Deși atât de des întâlnit, de mai bine de 22.000.000 de ori din momentul legalizării din 1958, totuși, avortul este prea puțin cunoscut. De ce oamenii aleg să ia viața propriului copil, de ce medicii aleg să ia viața unui copil în aceeași zi în care se luptă ca alt copil să se nască, de ce prietenii, rudele și, până la urmă, noi toți, nu vrem să știm că avortul ia viața unui om fără nicio apărare? Următoarele două articole arată că principala cauză a avortului este frica și că principalul mod de a salva un copil este de a-i da mamei încrederea care poate învinge frica, încrederea în cineva care o sprijină necondiționat și în Dumnezeu. Căci, așa cum spunea Frederica Mathewes‑Green, „o femeie nu dorește să facă avort așa cum dorește o înghețată sau un Porsche, ci ca un animal prins în cursă care își roade picioarele pentru a scăpa”.

Prietena mea s-a dus la Planned Parenthood deoarece zicea că e „prea tânără” (24 de ani) și nu e pregătită să aibă copii. Voia cu orice preț să facă o facultate. Nu „planificase” să devină mamă. Pentru ea, nu erau încă niște bebeluși. Mai avea câteva zile până să fie în săptămâna a douăzecea de sarcină. Și, totuși, ecografia a arătat doi bebeluși micuți, cu degete și mâini, cu picioare și fețe. Și bătăi de inimă… Doi copilași nevinovați, protejați de mama lor, la adăpost în pântecele ei. Doi copilași care n-au simțit niciodată vreo lovitură sau durere, care nu cunoșteau nici marile rele, dar nici marile minuni ale acestei lumi. Care erau nevinovați 100%. Și trăiau… Așteptând să se nască.

În noaptea de dinaintea avortului am discutat ce alternative aveam și amândoi am plâns. Ea era creștină în sensul larg al cuvântului: credea în Dumnezeu în sens spiritual, dar nu credea în Dumnezeul din Biblie. Mi-am pus mâna peste mâna ei, apoi le-am pus pe amândouă pe pântecele ei și m-am rugat: „Doamne, Dumnezeule, Te rog să ne arăți calea cea bună în aceste momente întunecate și confuze! Te rog să ne pui pe direcția pe care numai Tu o știi că este cea bună! Doamne, Dumnezeul meu!…” Și în momentul acela am simțit cea mai puternică lovitură! Și apoi încă una. Și încă una. Amândoi am început să plângem: „Dumnezeu ne vorbește și a răspuns la rugăciunea noastră”. Ea îmi zice: „Dar am făcut deja programarea la clinică”. I-am răspuns: „Programarea nu înseamnă nimic; nouă ne-a vorbit Dumnezeu!” Am simțit asta, și a simțit și ea! Pentru prima dată în viața ei, L-a simțit pe Dumnezeu, Care i-a vorbit!

În dimineața următoare m-am trezit și mă pregăteam să merg la serviciu. Credeam că totul o să fie OK și că furtuna trecuse. Dar când prietena mea a coborât din dormitor, mi-a spus: „M-am hotărât să-l fac.” „Ce?!?”. „M-am hotărât: o să fac avortul” și m-a rugat s-o duc cu mașina până la clinică. Nu voia să audă nimic! Am încercat să-i vorbesc; a rămas mută, n-a scos o vorbă. Era încăpățânată. Era o „femeie modernă”. Nu-i spune nimeni ei ce să facă! Nici eu, nici Dumnezeu. Nimeni!

Am însoțit-o până la Planned Parenthood, dar am parcat cât am putut de aproape de un grup de protestatari împotriva avortului. A rămas imperturbabilă. Am mers cu ea chiar printre cei care protestau, am luat una din hârtiile pe care le distribuiau oamenii și am încercat să i le dau. Era hotărâtă. I-am spus: „Uite, astea sunt degete, ăsta e un cap; sunt vii, bebelușii noștri sunt vii!” A mărit pasul și s-a prefăcut că nu m-a auzit. I-am luat mâna prietenei mele zicându-i: „Te rog, o să vezi că o să putem trece prin situația asta dificilă, te rog, nu ne omorî copiii!” Și-a retras mâna și mi-a spus: „Nu sunt pregătită să devin mamă!” Apoi mi-a întors spatele și s-a îndreptat către clinică.

Eram învins. Am ieșit din clinică și am început să conduc pe străzi, cu o viteză mult mai mare decât maxima admisă. Am trecut de vreo câteva ori pe roșu. Eram așa de speriat, furios, rănit și complet pierdut, iar toate emoțiile acestea au năvălit brusc în interiorul meu, ca și cum bariera care le oprea se rupsese dintr-o dată. Aș fi vrut să strig. Nu puteam să-mi apăr copiii în niciun fel, nu aveam nicio putere să-i protejez! Dar drepturile mele unde erau!? Și unde erau drepturile acestor doi copilași frumoși? Și de când cuvântul „drepturi” e asociat cu „crimă”? Nimeni nu are dreptul să omoare! Toate gândurile și emoțiile acestea mă inundau… Și apoi, ca o explozie, un accident oribil și tragic, o explozie de gânduri, țiuind îngrozitor…

Totul țiuia incredibil în jurul meu. Și apoi, liniște totală…

În momentul în care copiii mei au fost masacrați, o undă de șoc mi-a trecut prin tot corpul. Și, totuși, nu eram la locul crimei. Am simțit-o! Am știut că ceva îngrozitor se petrecuse exact în acel moment. Prietena mea a simțit-o și ea.

M-am întors imediat la clinică, la reanimare. Prietena mea plângea: „Am făcut o mare greșeală, i-am simțit când au murit! Mi-au scos afară și sufletul, odată cu bebelușii noștri…” Am început să plâng și eu, plângeam amândoi. Îmi spunea: „O, Doamne, ce-am făcut!? Mă simt oribil, golită! Mă simt secătuită! Ca o floare veștejită. De ce n-am ascultat? Oare ce-o fi fost în capul meu?” Și a continuat așa mult timp. Durerea era insuportabilă.

Prietena mea a căzut într-o gravă depresie, cu gânduri de sinucidere. A ajuns să meargă dintr-un institut psihiatric în altul. Această experiență i-a distrus viața.

Când drepturile tale legale îți distrug viața, atunci trebuie să fie ceva în neregulă cu legile. E ceva foarte grav, un lucru cu consecințe distrugătoare pentru mamă! Bebelușii o simt, mama o simte și ea, tatăl, de asemenea! E o crimă!

Sursa: putna.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

9 + 1 =