S-au păstrat mărturii despre modul cum desfăşura părintele Ioan de Kronstadt o spovedanie de obşte. Iată o descriere făcută de părintele protopresbiter G.Şavelevski:

„Este greu de spus care spovedanie, individuală sau colectivă, se vădise a fi acolo mai activă şi mai eficientă. Am avut prilejul să asist la o spovedanie colectivă. Imensa Catedrala Sfântul Andrei din Kronstadt era plină ochi, să fi fost câteva mii de oameni. În semiobscuritatea nopţii, pâlpâiau ici-colo câteva candele şi lumina firavă a lumânărilor. Părintele Ioan citea rugăciunile de dinainte de spovedanie. O făcea cu nerv, accentuând cuvintele, pentru a le face să pătrundă unul câte unul în suflete. Apoi începea să vorbească despre păcat şi despre cum poate fi ispăşit! «Dumnezeu ne dă toate cele de trebuinţă! Ne poartă de grijă mereu! Noi însă ne folosim de a-I întina Chipul, ne batem joc de dragostea şi de îndelunga Sa răbdare.» Şi după o mică pauză, pe un ton nervos-imperativ: «Căiţi-vă, păcătoşilor!». Începeau să se audă gemete, suspine, care nu întârziau a se preface într-un strigăt ieşit din toate piepturile pe măsura ce părintele continua să vorbească pe acelaşi ton, enumerând alte şi alte păcate. Era un spectacol care îţi zguduia sufletul, cum n-am mai văzut şi cum sunt sigur că nu voi mai vedea vreodată”.

Într-o altă descriere, mai detaliată, spune că, în timpul unei spovedanii de acest fel, părintele, înainte de rugăcinuile care preced Sfânta Taină, ţinea o scurtă predică, în care vorbea despre păcatele regilor David şi Manase şi despre iertarea de care s-au învrednicit de la Dumnezeu.

„Era o predică simplă, ascultată la început cu indiferentă – relatează un martor – , dar, pe măsură ce părintele continua să vorbească, începeau să se audă suspine, iar feţele să se umple de lacrimi. Am simţit şi eu ceva în mine. Ca mi se încălzeşte insensibila şi abrutizata mea inimă. Nu vă puteţi da seama ce se petrecea atunci în popor. Se auzeau strigăte din toate părţile: «Iartă-ne, părinte!» «Roagă-te pentru noi!» Era un vuiet,un freamăt, de ziceai că-i marea în furtună. «Linişte! Ascultaţi ce vă spun!», căuta să-i domolească părintele, ridicând autoritar mâna.”

Potrivit aceluiaşi martor, tâlcuind pe loc cea de a doua rugăciune, părintele spunea că pocăinţa este un dar de la Dumnezeu şi că trebuie să ai o hotărâre nezdruncinată de a te lepăda de viaţa pe care ai dus-o până atunci, de a te îndrepta, de a te înnoi, de a-L iubi pe Domnul din tot sufletul! După care începea din nou să înşire păcatele, într-o formă interogativă: „Lenevitu-v-aţi să vă rugaţi lui Dumnezeu? Căzut-aţi în păcatul beţiei?” După ce enumeră păcatele, determinând răspunsuri afirmative după fiecare întrebare, îşi încheia cuvântul zicând: „Da,da! Aveţi multe păcate, fraţilor şi surorilor! Nu-i chip să le numim pe toate acum”. Şi din nou, poruncitor, cu forţă: „Căiţi-vă! Căiţi-vă! Fiecare pentru ce aţi păcătuit!”. În acest moment larma ajungea la paroxism.

„Plânsete, suspine. Mulţi îşi mărturiseau păcatele în gura mare. Părintele Ioan stătea cutremurat şi pătruns. Spunea rugăciuni în şoaptă cu ochii aţintiţi spre cer, cu mâinile adunate cruciş pe piept. Cu faţă brăzdată de şiroaie de lacrimi.”

Acelaşi martor ocular mai spune că, după ce mulţimea se potolea, puţin câte puţin, părintele începea să cuvânteze din nou:

„Luaţi aminte: o să vă citesc rugăciunea de dezlegare. Plecaţi-vă capetele. Vă voi umbri cu epitrahilul, vă voi binecuvânta şi veţi primi dezlegare, părintele Ioan lua capătul de jos al epitrahilului mişcându-l în aer către cele patru direcţii, apoi dădea binecuvântare asupra poporului. Împărtăşirea dupa peste două ore. Relatarea se referă la o spovedanie de obşte care a avut loc în timpul Liturghiei, înainte de împărtăşanie.

Sursa: ”Mărturisiri despre Sfântul Ioan de Kronstadt”, Eugeniu Rogoti, pag.90-91.

LĂSAȚI UN MESAJ

49 + = 51