Eschimoşii chiar au într-adevăr peste 50 de cuvinte pentru zăpadă. În total, există aproximativ 180 de cuvinte pentru zăpada şi gheaţă. Există „aqilokoq” pentru „zăpada care cade încet” și „piegnartoq” pentru „zăpada [care este] bună pentru a conduce o sanie.” Există, de-asemenea, „utuqaq”, ceea ce înseamnă „gheaţă, care durează an după an” și „siguliaksraq”, „stratul de mozaic de cristale care se formează când marea începe să înghețe” și „auniq”, „gheaţa care este umplută cu găuri, precum brânză elvețiană”. Motivul, desigur, este simplu. Dacă informaţia despre zăpada şi gheaţă este o chestiune de supravieţuire, fiinţele umane dezvolta un vocabular suficient pentru a acoperi nevoia lor. Ei dezvoltă, de-asemenea, un ochi fin pentru zăpadă și gheaţă. Ei nu văd mai bine sau mai altfel decât oricine altcineva, ci acorda atenţie la anumite lucruri pe care alţii le ignoră.

Această realitate simplă poate fi deasemenea aplicată cuvintelor vieţii noastre duhovnicești. Limba noastră modernă poate face o distincţie între televiziunea de înaltă definiţie şi ultra-înaltă definiţie, sau chiar super-ultra-înaltă definiție (aceasta din urmă fiind atât de extremă în rezoluția sa că un eschimos ar putea-o folosi pentru a clasifica zăpada). Avem chiar cuvinte pentru particule sub-atomice. Dar, limba modernă este extrem de săracă în vocabularul ei spiritual. Cultura a fost copleşită de ideile şi conceptele psihologiei, împingând deoparte un întreg vocabular al experienţei umane. Unele dintre cuvintele experienței creştine clasice au dispărut cu mult înainte de perioada modernă (asta e o altă poveste).

Când cuvintele sunt absente, capacitatea de a percepe este redusă. Limba şi percepţia lucrează împreună. Sunt multe lucruri pe care nu le poți vedea până când nu ești învăţat să le vezi. (n.r. “Vezi ceea ce știi”) A avea cuvinte pentru astfel de lucruri este parte din procesul de învăţare pentru a vedea.

Un cuvânt cheie din creştinismul clasic este termenul grec „nous” şi forma să adjectivala „noetic.” Traducătorii vestici au tradus de timpuriu termenul ca „intellectus”, care, în formele sale în limba engleză este pur și simplu incorect. Traducătorii moderni variază în traducerea lui fie ca „minte” sau „inimă”. Niciuna dintre acestea nu sunt corecte, iar ambele pot induce în eroare până la urmă. Din ce în ce mai mult, unii scriitori pur şi simplu aleg să folosească cuvântul în formă sa originală (așa prefer și eu).

Toate acestea sunt doar o introducere. Faptul că vocabularul nostru modern nu are un cuvânt clar pentru ce se refereau Sfinții Părinţii când au scris despre percepția noetică, sau despre faptul că „nous-ul ar trebui să coboare în inima”, nu înseamnă că starea pe care ei o descriu este inaccesibilă pentru noi, ci indică faptul că aceasta este o realitate pe care o ignorăm în mare parte, la fel catr varietatea incredibilă a zăpezii și gheții. Este acolo, dar nu reuşim s-o vedem.

Cultura noastră susține mintea. Ne percepem pe noi înşine că fiind cu mult mai inteligenți decât cei care au trăit în trecut şi cu siguranţă mai conştienţi şi înțelegând mai bine procesele şi realităţile lumii din jurul nostru. Pe scurt, credem că suntem cei mai deştepţi oameni care au trăit vreodată. De fapt, am redus centrul atenţiei noastre şi suntem, probabil, printre cele mai puțin conştiente fiinţe umane care au trăit vreodată.

Atenţia noastră îngustă este limitată la două aspecte: facultatea critica şi emoțiile. Facultatea critică studiază mai ales faptele, compară, judecă, măsoară, şi așa mai departe. Emoţiile trec printr-o varietate de stări de plăcere și durere, în mare măsură asociindu-se cu facultatea critică, pentru a maximiza plăcerea şi pentru a minimiza durerea. Acest mod de a experimenta lumea este în mare parte rezultatul trăirii într-o cultură de consum. Noi nu consumăm numai lucruri – suntem mereu sub un baraj de informaţii orientate exclusiv spre consum. Noi consumam totul. Informaţiile sunt mai mult decât informaţii – sunt informaţii în scopul consumului. Chiar și noţiunile religioase sunt guvernate de consum. „Ne place” sau „nu ne place” Biserica. Considerăm că este utilă sau nu prezintă interes. Unii oameni chiar caută (prospectează), pentru a găsi cea mai bună ofertă bisericească.

Nous-ul nu este o facultate umană pentru consum. Este o facultate de percepţie, în special de percepţie spirituală. Luptă modernă de a experimenta pe Dumnezeu deseori eşuează deoarece este purtată de către consumatori. Dumnezeu, Dumnezeul viu şi adevărat, nu poate fi consumat, nici nu poate fi cunoscut de uneltele de consum. Creştinismul consumist încearcă să convingă oamenii printr-o experienţă și idei despre Dumnezeu. Ea nu are nimic de-a face cu Dumnezeu Însuşi.

Eu folosesc ocazional experienţe bazate pe simțuri (kinestezice) pentru a descrie cuvântul nous. Cunoştinţele pe care le avem despre mersul pe bicicletă nu sunt cunoştinţe critice. Nu vă puteți gândi la calea spre cunoașterea mersului pe bicicletă. Cântatul la pian este o experienţă similară. Motivul pentru care citez aceste forme de cunoaştere este acela de a indica faptul că avem deja o anumită experienţa de cunoştinţe de bază care nu sunt de consum. Interesant, cunoașterea kinestezica nu este numai în cap. Degetele mele „ştiu” cum să cânte la pian. Întregul meu corp se plimbă cu bicicleta.

Părinţii localizează adesea nous-ul în inima – inima fizică. Prin aceasta ar trebui să înțelegem că „știința” experienței noetice se extinde dincolo de creier şi se sprijină, în general, mai mult în centrul corpului nostru, în fiecare fibră a fiinţei noastre. Și cel mai important lucru e că nous-ul nu este parte a facultăţii critice. Este un mijloc de percepţie şi de cunoaştere, dar nu un mijloc de a judeca, de a cântări, de a măsura, compara, etc. Este mult mai aproape de observaţie (deşi cei mai mulţi oameni moderni se angajează doar în observaţia de consum).

Vladimir Lossky, marele teolog rus al secolului 20, spune:

„Cunoaşterea ne este dată prin credinţă, adică, prin aderarea noastă participativa la prezenţa Celui ce se revelează. Prin urmare, credinţa nu este o atitudine psihologică, o simplă fidelitate. Este o relaţie ontologică între om şi Dumnezeu, o relaţie obiectivă pe plan intern…”

Cuvântul cheie pentru a descrie această relație este „aderare participativă”. Este o experiență noetică care nu este exterioară faptului pe care-l observă. Este o observare înțelegătoare în care noi înșine suntem deschiși și vulnerabili la ceea ce percepem.

Un exemplu

Te întâlneşti cu un străin. Abordarea cea mai comună este de a angaja imediat facultatea critică. Facem observaţii şi judecaţi aproape instantaneu. Declanşatoarele emoţionale ne pot încuraja să luăm decizii imediate. S-ar putea să reacţionăm în așa fel încât să ne protejăm, său să fim sceptici, sau atraşi, sau chiar dezinteresaţi. În multe feluri, suntem „consumatori” ai străinului.

Imaginaţi-vă, în schimb, că te întâlneşti cu un străin şi vă suspendaţi complet judecata. Nu îl comparaţi, nu-l clasificaţi sau nu-l măsuraţi în nici un fel. Vă abţineţi cât mai mult posibil de la angajarea reacţiilor emoţionale. Mai degrabă, sunteţi pur și simplu atenţi, observându-l cu o conştientă care nu judeca. Imaginaţi-vă în acelaşi timp că nu doar îl observaţi într-o astfel de manieră, dar că vă angajaţi pe deplin propria dorinţă de a-l vedea compătimitor fiind în acelaşi timp dispuşi să-i permiteţi accesul în propria viaţă. Acest lucru este pe aproape de ceea ce a vrut să spună Losski printr-o „adeziune participativă.”

Dar cum punem acest lucru este în practică în ceea ce-l privește pe Dumnezeu?

Dumnezeu nu este un obiect static. El este personal şi, prin urmare, acţionează în libertate. Noi Îl putem cunoaşte sau percepe pe El, pentru că El se face cunoscut. În general, oamenii din cultura noastră sunt în căutarea unui Dumnezeu care poate fi experimentat de facultatea critică. Pe scurt, vrem un Dumnezeu pe care să-l putem consuma. Îmi place de El? Îl vreau pe El? Îi voi da viaţa mea? Îl aleg pe El? Acest lucru se realizează în mare măsură prin substituirea ideii Lui Dumnezeu cu Dumnezeu Însuşi.

Am cunoscut o femeie care a fost un necredincios autodeclarat, deşi ea era dispusă să creadă. Soţul ei a început s-o aducă la parohia mea. Ea a participat cu fidelitate pentru o perioadă de timp. Într-o zi, a cerut să se întâlnească cu mine şi mi-a spus povestea ei. Cu lacrimi mi-a povestit că într-o zi  a venit la slujbă în biserică. Se uita la icoana Lui Hristos pe iconostas. Și se întreba liniștită: „De ce nu Te ştiu?”. „Şi apoi l-am cunoscut”, a spus ea.

Nu a fost nici un argument, nici o promisiune de experiența. A existat, totuşi, o „aderentă participativă”. Ea a fost acolo și ea a fost acolo în mod repetat. Întrebarea ei nu a fost o examinare critică. În orice caz, a fost un strigăt de dragoste, deşi avea puține speranţe de răspuns.

Tradiţia foloseşte alte două cuvinte care sunt importante în această percepţie. Unul dintre ele este isihia, tradus „tăcere” sau „nemişcare.” Al doilea este nepsis (adjectiv, niptic), de multe ori tradus „sobrietate” sau „trezvie.” Acestea sunt expresii noetice, care descriu liniştea şi atenţia care sunt necesare în general pentru nous pentru a percepe ceea ce este în jurul lui. Nemișcarea nu este chiar acelaşi lucru ca şi pacea şi liniştea. Indică deasemenea renunțarea la diversele noastre patimi. Nepsis este o trezvie care evita distragerile diferitelor ispite (furie, pofta, lăcomie, invidie, etc).

Noi putem să-l cunoaştem pe Dumnezeu pentru că El vrea să se facă cunoscut. Dar viaţa noetică nu este o tehnică în sine. Pur şi simplu descrie o poziționare adecvată pentru viaţa duhovnicească. Astfel, fie citind Scriptura, rugându-ne, participând la o slujbă, sau pur și simplu fiind nemişcaţi, ne oferim, pe noi înşine, în mod activ şi în linişte Lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne aşteptăm ca acest lucru să producă în mod automat rezultate minunate (nu este o tehnică). Dar, după cum ne angajăm în aceste activităţi cu mintea dreapta (noetica, neptica, isihastă) noi învăţăm într-adevăr, să percepem pe Dumnezeu. Noi învăţăm să fim conştienţi de ceea ce percepe nous-ul nostru.

Aceasta se învață mult mai bine printr-o bună călăuzire (cum ar fi de la un preot sau călugăr, sau pe cineva care are cunoştinţă de aceste lucruri – şi nu toţi preoţii sau călugării o au). Mulţi oameni se poticnesc pur şi simplu în această şi nu au cuvinte să o descrie. Este un lucru perfect natural.

Dacă există un lucru pe care un creştin îl poate face pentru ca să-l ajute la creșterea lui duhovnicească, ar fi să se abțină de a participa în această cultură consumeristă. Ea ne învaţă obiceiuri care sunt foarte distructive pentru sufletele noastre. În schimb, ar trebui să practicăm generozitatea şi bunătatea, şi să ne lăsăm în grija Lui Dumnezeu, mai degrabă decât în grija spiritului cumpărăturilor. Nu puteţi sluji Lui Dumnezeu şi mamonei.

În slujbele ortodoxe, cei care participa în mod frecvent aude preotul sau diaconul psalmodiind: „Înţelepciune! Să luăm aminte!”

Să luăm aminte. Într-adevăr.

Vă ofer un gând la urmă. Un mijloc de a practica „aderarea participativă” este de a spune „da”. Şi, un alt cuvânt pentru „aderarea participativă” ar putea fi „iubire”.

Pr. Stephen Freeman

Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

14 − 10 =