Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi căderea lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers: scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţie, iar dragostea întoarce iuţimea la sta­rea ei firească.

Duhul curăţiei

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”, ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuind-o, Părinţii ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună, câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea celorlalte virtuţi, ca pe una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Psalm 102); „statulmeu ca nimic înaintea Ta, zice David (Psalm 38); pe de altă parte, pe toate şi însăşi existenţa noastră, avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai nu fi primit”, ne întreabă Apostolul (I Corinteni 4, 7), pentru a încheia: „cu harul lui Dumnezeu suntceea ce sunt” (I Corinteni 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţi ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât dobitoacele, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale bune.

Duhul răbdării

Duhul răbdării este a doua sămânţă, care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său. Şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „cu multe suferinţe trebuie intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).

Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnulcelor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuviosul Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca seînmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea; tot aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului necazurilor,ostenelilor, bolilor, suferinţelor şi ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh” (Pentru răbdare, 7).

Duhul dragostei

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este şi iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la iubire, care este plinătatea a toată virtutea, care nu ca­de niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, Însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (I Ioan 4, 8). De aceea, Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării Raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, le cuprin­de pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îm­bolnăvit de ele. Curăţia curăţă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc.

Dacă privim rugăciunea Sfântul Efrem cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântul Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic, sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi căderea lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers: scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţie, iar dragostea întoarce iuţimea la sta­rea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem Sirul, arătată prin alegerea celor două şiruri de duhuri din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane: aceea a omului stricat de patimi şi aceea a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape, şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursa: doxologia. ro

LĂSAȚI UN MESAJ

+ 61 = 63