Recent, am primit de la câţiva preoţi dintr-o eparhie a Bisericii Ortodoxe Române scrisoarea pe care ierarhul lor le-a trimis-o prin email. Redau conţinutul scrisorii, apoi voi veni cu unele comentarii.

Doamne ajută, fraților,

În ciuda obișnuinței noastre „tradiționale” de a binecuvânta icoanele, conform Sfintei Tradiții, nu e nevoie să se binecuvânteze icoana, pentru că chipul însuși al celui reprezentat pe ea constituie de fapt „binecuvântarea” ei. Mai adaug și o prevedere din Pidalion (spre finalul lui) în care se spune să nu se urmeze „obiceiului papistășesc” de a se binecuvânta icoanele…

De ce totuși a apărut această practică și de ce continuă să se facă?

Eu, personal, cred că duhul lumesc (adică al „secolului”, de unde vine „secularizare”) care a pustiit de credință sufletele a determinat nevoia omului de a „sfinți” ceea ce, în mod normal nu mai are nevoie de sfințire (purtând deja pecetea sfințitoare a celui care e reprezentat pe ea). Dar slăbirea sensului sacrului precum și a evlaviei pictorilor de icoane (care rar mai postesc și se mai roagă înainte de a picta), la care se adaugă și apariția litografiilor, care nu mai au nici atâta parte de rugăciune și postire, cred că au determinat necesitatea de a „binecuvânta” icoana, ne mai având conștiința și credința că cel reprezentat pe ea este cel de la care vine binecuvântarea… De aceea, este obiceiul de a se lăsa icoana în altar 40 de zile, pentru a se „impregna” oarecum din sfințenia slujirii din altar… Nu mai vorbesc de iconițele pe hârtie sau litografiate și înrămate pe care se scrie „Sfințită” ca să se tranchilizeze conștiințele cele mai scrupuloase…

Această mentalitate cred că s-a dezvoltat și pe fondul neîmpărtășirii cu Sfintele Taine a celor care se folosesc de icoane și care, fiind în carență de har, caută să o compenseze cum pot, pierzând adevăratele și sănătoasele intuiții liturgice și sacramentale… Din păcate, clerul (la toate nivelurile lui) s-a complăcut în această situație, răspunzând cu inventivitate la cererea poporului și acordându-i fel de fel de „biberoane de plastic” și de „surogate” liturgice, datorită propriei sale secularizări și a pierderii sensului sacrului, prin bagatelizarea propriei slujiri și prin rutina intrării în altar ca într-un spațiu „ordinar”, prin slujirea Liturghiei fără a se mai și „ruga” (ci limitându-se la a-i îndemna pe ceilalți să o facă) și prin apropierea de Sfintele Taine fără evlavia și fiorul avute la hirotonie, ci doar în virtutea „automatismului” ce decurge din statutul de „cleric”…

  • Așa a apărut punerea potirului (care are în el doar vin și apă binecuvântate) pe capetele pioșilor creștini la intrarea cu „darurile”;
  • așa a apărut obiceiul „salturilor” peste credincioșii întinși pe jos la intrarea cu aceleași „daruri” încă nesfințite;
  • așa a apărut așa zisa rânduială a „dezbrăcării preotului” de la sfârșitul Liturghiei, ca să se împărtășească și bieții creștini din „fărâmăturile sfințeniei” pe care ar trebui să le-o dea preotul;
  • așa a apărut „slujba pe rufărie” (cum o numește părintele Arsenie Boca într-o scrisoare către mitropolitul Nicolae Bălan de la Sibiu), stropindu-se cu apă sfințită și ungându-se cu untdelemn de Maslu lenjerie intimă și batiste șterpelite de la membrii familiei, pentru a le merge bine;
  • așa s-a accentuat necesitatea citirii „dezlegărilor” pentru rezolvarea problemelor (fără niciun efort, decât financiar, din partea „clientului”), decât să li se facă îndemnul de-și schimba viața;
  • așa a apărut bagatelizarea Aghesmei mari, ca substitut la Împărtășanie, ca și când cel nevrednic de împărtășire ar putea fi vrednic de o „sfințenie” mai „mică”…;
  • așa a apărut binecuvântarea anaforei la Liturghie, după prefacere, uitându-se că termenul de „anafora” se cuvine doar prescurii „ridicate în sus” la Proscomidie și din care s-a luat Sfântul Agneț, gest prin care ea s-a sfințit, ne mai având nevoie de a fi binecuvântată a doua oară, la finalul Liturghiei (iar celelalte prescuri mici fiind „afierosite” altarului prin scoaterea miridelor din ele, ne mai necesitând nici ele a fi binecuvântate încă o dată);
  • așa s-a ajuns să se dea anafora pe post de „antidoron” (în locul darurilor) celor care nu se pot împărtăși sau nu sunt „pregătiți să se împărtășească”, când ea era de fapt hărăzită tocmai acelora care se împărtășeau din Agnețul care se luase din prescura „înălțată” la Proscomidie și care devenise prin aceasta „anafora” (aceasta se aplică și mai evident cu privire la Agnețele care se scot pentru Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, păstrându-se partea de prescură rămasă după ce s-a scos fiecare Agneț, și tăindu-se pentru a deveni „anafora” care se dă credincioșilor care s-au împărtășit, în timpul Psalmului 33, la Liturghia la care se folosește Agnețul care s-a scos din aceasta);
  • așa s-a ajuns să se dea, după împărtășire, uneori, în loc de puțin vin îndulcit amestecat cu apă caldă (pentru clătirea gurii – P.P.), „agheasmă”, celor care s-au împărtășit, adăugând astfel „sfințenie” la „sfințenie”, lucru binecuvântat de Biserică, în mod excepțional, doar în zilele Praznicului Bobotezei, până la Odovania acesteia (lucru care în zilele noastre se interpretează eronat, reducând zilele în care pot lua creștinii Aghiasmă Mare doar la zilele Praznicului, când, de fapt, Aghiasma Mare – adică de la Bobotează – se poate lua în toate zilele anului, cu excepția celor în care ne împărtășim cu Sfintele Taine, aceasta fiind rațiunea principală pentru care se păstrează Aghiasma Mare pe toată perioada anului); etc…

Care e calea de revenire la calea cea adevărată și curățită de „inovații” a Sfintei Tradiții?

Nu cred că e pedagogic să se înceapă prin a se refuza creștinilor binecuvântarea icoanelor (fiind anume rugăciuni pentru aceasta în molitfelnice, în acest sens, încă de la [Sfântul] Petru Movilă), ci mai degrabă trebuie să lucrăm la recăpătarea simțului duhovnicesc a ceea ce împlinim prin slujire și, puțin câte puțin, vom regăsi și sensul liturgic și sacramental al dumnezeieștii slujiri, vom înțelege adevăratul sens (spre deosebire de cel eronat de astăzi) al cuvintelor diaconului de la începutul Liturghiei: „Vremea este a face Domnului” care înseamnă de fapt: „Vremea este a face DOMNUL”, adică EL E CEL CARE FACE și noi împreună-slujim cu El și NU INVERS!; vom redescoperi conținutul adânc al „credinței” al „evlaviei” și al „fricii lui Dumnezeu” cu care suntem invitați (ȘI NOI, CLERICII, NU DOAR MIRENII!) să intrăm în biserică, și astfel, sufletele noastre vor redeveni permeabile la Harul și la lucrarea Duhului Sfânt, spre a noastră împlinire și spre ajutorul și mângâierea poporului… Atunci vom putea și să-i lămurim altfel pe bieții creștini însetați de sfințenie și o să le dăm ADEVĂRATA SFINȚENIE, prin toate mijloacele pe care Biserica ni le pune la îndemână…

Să ne ajute Dumnezeu!

Observaţiile mele:

  1. Din păcate, Biserica Ortodoxă, inclusiv cea Română, a ajuns într-o situaţie când ierarhii pot să comunice oficial şi nestingherit cu preoţii lor doar când vine vorba de bani. În rest, când vor să le comunice ceva duhovnicesc, sunt nevoiţi să o facă prin emailuri private, aproape clandestine, ca să nu ia peste cap de la cei mai mari. Dar e bine că măcar aşa unii îşi fac datoria. Apreciez mult această apropiere faţă de preoţi.
  2. Întrucât textul scrisorii nu apare pe saitul oficial al eparhiei şi nici nu a fost trimis sub forma unei circulare oficiale, am considerat că nici eu nu trebuie să dezvălui numele ierarhului. Însă, pentru importanţa ideilor, n-am putut să ascund textul scrisorii, mai ales că acesta confirmă unele idee pe care şi eu de ani buni le tot scriu şi le spun. Sper ca ierarhul respectiv să nu se supere pe acest gest al meu, bazat doar pe intenţii nobile şi aprecieri sincere.
  3. Trebuie să precizez că, pe lângă corectarea câtorva greşeli ortografice (care vorbesc despre caracterul spontan şi natural al scrisorii), am eliminat o frază întreagă de la început, care putea să trădeze identitatea expeditorului. Dar lipsa acelei fraze nu schimbă esenţa scrisorii, ba chiar o face mai înţeleasă şi mai generală.
  4. Unele probleme liturgice expuse în scrisoare sunt discutabile şi nu pot fi tratate atât de simplist, dar, în general, totul este bine expus şi merită a fi luat în seamă de toţi preoţii BOR.
  5. Problematica abordată merită a fi dezbătută în cercuri mai largi ca, în cele din urmă, să primească o apreciere sinodală, care sper să fie în acelaşi duh. Speranţa mea porneşte de la constatarea fericită că există mai mulţi ierarhi cu asemenea viziuni. Totuşi, mă tem însă că aceştia sunt încă departe de a constitui o majoritate în Sinodul BOR.

P.S. Rog să vă abţineţi de la divulgarea identităţii expeditorului (în cazul în care cunoaşteţi acest lucru), ca nu cumva dorind să-l lăudăm şi apreciem, să-i facem doar rău…

Sursa: www.teologie.net

LĂSAȚI UN MESAJ

54 − = 46