Dumnezeu i-a cerut lui Ioan Gură de Aur aceleaşi sacrificii ca lui Iov. Şi Ioan I-a dat totul cu credinţă. Iar acum Dumnezeu, satisfăcut de rezistenţa atletului Său Ioan, fiul Antuzei şi al lui Secundus din Antiohia, nu mai voia să-i ceară nimic acestui atlet care suferise toate încercările. Tocmai împlinise cincizeci şi opt de ani. Nu mai era decât piele şi oase. Ioan s-ar mai fi luptat încă, pentru că nu refuza nici o luptă.
Dar Dumnezeu, în marea Sa milostivire, a considerat că Ioan Gură de Aur avea dreptul la odihnă. Şi dat fiind că pentru sacrificiile sale Ioan avea dreptul la o răsplată, în noaptea de 13 septembrie 407, când soldaţii i-au permis lui Ioan Gură de Aur să doarmă câteva ore la câţiva kilometri de localitatea numită Comana (căci în tot timpul călătoriei, aşa cum s-a poruncit la Constantinopol, sfântul nu s-a culcat niciodată într-un oraşsau într-un sat), Dumnezeu i l-a trimispe Sfântul Bazilisc. Episcopul Ioan Gură de Aur dormea aproape de biserica închinată Sfântului Bazilisc, un martir care a fost martirizat în acel loc.
Sfântul Bazilisc i s-a arătat lui Ioan în somn şi i-a spus că a suferit toate încercările pământeşti care duceau la cer. „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!” Sfântul Bazilisc s-a arătat apoi preotului care avea grijă de biserică şi i-a spus: „Pregăteşte un loc pentru fratele meu Ioan, căci iată că soseşte.”
Îndată după anunţul că în ziua următoare va părăsi lumea pământească, prizonierul a fost trezit de soldaţii care i-au spus să se pregătească de plecare.
Gură de Aur i-a rugat să aştepte până a doua zi, căci avea să moară în zori. Soldaţii au râs şi l-au împins pe drum cu lovituri de bâtă.
Ziua nu se ridicase încă. Ioan a ascultat ordinul, dar o dată cu venirea zorilor a simţit că moartea era aproape. Le-a spus soldaţilor că îi ruga să se întoarcă şi să-l ducă la biserica Sfântului Bazilisc. Nu aveau de parcurs decât o foarte mică distanţă. Soldaţii s-au lăsat înduplecaţi. Şi episcopul a fost dus înapoi la biserica Sfântul Bazilisc. La întoarcere a mers repede.
Gură de Aur voia să ajungă cât mai repede cu putinţă. Odată ajuns, s-a dezbrăcat. A dat săracilor încălţările sale. Apoi le-a dat veşmintele sale uzate; le-a dat cămaşa sa; le-a dat batista cu care şi-a şters sudoarea frunţii sale. A dat săracilor tot ce avea. Totul pentru săraci. N-a mai păstrat decât o cămaşă albă lungă. Şi, după ce le-a dat totul, s-a întins pe dalele (Placă poligonală subțire de piatră, marmură, beton, material plastic etc., folosită la executarea unor pardoseli, pavaje sau placaje de zidărie) care pardoseau biserica. A cerut Sfânta Cuminecătură. Toate acestea cu calm. Apoi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Amin.” Şi, îmbrăcat cu cămaşa sa albă, întins pe dalele bisericii, Gură de Aur a murit. A trecut la cer ca şi cum nimic nu se întâmplase. Senin. Ca şi cum ar fi spus Amin.
Sursa: ”Gură de Aur Atletul lui Hristos”, Virgil Gheorghiu, pag. 309-312.

LĂSAȚI UN MESAJ

93 − = 89