Niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit se grijeşte de păcatele sale şi cine se grijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie”, zic Părinţii, „să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe-al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (I Corinteni 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime”, zice el, „sunt dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Treapta 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au numit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste fără măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni până la pământ, la fiecare închinăciune zicându-se în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul.

2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.

3. Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă.

4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă.

Primul stih nu este altceva decât rugăciunea vameşului, care „stând departe… îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Este o rugăciune plină de căinţă, care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu decât milă; iar cel ce se smereşte, după cuvântul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând: Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5, 12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie – diavolul, începătorul şi unealta păcatului este numit „necuratul” –, o lepră care cuprinde în întregime pe om. La cine să alerge, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai Tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosull”. Iar Domnul răspunde: Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea aduce aminte de rugăciunea Psalmistului. „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Psalm 18). E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel Ce m-a zidit şi Cel Ce mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „al Tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai că am păcătuit, dar greșelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Psalmul 142), zice Psalmistul și chiar de ar trăi omul numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrerupt şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci, de aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşalele noastre”. Să cerem iertarea păcatelor aşa cum cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea cum avem nevoie de pâine. De aceea şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!”. Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelui şi cu căinţa fiului risipitor.

„Am greşit, Doamne, la Cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit, mă căiesc şi mă rog de iertare: Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”.

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte, apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără de număr; pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea, despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii, fără să se lase prins de teamă sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschinul). Aceste simţuri au înălţat pe vameşul, au adus fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile Raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori pentru că le adresăm lui Dumnezeu în Treime: Tatălui, Care ne-a zidit, Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care necurăţeşte de toată întinăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă, cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime, pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zicem pentru sine, fiindcă și căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea, fără întrerupere şi încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de el; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţăminte le însoţim de metanii şi de închinăciuni. Ce înseamnă oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pământ, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare, mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm, iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvire de păcat, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie”, în înţelesul său de origine (metanoia), tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoire a minţii, lucrare de prefacere a omului păcătos, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul. Ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieşte pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfântul Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se preschimbă în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului, care cere darurile Sfântului Duh ‒ cele patru duhuri din rugăciune –, omul păcătos se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei – implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă – este ascultată şi primită imediat. Ne-o adevereşte Sfântul Evanghelie. Vameşul a suspinat: „Milostiv fii mie păcătosul!” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne! şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Iată, dar, că nevoinţele Sfântului şi Marelui Post sunt liturghia de pocăinţă, la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui, nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele, însă, este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în Mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea Liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduială pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva: că omul, dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit, în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursa: doxologia. ro

LĂSAȚI UN MESAJ

39 − 34 =