarhi. Din punctul acesta de vedere, a lăsat o amprentă duhovnicească şi în Sfântul Sinod. Era o autoritate duhovnicească şi îţi transmitea un duh de echilibru, de pace, de rugăciune, de aşezare duhovnicească, despre care eu credeam că este peste tot – ei bine, nu este chiar peste tot. Cred că acest duh de echilibru izvora din viaţa lui de rugăciune și din asumarea, într-un duh de smerenie, a marilor suferințe prin care a trecut. Am observat că duhul acesta al echilibrului l-a transmis la mai mulţi dintre ucenicii sfinției sale.

Vedeţi, noi, românii, în momentul de faţă, trecem printr-un moment foarte dificil din multe puncte de vedere și avem nevoie de un anumit echilibru, fără extreme. E mult mai uşor să te duci în extreme, decât să păstrezi echilibrul. Părerea mea este că, cu cât alunecăm în extreme (extreme de orice fel), cu atât suntem mai uşor de manipulat.

 

„Părintele Sofian era înconjurat de Lumină…”

Aveaţi senzaţia că vă vorbeşte Dumnezeu prin el când mergeaţi la spovedanie?

– Da. Am avut de multe ori senzaţia că sunt în faţa unui munte de blândeţe, de smerenie, de rugăciune. Nici nu ştiu dacă pot să descriu în cuvinte starea pe care am avut-o şi pe care o am de fiecare dată când mă duc la mormântul Părintelui Sofian. E ceva ce nu poate fi explicat în cuvinte.

– Sunteţi acum duhovnic. Ce v-ați dori să moşteniţi pe această linie de la Părintele Sofian?

– Mi-aș dori eu multe, dar mai am foarte, foarte mult până să ajung pe o linie asemănătoare cu Părintele… Bineînţeles, eu m-am spovedit atunci ca mirean – cât am putut eu să înţeleg ca mirean anumite probleme? Călugăr fiind, vezi diferit lucrurile, le înţelegi altfel. Mi-ar fi plăcut, desigur, ca Părintele Sofian să fi trăit mai mulţi ani.

Vă mai spun un lucru: sunt şi alţii care s-au spovedit la Părintele Sofian şi care spun că, de multe ori, când slujea Părintele, biserica de la Antim era plină de Lumină – şi nu era vorba de lumina aceasta obişnuită… Am stat de vorbă cu cineva care mi-a povestit că în anii ʼ90 a fost internat la Bucureşti, şi tot auzea de Părintele Sofian, dar nu îl cunoştea. Așa că s-a dus la o slujbă la Antim și s-a așezat mai în spate, în pronaos. Când s-a uitat spre sfântul altar, l-a văzut pe Părintele Sofian cu capul şi aproape tot corpul înconjurate de Lumină. Și-a zis: „Măi, poate mi se pare…”. S-a uitat cu atenţie de câteva ori, şi chiar aşa era: Părintele era înconjurat de o Lumină neobișnuită. Este o realitate.

– Ne puteţi relata o întâmplare alături de Părintele Sofian care v-a marcat?

– Ce m-a marcat cel mai mult sunt acele momente în care am fost ajutat. Erau nişte momente extrem de dificile. Părintele era încă în viaţă, şi m-am dus şi m-am spovedit, dar nu eram deloc bine. După aceea, peste foarte puţin timp – e clar că Părintele s-a rugat pentru mine, fiindcă l-am văzut că era şi dânsul trist pentru starea mea de tulburare –, am simţit un ajutor care clar nu venea de la mine. Atunci am putut să mă rog cel mai bine, poate, din toată viaţa. Al doilea moment a fost când m-am dus la mormântul Părintelui Sofian, m-am rugat şi mi s-a întâmplat acelaşi lucru, încât nu mai puteam să mă dezlipesc de mormânt.

Eu cred că ar trebui să meargă mai multă lume să se roage la mormântul Părintelui Sofian şi să-i ceară ajutorul. Când au fost zece ani de la moartea Părintelui Sofian, a zis chiar Părintele Patriarh Daniel într-un cuvânt că aşteaptă ca Părintele Sofian să fie adus într-o raclă la Mănăstirea Antim. Eu sper că va fi canonizat şi că va fi adus la Antim, fiindcă Părintele chiar asta spunea, că Mănăstirea Antim este viaţa lui. Cred că ar fi frumos să fie mutat acolo, mai ales că foarte mulţi dintre cei care s-au spovedit la Părintele Sofian ajung acum mai greu la Căldăruşani. Dacă ar fi la Antim, le-ar fi mai uşor să se închine şi să primească ajutor.

Şi aş vrea să vă mai spun ceva: port la mine acum o fotografie-iconiță a Părintelui Sofian din care a izvorât mir, în prezența mai multor oameni. Iconița a fost în chilia Schimonahiei Paisia, care a murit la 104 ani și este înmormântată la Mănăstirea Pasărea.

Protosinghelul Teofan Popescu (Mănăstirea Putna)

Sursa: revista ”Familia Ortodoxă”, septembrie, nr. 9 (92) 2016, pag.9-12.

LĂSAȚI UN MESAJ

− 1 = 3