Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră încuiată din Ierusalim şi le-a spus: Pace vouă! După ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi, arătîndu-le mîinile şi coasta străpunse de cuie şi suliţă pe cruce, le-a adăugat: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, avînd misiunea să vestească Evanghelia mîntuirii la toate neamurile pămîntului.

Dar pentru a-i întări cu putere de sus la această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mîntuitorul a suflat asupra lor Duh Sfînt, şi le-a dat putere să ierte păcatele oamenilor, zicînd: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi sfinţit de harul Duhului Sfînt. Însă nu este destul pentru mîntuire numai să citim Sfînta Scriptură şi să ascultăm cuvîntul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvîntului. Ea singură nu poate mîntui fără pocăinţă. Apostolii aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă şi mîntuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate. Aceasta este singura cale de mîntuire a creştinilor: Credinţa dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea păcatelor prin spovedanie.

Dar, cu rînduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu era de faţă cu ceilalţi apostoli cînd S-a arătat Domnul. Şi cînd i-au spus toţi: Am văzut pe Domnul! el nici nu s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, pînă nu a văzut cu ochii şi a pipăit cu mîna rănile Mîntuitorului (Ioan 20, 25). După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere, iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecînd prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După ce le-a zis din nou: Pace vouă, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu-ţi mîna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios! (Ioan 20, 26-27). Iar Toma pipăind şi văzînd rănile Domnului, cuprins de frică şi uimire, a strigat cu smerenie şi credinţă: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Mîntuitorul însă l-a mustrat pentru puţina lui credinţă, zicînd: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut? Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 28-29).

Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din cuvînt. Din cuvîntul de învăţătură auzit din gura mamei şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sînt primii dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrîni, din citirea cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfînta Evanghelie.

La formarea noastră duhovnicească şi la sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au părinţii trupeşti care ne-au născut şi părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi naşul de botez. Cînd părinţii trupeşti şi cei sufleteşti sînt buni şi îşi fac datoria creştină faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar cînd părinţii trupeşti sînt necredincioşi şi stăpîniţi de patimi, iar cei sufleteşti sînt indiferenţi şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci copiii sînt răi şi neascultători, tinerii sînt necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pămînteşti; mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrînii care n-au avut în tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi sfîrşesc viaţa în beţii şi indiferenţă religioasă, spre osînda sufletelor lor.

De vom cugeta mai mult la îndoiala apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le trăim.

Iubiţi credincioşi,

Îndoiala lui Toma la Învierea Domnului a avut şi un rol providenţial. Căci, prin pipăirea rănilor Mîntuitorului, Toma dovedeşte celor necredincioşi că Hristos a avut cu adevărat trup omenesc, asemenea nouă, afară de păcat şi că a pătimit cu trupul pe cruce pentru mîntuirea lumii. Iar dacă Toma s-a îndoit de Învierea Domnului, după ce şi-a pus mîna în coasta Lui, s-a căit de necredinţa sa şi, căzînd în genunchi, şi-a mărturisit cu lacrimi credinţa şi păcatul său, prin aceste cuvinte: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu? Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar îndată după cîntatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a ieşit afară şi a plîns cu amar. Toată viaţa s-a căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi cîţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu? Cîţi nu-L înjură şi-L hulesc? Cîţi nu caută dovezi şi zic: „Nu cred pînă nu văd!” Cîţi nu caută să pipăie rănile şi coasta Domnului, căutînd dovezi ale existenţei lui Dumnezeu prin pămînt, prin mărturii vechi, prin tainele planetelor şi ale Universului? Cîţi nu zic dintre creştini: „Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este totul!” Iar cînd se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca Toma, să zică: „Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu! Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mîntuit. Iartă-mă de necredinţa mea!” Nici măcar la bătrîneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plîngă cu amar ca Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrîu, în răutăţi şi necredinţă.

Puţini sînt acei ce se pocăiesc de păcate la bătrîneţe. Cei mulţi mor aşa cum au trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a lor veşnică osîndă. Cu adevărat, mare dar este credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi zis Mîntuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a zis către ucenicii Săi: Fericit este cel ce nu se va sminti întru Mine (Matei 11, 6). Adică nu se va sminti din dreapta credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.

De ce credeţi că se smintesc unii creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată mîinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă adîncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decît este dat omului să înţeleagă.

Dar cei mai mulţi se leapădă şi se smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mîndriei şi a neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mîndrie şi neascultare o defaimă spunînd că ar fi fost o femeie de rînd. Se smintesc de Sfînta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva diavolilor, sfinţită cu sîngele lui Hristos. Se smintesc de sfintele icoane şi le numesc idoli, neînţelegînd sensul lor duhovnicesc. Se smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc oameni de rînd, iar pe ei se numesc drepţi şi mîntuiţi.

Se smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfînt primit la hirotonie şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos, prin care se revarsă harul Duhului Sfînt şi le refuză pe toate. Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor osîndă şi amăgirea multora.

De vom rămîne însă statornici şi ascultători în sînul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor două fericiri: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! şi Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!

Iubiţi credincioşi,

Se cade nouă astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în dreapta credinţă şi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă Evanghelie; cei robiţi de patimi amînă pocăinţa, iar noi, fiii învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămînem credincioşi pînă la sfîrşit, ştiind că cel ce va răbda toate pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 24, 13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul înviat S-a arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfînt după care suspină toată lumea. Astăzi Mîntuitorul l-a încredinţat pe Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.

De aceea să ne bucurăm pentru înviere. Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni, tineri sau bătrîni, rude, vecini şi chiar fii, să mărtu-risească şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm cu adevărat că avem cu noi, în mîinile noastre, pe Domnul înviat şi sîntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale necredinţei şi îndoielii.

Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm să iscodim tainele credinţei sau să pipăim coasta Domnului. Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi luna ne amintesc de strălucirea Lui. Florile cîmpului şi armonia creaţiei ne încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sîn, cînd se roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe, care se roagă pentru mîntuirea lumii.

Pentru toate acestea să ne întărim mai mult în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul, dar nu cu nevrednicie sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet.

Cu voinţa ne atingem de Domnul prin săvîrşirea faptelor bune, în dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim şi ne unim mistic cu Hristos Mîntuitorul prin Sfînta Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mîntui.

Vă reamintim că astăzi, la Duminica Tomei, numită şi „Paştele blajinilor” în unele sate ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mîncare unii altora şi cîntă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a mîntuirii noastre.

Să păstrăm cu sfinţenie credinţa curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia străbună moştenită de la înaintaşi şi să trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să cîntăm cu îngerii „Hristos a înviat!”. Amin.

Părintele Cleopa Ilie

LĂSAȚI UN MESAJ

90 − 84 =