Pentru că Dumnezeu mă iubește.

Dacă nu m-ar fi iubit, m-ar fi lăsat să-mi continui viața așa cum era ea: nici prea caldă, nici prea rece, fără vreun scop anume, cu multe vise spulberate încet de neputință, cu compromisuri și resemnări în fața „realității”, cu bucurii mărunte și cu durerea permanentă a imposibilității de a fi vreodată pe deplin împlinită. „Dar asta-i viața, nu?” ar spune mulți. Nu-i asta, decât dacă alegi tu să rămâi doar cu atât ori dacă nu cunoști că poate fi și altfel…

Am fost și sunt un om obișnuit, care însă nu se mulțumește cu puțin și cade mereu în extreme. Lăsată liberă să-mi aleg drumul în viață, nu am știut niciodată limpede ce vreau. Ce vedeam în jur fie mă fascina, fie mă descuraja sau mă întrista. Am încercat din toate câte puțin, m-am avântat cu pasiune și dăruire, dar adesea m-am plictisit destul de repede și am renunțat. Îmi era frică să investesc cu tot sufletul în ceva. M-am îndrăgostit și am crezut că aici stătea ascunsă împlinirea; dar după un timp s-a dovedit că nu era așa. Ceva lipsea, ceva nu era bine; simțeam asta, dar nu o conștientizam încă foarte acut. Și am ajuns la facultate, la libertatea pe care o visasem, în acel punct în care aveam în față întreaga viață, pe care să mi-o croiesc după voia mea proprie. Și atunci m-am poticnit și am căzut. Și m-am izbit, la propriu, de propriile mele temeri, de neîncredere și de neputință; m-am izbit de ceea ce nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreodată; m-am izbit și de acea singurătate care te apasă chiar și când ești înconjurat de oameni; și cel mai tare, m-am izbit de neputința de a schimba lucrurile, oricât m-aș fi zbătut sau aș fi plâns. Am avut reacții surprinzătoare și m-am văzut cum nu mă mai văzusem până atunci. Credeam că sunt puternică și că pot ajunge departe. Dar m-a lovit zdravăn și mi s-a „zguduit din temelii clădirea vieții”. Și atunci am cunoscut deznădejdea, ca pe acea stare în care, în mod independent de orice motivație a ta sau a celorlalți, nimic, dar absolut nimic nu te poate determina să te ridici dimineața din pat: „Pentru ce? La ce bun? Ca să o iau iar de la capăt?…”

Trăiam un fel de inerție existențială. Îmi lipisem chiar și un afiș pe ușa camerei de cămin. Era o stare cumplită, tocmai pentru că le aveam pe toate, dar nu mă puteam bucura de nimic; nimic nu-mi folosea și nu mă putea liniști, pentru că îmi lipsea ceva esențial. Abia atunci am început să înțeleg (și nu fără durere) că nu-ți poți pune toată nădejdea ta în oameni, oricât de extraordinari ar fi ei; că trebuie sa fii ferm în ceea ce ești tu ca persoană, și nu să devii dependent de cei din jurul tău, oricât de mult i-ai iubi și te-ar iubi; și mai ales, că nici în tine nu îți poți pune nădejdea, pentru că te vei dezamăgi cumplit. Și atunci… cum să trăiești?
Și răspunsul a venit, simplu și minunat, așa cum vin toate de la Dumnezeu, exact când ajunsesem să simt că mă mai țin doar de un fir de ață: trebuie să trăiești împreună cu Dumnezeu, cu toată nădejdea și credința și dragostea în El.
Eu n-am știut unde să caut, dar cred cu tărie că m-a căutat Dumnezeu pe mine: m-a așteptat și m-a luat de mână și mi-a arătat drumul cel bun. Și îndrăznesc să zic că a făcut asta la propriu, prin cei pe care i-a trimis și prin părintele care m-a renăscut, duhovnicește.
Bineînțeles că nu s-au întâmplat toate deodată. Au trecut trei ani de atunci și încă mai continui să mă minunez și încă sunt atâtea pe care nu le înțeleg. Acum le caut și îmi doresc să le cunosc, dar e nevoie de răbdare, pentru că nu e ușor să te desprinzi de felul în care te-ai obișnuit să trăiești.
După acel an, mi-am schimbat și facultatea, m-am rupt de amintiri și de trecut și mi s-a schimbat încet și viața. Abia acum văd și mă minunez de grija și rostul cu care mi s-au întâmplat toate, fără să înțeleg atunci de ce. Văd și cum Sfântul Nicolae, pe care îl iubesc acum din toată inima, ca un adevărat îndreptător al credinței mi-a purtat de grijă, fără măcar să-i fi cerut vreodată ajutorul. Nu mi-e frică să spun că a făcut și face minuni Sfântul cu mine, iar faptul că acum merg la biserică, la o biserică cu hramul Sfântului Nicolae, pe la care trec în fiecare zi când ies de la școală, se datorează unei astfel de minuni. Și atunci când mai cad în deznădejde și mi-e frică de ce va fi, îl simt pe Sfântul Nicolae cel mai aproape de mine și știu că mă ascultă și că nu mă lasă.

Mulți din jurul meu se uită sceptic când vad icoanele de pe peretele din cameră ori „bătrânii bărboși” din poze; vechii prieteni îmi sugerează subtil că ar trebui să-mi trăiesc viața acum cât sunt tânără, iar părinții mă cred pierdută; lor le e cel mai greu să înțeleagă schimbarea – oi fi intrat în niște cercuri dubioase de când am plecat la facultate? – și e așa ciudat că tocmai acum, când tuturor li se pare că am înnebunit, mie îmi pare că niciodată nu mi-a fost mai bine și niciodată nu am fost mai… „eu”. E paradoxal, și poate tocmai de aceea e atât de greu de acceptat; dar totul se limpezește odată ce înțelegi, după vorba părintelui Rafail Noica, că Ortodoxia nu e nimic altceva decât firea omului. Este firescul și bucuria vieții. Eu știu că nu-mi mai doresc nimic altceva și nu m-aș întoarce înapoi pentru nimic în lume.

Sursa: revista ”Cuvinte către tineri”, 2009

LĂSAȚI UN MESAJ

− 3 = 7