Zis-a un oarecare dintre Sfinţii Părinţi, cei din Schit, că, i-a spus ava Ioan Colov, zicând: „Am vrut odată, să merg să cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindcă era cu putinţă, că, numai din privirea lui, să dobândesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dânsul şi, mai înainte de a bate la uşa chiliei lui, l-am auzit vorbind înăuntru cu un om şi, sfiindu-mă a bate, stam afară. Am făcut, însă, puţin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Părinte a ieşit afară şi, văzându-mă pe mine, bucurându-se, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, şi eu, asemenea, pe dânsul, Apoi, intrând împreună cu dânsul în chilie şi nevăzând înăuntru pe nimeni altul, nu mă dumiream şi mă întrebam cine să fi fost, oare, acela ce, puţin mai înainte, vorbea împreună cu Părintele.

Şi priveam şi într-o parte şi într-alta, să văd pe cineva. Şi el m-a întrebat: „De ce priveşti încoace şi încolo şi nu te dumireşti, ca şi când ai vedea vreun lucru străin?” Iar eu i-am răspuns: „Cu adevărat, lucru preaslăvit văd şi, nedumirindu-mă, nu ştiu ce să zic, Că puţin mai înainte am auzit glasul altui om, care împreună vorbea cu tine şi, acum, nu văd pe altcineva; şi ce este aceasta nu ştiu. Deci, rog pe cuvioşia ta, să-mi arătaţi aceasta preaslăvită taina”.

Iar dumnezeiescul părinte mi-a zis: „O, Ioan, taina preaslăvită îţi va descoperi ţie astăzi Dumnezeu. Iar eu se cade să-ţi arăt dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunătatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Că s-a pogorât din cer, trimis fiind de Dumnezeu, şi mi-a zis:

„Fericiţi sunteţi voi, care v-aţi învrednicit a avea petrecere monahicească, pentru că, după adevăr, a voastră este îndumnezeita fericire a Mântuitorului.” Iar eu i-am zis: Şi cine eşti tu, Domnul meu, care zici acestea şi mult ne fericeşti pe noi, monahii? Şi mi-a răspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin şi m-am pogorât din cer, ca să-ţi arăt slavă, pe care o dobândesc monahii în ceruri, precum şi prietenia şi îndrăznirea ce au către Hristos. Şi te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că-i îndemni pe ei, la această fericită petrecere a pustniciei. Ci, mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine, că n-am nimerit o rânduială atât de mare ca aceasta, a monahilor, şi nu sufăr pagubă ce am suferit. Şi, iarăşi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necăjeşti pe tine? Oare n-ai dobândit tu slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire? Şi mi-a răspuns: Aşa este, am dobândit-o, dar nu am aceeaşi îndrăznire că monahii, nici o cinste întocmai cu a lor. Ci am văzut sufletele unor monahi, care, despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi cu multă îndrăzneală se suiau la Ceruri. Şi ceata cea potrivnică, a dracilor, nu îndrăznea să se apropie de ele. Apoi, am văzut că se deschideau lor uşile cerului şi intrau înăuntru şi, arătându-se Cerescul Împărat, stăteau de faţă, cu multă îndrăznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunându-mă eu, de voi monahii, vă fericesc şi mă defăimez pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire că aceasta. Ci, o, de aş fi lăsat, măcar la sfârşit, vremelniceasca împărăţie şi haina împărătească şi coroana şi să mă fi făcut sărac şi să fi purtat sac şi să fi primit şi alte nevoinţe ale petrecerii monahiceşti!

Iar, eu, iarăşi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule împărat şi ne mângâi pe noi cu acestea, însă, acestea se cuvin a fi judecăţile Dumnezeului noslru, şi nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiască, dreapta judecată. Că Dreptul Judecător toate cu dreptate le dă; după vrednicia fiecăruia şi după ostenelile fiecăruia îi dă şi plată. Că, într-o privinţă, viaţa ta nu avea ostenelile cele întocmai, nici era asemenea, cu viaţa monahilor. Că tu, adică, aveai femeie ajutătoare, pe copiii tăi, pe slugile tale şi multe feluri de rânduieli, de îndulciri şi de odihne. Iar monahii defăimând toate cele dulci şi veselitoare ale acestei vieţi, au luat pe Dumnezeu în loc de bunătăţile lumii şi pe El îl au bucurie şi bogăţie a lor şi a face cele bine-placule Lui socotesc că este desfătare şi mare îndulcire.

Şi sunt, cum zice Apostolul, lipsiţi, necăjiţi, rău pătimind. Drept aceea, cu neputinţă îţi este ţie, împăratul meu, să te faci întocmai cu aceia. Deci, în vremea când ziceam noi acestea, ai venit şi tu, fratele meu, Ioan, iar el, îndată, s-a suit la ceruri. Acum, dar, învăţându-te, prin această pildă, câte bunătăţi pricinuiesc durerile pustniciei, întăreşte pe fraţi. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari mulţumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind împreună îndestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am întors la locuinţa mea, bucurându-mă”.

Sursa: ”Proloagele”, Vol. II, pag. 770-771.

LĂSAȚI UN MESAJ

− 1 = 3