Cuvânt la Sâmbăta morţilor

„ Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29)

Despre Înviere

Ce este moartea altceva decât despărţirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăieşte veşnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăseşte trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omeneşti, se ia de către îngeri şi se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temniţa iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecăţii de apoi, când sufletul iarăşi se va uni cu trupul şi va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.

Eu zic că sufletul iarăşi se va uni cu trupul pentru că viaţa viitoare nu înghite şi nu nimiceşte trupul. Putrezirea trupului şi moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea şi moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuşi, trupul iarăşi se va dezbrăca de această haină trecătoare şi se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat şi va lua iarăşi în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.

Învăţătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei, orânduieşte viaţa noastră şi apără pronia dumnezeiască de orice învinovăţire. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere întăreşte convingerea noastră despre o providenţă care cârmuieşte lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, şi toate le umple cu linişte şi pace.

Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală de faptele sale, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte numai în viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa mult pentru fapta bună. Şi cum ar putea el face altfel, când nu nădăjduieşte la nici o răsplătire? Dar el nu se va înfrâna nici de la fapte rele, fiindcă el nu aşteaptă nici o pedeapsă pentru nelegiuirile sale, ci se va deda poftelor şi patimilor şi va propăşi în toate felurile de păcătoşenie.

Dimpotrivă, cine este convins despre judecata cea viitoare, şi totdeauna are înaintea ochilor săi această judecată înfricoşată, împreună cu neînlăturata dare de seamă şi hotărârea judecăţii, care nu se poate schimba, acela va încerca în tot chipul a se îndeletnici în înfrânare, în blândeţe şi în toate celelalte fapte bune şi a fugi de desfrânare, de îndrăzneală şi de toate celelalte răutăţi.

Credinţa în înviere este totodată şi cea mai mare mângâiere în suferinţă, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Pentru aceasta, Apostolul Pavel vorbeşte deseori despre înviere, spre a încuraja pe luptătorii lui Hristos în ostenelile şi în pătimirile lor, spre a-i mângâia şi îmbărbăta. De aceea, el zice: „în toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi… Ştiind că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus… pentru aceea nu slăbim” (II Corinteni 4, 8-9, 14, 16). Şi: „Noi ştim că, de se va strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri” (II Corinteni 5, 1).

Aşadar, Apostolul socoteşte nădejdea la viaţa cea viitoare după înviere ca fiind cea mai mare mângâiere în luptele şi pătimirile vieţii. La înviere, iubiţilor, fiecare om este părtaş, căci Apostolul zice: „Toţi vom învia, fiecare întru a sa rânduială” (I Corinteni 15, 22-23).

Ce înseamnă aceasta? El vrea să spună că şi păgânul, şi iudeul, şi cel rătăcit în credinţă, şi cel drept-credincios, fiecare om, va învia în ziua aceea. Deci, dacă toţi oamenii vor învia, păcătoşii ca şi drepţii, necucernicii ca şi virtuoşii, pentru aceasta nu trebuie să crezi tu că Dumnezeu este nedrept şi nu trebuie să te întrebi: „Ce este aceasta? Eu, care am fost aşa de râvnitor şi aşa de mult am răbdat, voi învia negreşit, dar tot aşa va învia păgânul, necucernicul, închinătorul la idoli, încă şi ei vor fi părtaşi de aceeaşi cinste a învierii?”. Pentru ca să nu te rătăceşti cu asemenea vorbe, ascultă ce zice însuşi Iisus Hristos: „ Vine ceasul întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Vedeţi ce deosebire între înviaţi? Deşi toţi oamenii vor învia, însă cel drept va învia spre viaţă, iar păcătosul, din contra, spre a primi osânda. Deşi trupurile păcătoşilor sunt netrecătoare, această cinste va fi pentru ele un izvor de osândă şi de ticăloşie, căci trupurile lor vor învia spre a suferi necontenitele chinuri ale focului.

Căci nu aceasta este vrednic de dorit, ca noi îndeobşte să înviem şi să ne îmbrăcăm întru neputreziciune, ci ca noi, la înviere, să nu ne aflăm fără de slavă şi fără nădejdea bucuriei; ca soarta noastră să nu fie focul cel gătit pentru păcătoşi.

„Dar cum vor învia drepţii?”, întrebi tu. Ascultă ce zice Însuşi Domnul: „Atunci vor străluci drepţii ca soarele întru împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43). Dar ce vorbesc eu de strălucirea soarelui? Drepţii vor fi aşa de luminoşi, ca slava lui Hristos însuşi, precum dovedeşte Apostolul Pavel, când zice: „Cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care va schimba trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Lui” (Filipeni 3, 20-21).

Aşadar, trupul nostru cel muritor se va preschimba şi se va face asemenea slavei lui Hristos; muritorul se va îmbrăca întru nemurire, şi ceea ce s-a semănat întru slăbiciune va învia întru putere. Carnea nu se va mai teme de putreziciune, nu se va mai teme de foame, nici de sete, nici de boală, nici de vreo nenorocire, ci în locul lor va intra o pace sigură şi o statornică odihnă a vieţii.
În adevăr, slava cerească, pe care la înviere o va dobândi cel drept, covârşeşte cu mult oricare altă slavă şi este fără de sfârşit.

Dar cel ce se îndoieşte şi cel necredincios întreabă: „Oare, vor învia trupurile cu adevărat?”. Eu răspund prin cuvintele Apostolului Pavel: „Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu înviază dacă nu va muri. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, fie de grâu, fie de altceva” (I Corinteni 15, 36-37), care este mort, uscat şi fără suc. Dar după ce putrezeşte, el iese mai rodit, face boabe şi se înarmează cu ţepi. Deci Acela, Care pentru tine înviază iarăşi sămânţa de grâu, nu va putea, oare, pentru Sine să te învieze? El, Care în toate zilele scoală soarele din mormântul nopţii, şi, de asemenea, adeseori readuce luna din pieirea sa şi recheamă spre folosul nostru timpurile anului dispărute, Acela, zic, nu va putea să ne înnoiască şi pe noi, pentru care El înnoieşte toate acestea? Putea-va El suferi ca aceia pe care El i-a creat cu suflarea şi cu răsuflarea Sa, să se stingă în veci? Cum, omul, care singur pe pământ poate cunoaşte şi cinsti pe Dumnezeu, trebuie, oare, să piară în veci?

Dar tu te îndoieşti că este cu putinţă ca trupul tău să se restabilească după moarte, când el este prefăcut în cenuşă şi oasele tale în pulbere. Omule, spune-mi, ce erai tu înainte de a te fi zămislit în pântecele maicii tale? Nimic, curat nimic. Dar Dumnezeu, Care te-a făcut din nimic, nu va putea, oare, mai uşor să te restabilească pe tine din ceva? Crede numai. A restabili ceva ce fiinţează este mai uşor decât a face ceva ce nu fiinţează. Acela care te-a plăsmuit în pântecele maicii tale, poate iarăşi să te plăsmuiască din sânul pământului. Dar te temi, poate, că oasele tale cele uscate nu se vor putea iarăşi îmbrăca cu carne. O, încetează de a măsura atotputernicia dumnezeiască cu neputinţa ta! El, Plăsmuitorul tuturor lucrurilor, Care în fiecare an îmbracă iarăşi cu frunze arborii cei goi, câmpiile cele uscate cu flori şi cu iarbă, El iarăşi va îmbrăca şi oasele tale în primăvara învierii.

Încă şi proorocul Iezechiel se îndoise odinioară de aceasta, însă Dumnezeu i-a arătat într-o vedenie cum au început oasele a foşni, „…iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa… Şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele… şi a intrat în ei duhul şi au înviat, şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechiel 37, 7-10). Aşa a convins Dumnezeu pe proorocul despre înviere, prin arătare duhovnicească, iar el a însemnat această arătare, pentru ca un adevăr aşa de însemnat să fie cunoscut şi urmaşilor.

Iar Isaia strigă cu dreptate: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia!… Căci rouă Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Isaia 26, 19). Precum ierburile pământeşti udate de rouă încolţesc şi înviază, aşa şi oasele credincioşilor vor învia, prin rouă cea duhovnicească a lui Dumnezeu.

Dar tu ai nedumerire, dacă se poate iarăşi restabili omul întreg din părticelele cele multe de pulbere, în care s-a sfărâmat trupul după moarte. Iată, tu însuţi poţi, dintr-o scânteie foarte mică, să produci un foc mare; dar Dumnezeu nu va putea să restabilească iarăşi trupul tău din puţină cenuşă?

Dar dacă tu zici că din acesta sau din alt trup n-a rămas nimic, pentru că el a fost mistuit de foc sau mâncat de fiare; dacă voieşti a zice acestea, gândeşte însă îndată, că toate acestea iarăşi în pământ se întorc, cenuşa celui ars, fiara care a mâncat pe un om, toate iarăşi se fac pământ, iar din pământ poate porunca cea atotputernică a lui Dumnezeu iarăşi a te scula. Uită-te numai la tine însuţi. Când nu se vede nici o scânteie de foc, atunci întrebuinţezi o bucăţică de piatră şi oţel şi scoţi din lăuntrul pietrei cât foc îţi trebuie.

Focul era ca şi îngropat în piatră, dar tu l-ai scos la lumină. Deci, ceea ce tu faci cu mintea ce ţi-a dat-o Dumnezeu spre a aduce la fiinţă ceea ce este ascuns şi îngropat, adică scânteia, ar trebui, oare, să nu poată face însăşi mărimea şi atotputernicia dumnezeiască? Ea, să nu poată chema iarăşi la viaţă ceea ce este ascuns şi îngropat? Crede numai; Dumnezeu este atotputernic!

Numai aceasta trebuie să întrebi: „Oare, a făgăduit Dumnezeu învierea trupului?”. El a făgăduit aceasta, şi tu ai mărturie că Dumnezeu a făgăduit-o; ai chiar mărturia lui Hristos. De aceea, crede tare şi nu te teme de moarte! Hristos zice răspicat: „Vine ceasul, întru care toţi cei din mormânturi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu; şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, întru învierea judecăţii” (Ioan 5, 28-29). însuşi Hristos ne făgăduieşte învierea. Iar Apostolii au propovăduit că Hristos S-a sculat din morţi, şi că prin El vor învia încă şi toţi ceilalţi morţi întru nădejdea învierii. Apostolii nu se temeau nici de moarte, nici de chinuri, nici de răstignire; ei au pecetluit mărturia învierii prin vărsarea sângelui lor.

„Dacă nu este înviere a morţilor, zice Apostolul Pavel, nici Hristos n-a înviat…; dar Hristos a înviat…, căci precum printr-un om a venit moartea (adică prin Adam), tot printr-un om (adică prin Hristos) a venit şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 13, 20-22). Şi la acestea el adaugă: „Dacă morţii nu înviază nicidecum… de ce mai suntem şi noi în primejdii în tot ceasul? Mor în fiecare zi!, dar care îmi este folosul, dacă morţii nu înviază?” (I Corinteni 15, 29-32). Şi în alt loc zice, că în toate zilele este expus la moarte, şi totuşi, nu se lasă de propovăduirea Evangheliei, având puternica convingere „că Cel ce a înviat pe Domnul Iisus ne va învia şi pe noi cu Iisus” (II Corinteni 4, 14).

Dar ce trebuie să zicem noi despre Sfinţii Mucenici? Avut-au ei, oare, o nădejde tare întru înviere sau nu? Dacă ei nu ar fi avut-o, în adevăr, ei n-ar fi socotit a fi câştig o moarte plină de atâtea chinuri şi schingiuiri. Dar ei nu gândeau la muncile prezente, ci la răsplătirea cea viitoare.

Trebuie, oare, să vă vorbesc de nenumăraţii bărbaţi şi femei, de tineri şi de tinere care au dispreţuit moartea cea pământească? Ei ar fi putut să-şi scape viaţa lor dacă s-ar fi lepădat de Hristos. Însă ei au voit mai bine a jertfi viaţa cea pământească, şi prin aceasta a dobândi pe cea veşnică; a fi alungaţi de pe pământ, şi prin acesta a se face locuitori ai cerului. Ei, ca şi Apostolul Pavel, au fost întăriţi într-o asemenea vitejie prin credinţa întru înviere.

Deci, cum putem noi să ne temem de moarte? Dacă noi suntem urmaşi ai Sfinţilor Mucenici, şi voim vreodată a ne uni cu dânşii, nu trebuie să ne plângem nici de moartea noastră, nici de moartea celor apropiaţi nouă.

Când simţi că se apropie moartea ta, stăpâneşte lacrimile şi suspinurile tale, şi fă ca în locul acestei jeliri să vină în inima ta tânguirea cea sfântă, despre care zice Apostolul că este plăcută lui Dumnezeu (II Corinteni 7, 10), acea tânguire care lucrează vindecarea noastră cea statornică, adică pocăinţa de păcatele săvârşite. Cercetează inima ta, ispiteşte conştiinţa ta, şi dacă vei afla ceva de care să-ţi pară rău – şi negreşit vei afla – suspină întru mărturisirea păcatelor tale, plângi întru rugăciune, îngrijeşte-te de moartea cea adevărată, adică de osânda sufletului tău, şi jeleşte păcatele tale.

Atunci nu te vei înspăimânta de desfacerea trupului tău, căci acela, după voia lui Dumnezeu, se va restabili mai slăvit.

Însă, pentru ca să nu tremurăm la gândirea despre înviere, să ne sârguim la faptele cele bune şi la viaţa cea îmbunătăţită. La fiecare privire a unui cadavru, să punem din nou în mintea noastră această gândire şi să nu amânăm vindecarea noastră, cât este încă timp. Să aducem roade bune de pocăinţă şi să îndreptăm ceea ce am greşit, ca să nu ne apuce ceasul morţii şi să nu ne lipsească timpul de a face destulă pocăinţă pentru greşelile noastre. Amin.

Sursa: www.ioanguradeaur.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

1 + 4 =