„Sensul vieţii noastre este Învierea”

„Sensul vieţii noastre este Învierea”

133
0

 

Trăim tot mai mult nişte vremuri ale unei suprasaturaţii lăuntrice, lipsită însă de esenţă, ale urărilor superlative, pe care însă nimeni nu le trăieşte, ale unei energii îndreptate spre cele din afară, care însă risipeşte şi ultima brumă de agoniseală lăuntrică a omului. Chiar şi în Biserică suntem plini de cuvinte duhovniceşti, de îndemnuri înalte, de podoabe minunate – dar prea puţin punem în lucrare din ceea ce învăţăm şi înţelegem. Cu gândul la cuvintele de taină cu care începe Dumnezeiasca Liturghie, „Vremea a lucra a Domnului este”, ne-am îndreptat către Albac, unde am căutat alături de Părintele Dionisie să aflăm căi cât mai concrete şi mai practice de a ne lucra mântuirea împreună cu Domnul în aceste zile…

 

– Părinte, aș vrea să punem ca temei al discuției noastre acea constatare a Părintelui Sofronie că ne nevoim cu postirea patruzeci de zile, dar apoi, când vin Paştile, nu reuşim să ţinem bucuria nici o săptămână, Săptămâna Luminată, nici măcar trei zile, ci o risipim foarte repede. Cum să păstrăm bucuria Paştilor, harul pe care ni-l împărtășește Învierea?

– Se ştie, poate fiecare ştie din experienţa proprie, că e mult mai greu să păstrezi o stare de bucurie decât o stare de tristeţe, de durere, de pocăinţă. Cred că nu putem păstra bucuria pe timp mai îndelungat pentru că nu înţelegem despre ce fel de bucurie este vorba, şi tot timpul ne raportăm la bucurii din acestea trecătoare, legate de materie. Dar dacă omul ar trăi împreună cu Hristos, dacă ar căuta să se împărtăşească de Hristos cel înviat inclusiv în acele zile ale Săptămânii Luminate… În foarte multe biserici de la noi din ţară oamenii nu se împărtăşesc în Lunea de Paşti, Marţea de Paşti, Miercurea de Paşti – în Săptămâna Luminată nu se mai împărtăşeşte nimeni, deşi se face Liturghie, e Hristos înviat. Hristos este împreună cu noi, dar oamenii leagă bucuria, prăznuirea, Împărtăşania exclusiv de Post: „dacă ai postit te poţi împărtăşi, dacă n-ai postit nu te poţi împărtăşi” – or deja atunci nu mai postim, că Mirele este cu noi.

A păstra bucuria Învierii lui Hristos, adevărata bucurie în sufletele noastre, se poate numai dacă relaţia cu Hristos este o relaţie personală de iubire, şi numai dacă în această relaţie personală de iubire căutăm să fim cu Hristos cât mai des. Şi am văzut din experienţa de preot că oamenii care au înţeles lucrul acesta şi se împărtăşesc mai des nu mai sunt așa de doborâţi de necazuri, pentru ei viaţa nu mai înseamnă neapărat lupta pentru a depăşi o boală, pentru a depăşi neajunsurile din lumea aceasta, ci pentru ei sensul vieţii s-a schimbat – sensul vieţii este bucuria de a fi cu Hristos şi întâlnirea lor cu Hristos. Atunci toate se schimbă: mă duc la biserică nu fiindcă am necazuri sau mi-e greu în lumea aceasta, sau pentru că „aşa trebuie”. Mă duc pentru că acolo este Cel pe care Îl iubesc, şi vreau să mă întâlnesc cu El şi să mă unesc cu El. Şi, bineînţeles, oamenii aceştia, am văzut, trăiesc relaţia cu Hristos mult mai conştient. Împărtăşania nu mai este un obicei. Poate de aceea nici nu putem păstra bucuria şi oamenii nici nu mai simt bucuria. Unul care trăieşte relaţia unirii sale cu Hristos ca o relaţie de iubire, nu ca o îndatorire sau ca un obicei, un om ca acesta chiar trăieşte bucuria. Au fost oameni care s-au împărtăşit şi păstrează în ei mult bucuria asta…

Îmi vine în minte o întâmplare din Pateric: un Părinte mai în vârstă, după ce se termina slujba, mergea aţă la chilie, nu stătea de vorbă cu nimeni. Fraţii se mai opreau în tinda bisericii, mai povesteau una-alta, dar Părintele nu. Şi, la un moment dat, fraţii l-au oprit şi i-au zis: „Părinte, tu de ce nu stai să vorbim şi noi?”. Şi el a spus: „Nu pot, fraţilor! Iertaţi-mă, îmi aprinde Dumnezeu o lumină, o flacără în inima mea, şi aş vrea să o păstrez cât mai mult”. Cam aşa se întâmplă la biserică: primim har, primim bucurie, primim lumină – dar bucuria aceea duhovnicească, bucuria în Duhul Sfânt o pierdem în momentul în care ne lăsăm pătrunşi de tot ceea ce vine din lume, în loc să zicem: „Nu mă mai interesează ce e în lumea asta, necazurile, bolile…”. Normal că știu că sunt tot felul de probleme, de nevoi, dar nu mă mai preocup de ele. Ce bine ar fi dacă am putea măcar în ziua aceea de Duminică, după ce ieşim de la biserică, să nu ne mai oprim pe nicăieri, să nu ne mai băgăm nici acasă mintea în calculator, nici în ştiri, nici în nimic – să fim cu Hristos toată ziua aceea. Și cine ar putea toată Săptămâna să se păstreze cât mai mult cu gândul legat de Hristos, atunci bucuria chiar ar rămâne.

„Obişnuieşte-te să cânţi în mintea ta «Hristos a înviat»”

Altfel, viaţa noastră este un efort continuu de redobândire a harului – postul, asceza, pocăința, tot ce ne pune Biserica la dispoziţie sunt mijloace prin care să redobândim harul îndumnezeitor. Pocăinţa asta înseamnă, până la urmă: efortul pe care îl faci să redobândeşti această energie îndumnezeitoare. Și, din experienţa Părinţilor spun acuma, după multă asceză, după mult post, după multă înfrânare, în care omul încearcă să-şi asume nu numai păcatele lui, ci și păcatele întregii lumi, vine şi momentul acela de mângâiere duhovnicească, de înviere sufletească, când simţi pace şi bucurie.

Până la urmă, ajungem să păstrăm bucuria asta tot mai mult în măsura în care ne unim cu Hristos mai conştient, şi trăim relaţia noastră cu Hristos mult mai conştient, ca o relaţie dintre două persoane care se iubesc. Bine, aici trebuie făcută o diferenţă: Hristos Dumnezeu este Persoana absolută, iar noi suntem persoane în devenire. Și atunci devii asemenea cu Persoana-Dumnezeu, în măsura în care stai faţă în faţă – „persoană”, prósopon, asta înseamnă, „faţă”, nu? – cu Persoana absolută, Dumnezeu…

Spuneam cuiva că „Uite, dacă nu poţi să faci alte rugăciuni, obişnuieşte-te şi în ispite să cânţi în mintea ta Hristos a înviat”. Şi aşa bucurie am avut când mă sună după o lună-două şi-mi spune: „Părinte, dar se petrece ceva ciudat în mine, nu ştiu ce să fac! Mă culc cu Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, noaptea, dacă mă trezesc, mă trezesc cu Hristos a înviat, dimineaţa la fel…” „Uite, începi să trăieşti Învierea lui Hristos încă de pe pământ, de aici”. Cu adevărat trăieşti şi ai bucurie în suflet, pentru că vedem că la Înviere chiar este o aşa bucurie pe care nu poţi să o asemeni cu o altă bucurie – bucuria că am reuşit la un examen, bucuria că m-am întâlnit cu cineva drag – e chiar altceva în atmosferă, pentru că Învierea lui Hristos covârşeşte toată Creaţia, se umple toată Creaţia, până la urmă.

„Moartea înainte de moarte”

– Am vorbit până acum de Înviere, de Paști ca finalitate. Dar orice lucru, ca să-l dobândeşti, are nevoie de o pregătire. Și, cu gândul la efortul de care pomeneați, de redobândire a harului, ce pregătire ar trebui să avem pentru a trăi cât mai deplin bucuria aceasta? Cum să ne pregătim pentru Înviere?

– Nu ne putem pregăti pentru Înviere decât învăţând să murim, să murim în fiecare zi. E o vorbă duhovnicească care spune că „cine învaţă să moară înainte să moară, când va muri nu va mai muri”. Frumos joc de cuvinte! Cam aşa este, ne pregătim pentru Înviere încercând să înţelegem care este sensul vieţii noastre – și, până la urmă, sensul vieţii noastre este învierea, a fi împreună cu Hristos, şi ne pregătim pentru bucuria aceasta. Ea nu e o bucurie care vine din noi, e o bucurie care vine de la Hristos.

Și pentru ca această bucurie să intre şi să rămână în mine, eu va trebui să mă golesc de tot ce am în mine, şi de bucuriile cele trecătoare, faţă de care bucuria Învierii este covârşitoare, dar trebuie să mă eliberez şi de durerile mele, de stresurile mele – să trec printr-o lepădare de sine. Asta e „moartea înainte de moarte”: să mori pentru sinele tău, să nu mai contezi tu. Și atunci, scoţând din tine tot ceea ce nu este bucurie adevărată, când va veni Învierea, atunci se va umple sufletul tău de o bucurie „nu cum dă lumea” Ioan 14:27, după cum spune Hristos. Și tot El spune: „Voi acuma vă întristaţi, dar întristarea voastră se va preface în bucurie, şi acea bucurie nu o va mai lua nimeni de la voi” Ioan 16:20,22.

Or pregătirea noastră e pentru o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau o bucurie trupească, a simţurilor, ci este o bucurie a Duhului – şi atunci va trebui să învăţ să trăiesc după Duh, să trăiesc viaţă duhovnicească. Şi asta înseamnă să nu mai trăiesc nici trupeşte, nici sentimental, toate acestea să învăţ să le dau afară, să mă lepăd de ele, şi să-L las pe Hristos, încet-încet, să mă umple.

Spuneam cuiva: „Măi, când iubeşti, gândeşte-te că, cumva, inima noastră e ca şi camera asta. Când iubeşti pe cineva nu îl laşi numai capul să-l bage înăuntru. Nu, ori eşti înăuntru, ori eşti în afară. Or, ca să-i faci loc cuiva lângă tine, te faci tot mai mic, ca să aibă el loc”. Asta ar trebui să învăţăm, să ne facem noi cât mai mici, cum spunea Sfântul Ioan Botezătorul: „Acuma eu trebuie să mă micşorez, iar Aceasta trebuie să crească” Ioan 3:10.

Aşa ne pregătim pentru bucuria Învierii, golindu-ne pe noi şi lăsându-ne umpluţi de vestea bună, de Evanghelie. Dacă noi căutăm să ne pregătim inima pentru a primi această veste bună – că există şi o altă viaţă, că există o înviere –, atunci cu adevărat sufletul nostru începe încă de aici să se pregătească pentru lumea cealaltă.

Şi-mi aduc aminte când eram copii şi ne jucam şi spuneam: „Am trei vieţi”. Bun, nu ştiam ce spuneam, dar iată, chiar aşa și este: avem trei vieţi! Ce este viaţa în pântecele mamei? Nu este decât o pregătire pentru „moarte”, pentru trecerea „dincolo” – dar, până la urmă, pentru „înviere”, pentru viață. Am vorbit de multe ori cu unii care puneau sub semnul întrebării Învierea, și ziceau: „Da’ a înviat cineva, a mai venit cineva de-acolo să ne spună ce și cum?” „Bun”, îl întrebam, „auzi, dar te-ai gândit vreodată că ziua ta de naştere este practic ziua în care ai murit?” „Păi cum, Părinte?!” „Da! Nu erai viu acolo, în pântecele mamei tale? Şi când te-ai născut, nu ai murit pentru viața aia?…”. Toată pregătirea şi dezvoltarea fătului în pântecele mamei este o pregătire şi o dezvoltare pentru a putea face faţă unei lumi sensibile, unei lumi materiale. I se dezvoltă auzul, văzul, toate organele, el când vine este apt pentru a face faţă acestei vieţi. Moare pentru viața de până atunci, dar de fapt se mută. Și moartea este o uşă: ieși pe o uşă şi intri într-o altă cameră, unde ţi se deschid alte perspective. Noi când prăznuim ziua Sfinţilor? În ziua în care au murit – dar e ziua când au murit pentru lumea asta şi s-au născut pentru lumea cealaltă, cea veşnică.

Ei, şi în lumea asta – care e ca un pântece mare, unde toţi suntem fraţi, cum zice Hristos, hrănindu-ne cu altă mâncare decât cea care ne-a făcut capabili să facem faţă acestei lumi sensibile, hrănindu-ne cu harul lui Dumnezeu – ni se dezvoltă alte simţuri, simţurile duhovniceşti, că avem şi miros duhovnicesc, şi văz duhovnicesc, şi auz duhovnicesc… Căci acestea sunt nişte realităţi care nu se văd, dar există. Spuneam cuiva: „Măi, gândul nu-l vezi; e o energie pe care n-o vezi, dar o simţi. Când te ţinteşte cineva cu privirea din spate, simţi şi te întorci – simţi că parcă te atinge, dar nu te-a atins cu nimica practic, e ceva nevăzut”. Şi realitatea asta nevăzută, care este mult mai reală decât realitatea asta, mult mai profundă, dacă învăţăm să fim atenţi la ea şi să o cultivăm din lumea asta, în felul ăsta suntem mult mai pregătiţi pentru a putea primi o bucurie duhovnicească. Dacă eşti pregătit cu o viaţă duhovnicească, poţi să faci diferenţa dintre o bucurie sentimentală şi o bucurie duhovnicească. Cum spunea cineva, are alt gust, e altceva

„Să te goleşti de tine ca să te poţi umple de El”

– Deși suntem, cum spuneați, în pântecele acesta al lumii ca să ne naştem în veşnicie ca fraţi, trăim tot mai puţin ca fraţii, avem tot mai puţin conştiinţa că suntem parte a „Întregului Adam”. Şi, legat de pregătirea pentru bucuria Învierii, una din problemele mari de astăzi e că nu ne mai iertăm unul pe altul, nici chiar cei din Biserică. Omul nu mai înţelege iertarea, nu o mai trăieşte decât la un nivel juridic. Cum am putea învăța să iertăm din inimă?

– Într-adevăr, este foarte greu să ierţi, dar cu asta începe până la urmă Postul, nevoința. Nevoinţa în vederea primirii acelei bucurii a Învierii este legată de iertare, de aceea o și numim „Duminica Iertării”. Nu se poate fără iertare. Tocmai de asta sunt nevoinţa, postul, renunţarea… Renunţare la ce? Renunţ la pofta mea, renunţ la egoismul meu. De ce nu putem să iertăm? Pentru că ne iubim pe noi. Deci, dacă omul s-ar iubi mai puţin pe sine şi mai mult pe ceilalţi, ar putea să ierte cu uşurinţă. Cine nu pune preţ pe viaţa lui, în sensul că nu este egoist, acela poate să ierte, nu ţine minte răul, nu are probleme – ca şi copilaşii care se ceartă şi apoi se îmbrăţişează.

Or asta presupune harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, că în copii există mult mai mult har de la Dumnezeu şi nevinovăţie. De aceea spune Hristos: „De nu vă veţi întoarce să fiţi ca şi copiii…”. Trebuie să ajung la starea de nevinovăţie a copilului care nu ţine minte răul, şi atunci şi poate să ierte. Noi, pentru că ne iubim pe noi, de aia nici nu putem să iertăm. Aceasta este prima treaptă, lepădarea de sine: „Cel ce vrea să vină după Mine…”. Deci nu poţi să te bucuri de Hristos, de Învierea lui Hristos, şi cu Hristos dacă nu mergi pe calea Lui, dacă nu mergi pentru El. Or, până şi pe cruce Hristos a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” Luca 23:34. Primul Mucenic Ştefan a zis: „Doamne, nu le ţine lor păcatul acesta” Fapte 7:60. Toate sunt condiţionate de iertare, de asta începem nevoinţa Postului cu iertarea, şi o terminăm cu bucuria Învierii.

Or, cum să te bucuri de Înviere dacă tu eşti certat cu aproapele tău, cu fratele tău? Și atunci e nevoie de mult mai multă apropiere. Ca să pot să iert trebuie să mă apropii de Cel care a iertat total, pe toţi oamenii. „Doamne, învaţă-mă Tu cum să iert, că eu nu ştiu să iert, nu pot să iert cu puterea mea”. Și Hristos spune: „Da, nu poţi cu puterea ta să ierţi, dar dacă vii să te apropii de Mine, iei exemplu de la Mine, mă primeşti pe Mine în tine, cu puterea Mea o să poți ierta”. Căci zice Hristos: „Nu voi aţi biruit lumea cu relele ei, Eu am biruit lumea” cf. Ioan 16:33.

Eu fac mereu o comparaţie, nu-i prea plastică aşa, dar pe care mulţi au înţeles-o mult mai mult decât nişte filosofii teologice. Am zis: „Mă, ştii ce înseamnă să ţii minte răul? Când cineva îţi face ceva rău şi te cerţi cu el şi zici că nu poţi să-l ierţi, ştii ce însemnă asta? E ca şi cum cineva îţi aruncă pe fereastră, la tine în cameră, o mizerie, o balegă. Păi el nu vine să ţi-o scoată, e problema ta dacă vrei tu să stai cu ea acolo. Poţi să stai, dar nu ştiu care o să mai stea cu tine în camera aia. Dar dacă nu, o scoţi afară, o scoţi afară…”. Asta înseamnă să ierţi din inimă. Doi oameni care se ceartă, prin vorbele pe care şi le spun, prin faptele pe care şi le fac unul altuia, răutăţile pe care şi le fac unul altuia, e ca şi cum îşi bagă unul altuia câte o ţeapă. Ştii? Nu vine celălalt să ţi-o scoată. Tu, dacă vrei să stai cu ea acolo, e problema ta – se infectează, chiar dacă nu te jenează… Hristos, când a spus: „Iertaţi din suflet orice vă fac oamenii” cf. Matei 18:21-35, nu l-a avut în vedere pe ăla care mi-a făcut rău; Hristos mi-a spus-o mie. Hristos, când spune lucrul ăsta, să iert, îmi vrea binele meu, sănătatea mea. Pentru că în primul rând mie îmi fac bine când îmi scot „ţeapa” aia, când îmi scot mizeria din casă.

Și aceste rele aduceri-aminte, cum le zic Părinţii, fac parte din arsenalul cu care vrăjmaşul te ţine pe tine legat în slujba lui, până la urmă. Şi atunci te întrebi: „Măi, cui slujesc eu ţinând minte răul şi neiertând?”. Păi nu slujesc în nici un caz lui Hristos, nici mie nu-mi fac bine – şi atunci chiar trebuie să fac un efort: „Măi, să-l iert, indiferent ce mi-a făcut!”.

„Mântuirea noastră depinde de iertare”

Hristos este modelul nostru. Ca om şi El a fost bătut, a fost scuipat, şi m-a avertizat: „Vrei să fii prieten cu mine? Păi o să fii bătut, scuipat, chinuit până la moarte. Ei, mai vrei să fii prieten cu Mine?”. Provocarea lui Hristos! Dar, până la urmă, ne spune Hristos: „Nu vă îngroziţi de lucrurile astea, că Eu am trecut prin ele și am biruit” cf. Ioan 16:33.

Acestea sunt provocările şi examenele şi lecţiile prin care Dumnezeu vrea să te ajute să te goleşti de tine ca să te poţi umple de El. Iubirea totală şi de celălalt este când celălalt trăieşte în tine. Când şi până pe cel ce ţi-a făcut rău, dacă poţi să-l faci să trăiască în tine, eşti asemenea Sfântului Siluan sau a tuturor sfinţilor care au putut să ierte pe toţi vrăjmaşii, să poarte în inima lor pe toată lumea.

Gândeşte ce mică este lumea celui care se iubeşte numai pe el – e numai el singur acolo! Or Dumnezeu de asta a spus că nu e bine să fie omul singur, că un om singur nu are cum să cunoască iubirea, decât iubirea de sine… Cum zicea cineva, iubirea duce în Rai, dar iubirea duce şi în iad – iubirea de Dumnezeu şi de aproapele te duce în Rai, dar iubirea de sine te duce în iad. Şi atunci, ca să putem ierta, de asta avem nevoie: măi, stai un pic, că mă doare, mă enervez când îmi aduc aminte de ăla! Bun, dar enervarea, şi cârtirea, şi bârfirea lui, şi clevetirea lui şi judecarea lui, păi astea mă recomandă pe mine în faţa lui Dumnezeu ca cetăţean al Raiului? Păi nu mă recomandă. Dar vrei să fii acolo? Da. Bine, dacă vrei să fii acolo, trebuie să faci asta. Asta-i calea, şi-n calea asta sunt nişte legi. Dacă nu, plăteşti „amendă”. Şi atunci este nevoie să conştientizăm lucrul acesta, că fără iertare nu există mântuire.

Şi aşa frumos le-a structurat Dumnezeu în rugăciunea Tatăl nostru… Sunt şapte cereri. La vârf este „pâinea noastră cea spre ființă”, pâinea vieţii, Hristos. Cine nu mănâncă această pâine euharistică, Hristosul euharistic, nu va avea parte de El la înviere, în viaţa cea veşnică cf. Ioan 6:51. Dar ca să pot să mănânc pâinea asta, imediat vine şi spune: „şi ne iartă nouă…”. Şi atunci chiar că mântuirea noastră depinde de iertare. Mântuirea noastră este legată de relaţia noastră cu oamenii. „N-ai cum să-L iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-L vezi”, zice Sfântul Apostol Ioan, „şi pe fratele tău să-l urăşti” cf. 1 Ioan 4:20. N-ai cum – venirea la Hristos, împărtăşirea cu Hristos presupune o relaţie de iubire. Dar dacă zici că-L iubeşti pe Hristos şi pe fratele tău nu-l iubeşti, înseamnă că minţi, și n-ai cum să te apropii…

Trebuie mânat mai la adânc, adică chiar trebuie să învăţăm să trăim duhovniceşte. Oamenii trăiesc pe trei nivele: trupeşte, sentimental şi duhovniceşte. Trebuie să mergem din har în har, din putere în putere şi să învăţăm să trăim duhovniceşte. Când trăieşti trupeşte, eşti ca animalul: „Mi-ai dat una? Legea Talionului: îţi dau și eu una!”. Dacă trăieşti sufleteşte, sentimental, poate nu dai, dar te consumi în tine şi ţii minte răul ăla: „Na, nu mai vorbesc cu el, nici nu vreau să-l mai văd…”. Şi ţii răul ăla în tine, şi nu poţi să ierţi. Atât timp cât îl ţii în tine, nu poţi să ierţi. Trebuie să faci un efort și să acţionezi duhovnicește.

Sursa: revista „Familia ortodoxă”, mai, nr.5, (88) 2016, pag. 40-47

LĂSAȚI UN MESAJ

− 6 = 4