Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I)

0
287

Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune. Duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Legată de vremea Postului Mare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, simplă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele Părinte Efrem Sirul, „alăuta Duhului Sfânt, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă şi cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită Rugăciunea pocăinţei.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă, în total de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de Vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numărul opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duce cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite: în prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhultrândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”; în partea a doua: „Iar duhul curăţiei, algândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale” şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi vădpăcatele mele şi nu osândesc pe fratele meu, binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin!”. Pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Patru duhuri rele

Observăm că Sfântul Efrem Sirul, înşirând cele două serii de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei… Cum să înţelegem oare aici cuvântul duh?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu căutând pe cine înghită” (I Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efeseni 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe duhul răutăţii, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trândăviei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O „patimă” este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceşte neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele, dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi, neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „Duhul trândăviei, al grijirii de multe... nu mi-l da mie, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la săvârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la Utrenia din lunea brânzei: „Îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau mai aproape de cei ce se curăţă cupostul”. Totuşi Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei,îngerul smereniei” etc., cum zic dincolo: „dracul lăcomiei,dracul mândriei”. Deci cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face lăcaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile botezului, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea Poruncilor, ca să crească omul cel nou născut din Sfântul Botez.

De aceea, Sfinţii Părinţi zic despre viaţa duhovnicească că este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilorBotezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh, zicând: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor: nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii arată că numărul lor este foarte mare, că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc, deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

Duhul trândăviei

Făcut după Chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este chemat pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2, 15). După izgonirea din Rai, lucrarea omului este îndreptată îndeosebi spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze, nu poate trăi în lenevie. Deci nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou, născut din Sfântul Botez, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om, sunt foarte mari (un talant cântărea peste 40 kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură, sau nu ajung deloc, este din cauza trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, împietrirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceştenici nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). De aceea şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijirii de multe

Duhul grijirii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este semnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. Într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire risipindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca 12, 20). „Luaţi aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze inimile voastrecu... grijile lumii” (Luca 21, 34).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune, căci „Împărăţia Ceruriloreste înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „leghion”.

Părinţii duhovniceşti, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim „fărădegrija despre toate, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşătoarea Judecată, grija de mântuire.

Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine

Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi: „Cine dintre voi vrea fie mare, fie slujitorul vostru; şi cine vrea fie întâi, fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui. Omul are o mare valoare, este chipul lui Dumnezeu şi valorează cât însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump Sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui Sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut, va zice Domnul la înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40). Slujirea aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale apare firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert

Sfântul Ioan Scărarul zice despre grăirea în deşert că este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Treapta 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei ştii ce este în inima omului, zic Părinţii, „ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără preţ. De aceea, Mântuitorul ne spune că „pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi, oamenii vor da seama în ziuajudecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea, pentru  am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, „adesea m-am căit; iar pentru am tăcut, niciodată, Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „Vorba este deargint, iar tăcerea de aur.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate.

În primul rând vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş, pe care alunecă stăpânit de ele. Din trândăvie şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stă­pânire, nesocotind pe aproapele şi coborându-l în rândul lucrurilor; iar de aici ajungem şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu; şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţe şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om, vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de sine.

Omul nepăsător faţă de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chip al acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului înrobit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzania sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles, deci, pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit tocmai la aceste patru duhuri.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Sursa: www.doxologia.ro

Foto: www.doxologia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

23 − = 19