Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul îmbisericindu-l, îl închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor. Mirii care au primit Sfânta Taină a cununiei se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii de pe ele să le stea într-ajutor, în calea grea a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din biserică, sărută sfintele icoane. Astfel, cinstirea sfintelor icoane este strâns legată de viaţa noastră de creştini, de la naştere şi până la moarte.

Înainte de a începe pictorii bisericeşti să împodobească locaşurile sfinte cu icoane luate din Sfânta Scriptură şi din viaţa Bisericii sau a sfinţilor, icoane lucrate în culori, chiar şi înainte de a fi înălţate bisericile creştine, încă pe vremea când Sfinţii Apostoli petreceau pe pământ, Dumnezeu însuşi a preamărit o icoană, care este cea mai simplă si mai nemeşteşugită din câte ne putem noi închipui. Citind însă din Faptele Apostolilor ne putem da seama că : „Credincioşii scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe paturi şi pe tărgi, ca, venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul dintre ei. Şi se aduna şi mulţimea din cetăţile dimprejurul Ierusalimului, aducând bolnavi şi bântuiţi de duhuri necurate şi toţi se vindecau” (Faptele Ap. V, 15—16).

Şi umbra lui Petru a căzut pe paturile şi pe tărgile bolnavilor şi atunci durerile şi duhurile necurate au încetat. Iată ce putere avea chiar la leagănul creştinismului o umbră, această icoană a chipului omenesc, nefăcută de mână de om. Prin aceasta, Dumnezeu însuşi a introdus icoanele în Legea nouă, în Biserica întemeiată de Fiul Său pe pământ. Şi astăzi vedem catapeteasma bisericilor plină de icoane sfinte de sus şi până jos, vedem şi pereţii bisericilor împodobiţi cu chipurile sfinţilor. Care este rostul lor? Noi ştim, că din diferitele semne, care ne aduc aminte de cei ce sunt departe de noi, sau ne-au părăsit cu totul, plecând în lumea de dincolo, nimic nu ne emoţionează cu atâta putere inima noastră ca fotografia lor. Orfanul care şi-a pierdut părinţii, mama care-şi jeleste copilul iubit, sau soţul, privesc la fotografiile celor decedaţi şi simt în mod tainic că acei care le-au fost dragi, parcă sunt iarăşi aproape de ei, simt o adevărată mângâiere privind la chipul lor drag. În felul acesta ar trebui să fie şi cu icoanele bisericeşti. Prin ele, Biserica vrea să ne aducă aminte de sfinţi, vrea ca noi privind la întâmplările din viaţa lor închipuite pe icoane, să ne aducă aminte de virtuţile lor, de sfinţenia vieţii lor faţă de credinţă şi să le dăm, pentru toate acestea, laudă şi cinste, fiindcă prin această laudă şi cinste, Îl preamărim pe Însuşi Dumnezeu care este minunat întru Sfinţii Săi. Dacă ne sunt scumpe fotografiile părinţilor şi  ale prietenilor noştri, cu atât mai scumpe trebuie să ne fie icoanele sfinte şi cine ştie privi o icoană sfântă cu ochiul credinţei, acela simte numaidecât folosul sufletesc pe care îl aduce ea. Despre Sfântul Grigorie de Nissa ni se spune că ori de câte ori privea icoana lui Avraam, care din ascultare şi iubire faţă de Dumnezeu voia să junghie pe fiul său Isaac, totdeauna era mişcat până la lacrimi. Istoria bisericească  ne-a  păstrat  amintirea multor  întâmplări, care ne dovedesc puterea cea mare a icoanelor asupra inimii omeneşti. Ea ne spune, printre altele, că un tânăr din părinţi bogaţi, trăind timp mai îndelungat o viaţă în desfrâu, a văzut o dată într-o biserică  icoana împăratului David vărsând pentru greşelile lui şiroaie de lacrimi, pe care un înger le prindea într-un vas de aur. Iar sub icoană erau scrise cuvintele fericitului Augustin : „David a păcătuit numai o dată şi a plâns întotdeauna. Iar tu păcătuieşti întotdeauna şi nu plângi niciodată”. Icoana şi cuvintele acestea au mişcat aşa de profund inima tânărului, încât el, chiar din acea clipă a început o altă viaţă, bineplăcută lui Dumnezeu.

Sfintele icoane, deşi sunt lucruri fără viaţă şi fără putere de la sine, ele pot fi totuşi de un deosebit folos sufletesc pentru creştinul care le priveşte cu ochiul credinţei. Iată, deci, rostul icoanelor cu care se impodobeşte lăcaşul dumnezeiesc. Iată pentru ce Biserica ne învaţă să le cinstim, ca pe nişte lucruri sfinte,care ne pot mijloci mari foloase sufleteşti, iată de ce înaintaşii noştri obişnuiau a împodobi sfintele icoane cu odoare scumpe, cu mărgăritare, cu salbe de aur şi iată de ce creştinii evlavioşi aprind în toate bisericile în faţa sfintelor icoane candele şi lumanări. De aici şi obiceiul vechi creştinesc de a sfinţi icoanele, înainte de a le aşeza la locul lor.

Când se aduce pruncul nou-născut pentru întâia dată la biserică, preotul îmbisericindu-l, îl închină pe noul fiu al lui Hristos în faţa icoanelor. Mirii care au primit Sfânta Taină a cununiei se închină în faţa sfintelor icoane, pentru ca sfinţii de pe ele să le stea într-ajutor, în calea grea a vieţii. Creştinii, când intră şi ies din biserică, sărută sfintele icoane. Astfel, cinstirea sfintelor icoane este strâns legată de viaţa noastră de creştini, de la naştere şi până la moarte.

De aceea şi Duminica de astăzi, deşi cade în timpul Postului Mare, este o zi de bucurie, pentru că ne aduce aminte de ziua în care sfintele icoane au fost readuse cu mare alai în sfintele noastre biserici. Ea ne mai aduce aminte de datoria pe care o avem, de creştini faţă de sfintele icoane, şi ne dă chezăşia că aceia care şi astăzi sunt împotriva cinstirii sfintelor icoane, vor rămane de ruşine, ca şi înaintaşii lor, cu veacuri în urmă. Sfintele icoane vor rămâne întotdeauna odoare scumpe inimilor creştine şi mijloace alese pentru preamărirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui.

Pr. Dr. Octavian Pop, „De la cuvânt la faptă – predici”

Sursa: http://www.doxologia.ro

 

LĂSAȚI UN MESAJ

51 + = 55