Luând noi glasul desfrânatului, cu fierbinţi lacrimi cădem către Tine, Părintele şi Dumnezeul tu-turor, strigând: Am greşit depărtându-ne de la Tine şi necurăţiei slujind. Deci primeşte, Doamne, pocă-inţa noastră. Din Evanghelia de la Marcu, capitolul 2, versetele 1-12:

„Şi, intrând iarăşi în Capernaum, după câtevazile, s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul; şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!»

Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: «Pentru ce vorbeşte Acesta ast-fel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără nu-mai unul Dumnezeu?»

Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: «De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbă-nogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbă-nogului: «Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!»

Şi s-a sculat îndată şi luându-şi patul, a ieşit îna-intea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: «Asemenea lucruri n-am mai văzut niciodată!»”.

 Iubiţi credincioşi,

Iată-ne ajunşi în această Duminică a II-a a Postului Mare, care ne aduce înaintea ochilor două modele, două modele vrednice de urmat. Pe de o parte este acesta pe care prima Evanghelie a zilei de astăzi, aceea de la Marcu 2, 1-12, ni-l pune înaintea ochilor; pe de altă parte este un alt chip, acela al Sfântului Grigorie Palama, care este sărbătorit şi el astăzi şi căruia, în general, i se atribuie ca formă liturgică de mărire citirea Evangheliei de la Ioan 10, 9-16, asupra căreia vom reveni pe parcursul acestui cuvânt.

Să vedem mai întâi pilda aceasta evanghelică ce ne este pusă înaintea ochilor. Fără îndoială că de fiecare dată în viaţă am simţit că, atunci când suntem mai nenorociţi, suntem mai singuri şi în general, singurătatea ne apare ca o mare nenorocire. Dar iată că astăzi ni se pune înaintea ochilor un exemplu minunat de încercare de a anula singu-rătatea şi tristeţea unui om, prin aducerea lui înain-tea lui Dumnezeu. Să vedem despre ce este vorba:

Domnul iată că Se află în Capernaum şi după câteva zile s-a auzit că El este în casă; cu alte cuvin-te, nu S-a dus acolo să Se dea în spectacol, nici să participe, ştiu eu, la mese bogate, ci S-a aşternut, spun mulţi, în rugăciune. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia cuvântul. Iată, mulţimea venea în jurul Mân-tuitorului ca albinele la un stup de miere, pentru că simţea că de acolo vine o putere deosebită. Văzuseră până atunci fie un lepros vindecat, fie boli şi demoni mulţi alungaţi; dar, iată, aveau să-L audă pe Acela Care făcuse toate acestea. Aşteptau Cuvântul, şi ni se spune că au venit la El aducând un slăbănog patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei în care era Iisus şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Acum nu trebuie să înţe-legem neapărat că au spart un acoperiş din acesta cu care suntem noi obişnuiţi, mai ales în zona Ardealului, pentru că, în general, acoperişul acela nu era ceva foarte bine pus la punct.

Dar altceva aş vrea să subliniem astăzi aici; nu dărâmarea acoperişului, ci gestul acesta de priete-nie nemaipomenită, acela de a face ceva fantastic pentru a putea să aduci un om înaintea lui Dum-nezeu. Tuturor ne convine să ne lăudăm că suntem prieteni cu prietenii noştri, dar de cele mai multe ori cădem în această extremă a admiterii fiecărui păcat al prietenului nostru. „Îl iubesc pe prietenul meu cu toate păcatele lui” – îmi spunea cineva odată, dar în fapt nu-l iubea. Adevărata iubire, adevărata prie-tenie este aceasta în care sfărâmi zidurile pentru a-l aduce înaintea lui Dumnezeu. Ce minunată pildă este aceasta în care, iată, se face spărtura în aco-periş; în acoperişul acesta al indiferenţei noastre de fiecare zi, în acoperişul acesta al nonşalanţei noas-tre de fiecare zi. Trebuie să găsim spărturi prin care să ne ducem prietenul bolnav înaintea lui Dumne-zeu; şi prietenul bolnav nu o dată ne poate fi şi sufletul nostru. Dacă nu reuşim ca, în ciuda mulţi-mii care ne copleşeşte, să spargem zidurile pentru a ajunge la Iisus Hristos, drumul ne va fi mult mai îngreunat de tot ceea ce poate fi interpus între noi şi Hristos. Pentru că, iată, plată pentru acest minunat act de camaraderie: „Văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”.

Iată, aşadar, pilda minunată adusă astăzi îna-intea ochilor noştri, în Duminica aceasta, după ce mai înainte am văzut ce înseamnă a te închina în Duh şi în Adevăr lui Dumnezeu. Iată această închinare întru comuniune înaintea lui Dumnezeu. Vă daţi seama în ce situaţie se afla slăbănogul acela, de vreme ce-l purtau patru oameni? Şi icoana pe care, de obicei, o avem pusă pe Sfânta Evan-ghelie cu această ocazie, la această Evanghelie, ni-l prezintă purtat cu nişte funii de pe un acoperiş până jos, la picioarele Mântuitorului. Gestul este minunat şi nu impresionează atât prin faptul, repet, dărâmării zidului în sine, ci prin faptul că, iată, oamenii aceia depăşesc orice fel de oprelişti care în mod normal i-ar fi făcut să dezarmeze. Oare era un singur slăbănog în vremea aceea în Capernaum? Oare era un singur om care avea nevoie de Iisus Hristos şi nu se putea apropia de El?

Cu adevărat vă zic însă că erau mult mai mulţi, dar impresionant era că numai pe unul singur l-au purtat prietenii până înaintea lui Dumnezeu, vădindu-şi adevărata prietenie. O să mă întrebaţi de ce accentuez atât de mult pe adevărata prietenie şi pe ducerea înaintea lui Dumnezeu. Pentru că astăzi ne este rânduit în calendarul Bisericii, pentru Du-minica de astăzi, şi Sfântul Grigorie Palama; Sfântul Grigorie Palama căruia, ca oricărui sfânt, îi putem spune prietenul nostru înaintea lui Dumnezeu. Sunt mulţi care se smintesc de noi că ne rugăm sfinţilor. Iată, dacă vreţi, o dovadă minunată a ceea ce pot face sfinţii pentru noi: să spargă acoperişul lumii pentru a ne purta înaintea lui Dumnezeu pe braţele lor şi a ne aşeza înaintea lui Dumnezeu, coborându-ne pe funiile rugăciunii, ale smereniei, ale dragostei şi ale împreună-comuniunii cu ei. Atunci suntem tari cu adevărat, când avem prieteni tari cu adevărat, care nu ne lasă să fim depărtaţi de Mântuitorul Iisus Hristos, din cauza mulţimii care-L înconjoară, cu treabă sau fără treabă. Şi, iată, ne poartă pe braţele lor, spărgând zidurile, pentru a ne apleca înaintea lui Dumnezeu.

Pentru că astăzi vom vorbi despre un prieten minunat, îngăduiţi-mi să-i citim şi Evanghelia pe care Sfinţii Părinţi au rânduit-o, de altfel, la sărbă-toarea oricărui ierarh. Iată ce a zis Domnul:

„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie, şi să piardă? Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale. Iar cel plătit şi care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi.

Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi viaţa Mea o pun pentru oi.

Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor”.

Iată, Păstorul cel Bun, Domnul nostru Iisus Hristos, ne îngăduie astăzi să ne punem înaintea ochilor un alt păstor bun, un altul despre care cân-tările bisericeşti se întreabă efectiv. Auziţi!

„Cu ce cântări de laudă vom lăuda pe ierarhul, trâmbiţa Teologiei, gura cea insuflată de focul daru-lui, cinstitul locaş al Duhului, stâlpul Bisericii cel nemişcat, bucuria cea mare a lumii, râul înţelep-ciunii, sfeşnicul luminii, steaua cea luminoasă care luminează făptura? Cu ce flori de laudă vom încu-nuna pe ierarhul, pe apărătorul adevăratei evlavii şi potrivnic nelegiuirii, pe ocrotitorul cel călduros al credinţei, pe marele conducător şi învăţător, lira cea plină de bun sunet a Duhului, limba cea străluci-toare ca aurul, izvorul care izvorăşte ape de vinde-cări credincioşilor, pe marele şi minunatul Grigorie? Cu ce buze noi, pământenii, vom lăuda pe ierarhul, pe învăţătorul Bisericii, pe vestitorul dumnezeieştii lumini, pe cunoscătorul tainei celei cereşti a Tre-imii?”

Iată această podoabă a monahilor care a stră-lucit cu faptele şi cu gândirea mai mult decât con-temporanii săi, sau cum i se mai spune: lauda Tesa-lonicului, iată, pe acesta îl avem astăzi model de prietenie ce sparge zidurile pentru a ni-L arăta nouă pe Domnul Iisus Hristos.

Pentru a putea să-mi exprim gândurile mele în raport cu el, mă voi folosi de un alt părinte, mult mai apropiat nouă, chiar dacă nu este trecut încă în rândul sfinţilor: Părintele Dumitru Stăniloae, cel care scria în tinereţile sale o carte minunată despre Sfântul Grigorie Palama, care apăruse aici, la Sibiu, în 1938, şi se numea „Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama”. Iată ce ne spune el, vorbind des-pre tinereţea Sfântului:

„Sfântul Grigorie Palama s-a născut în Constan-tinopol, la anul 1296. După aceasta, Grigorie Pa-lama a petrecut în viaţă 63 de ani, şi după 12 ani şi jumătate de arhierie, la sărbătoarea Sfântului Ioan Gură de Aur, după-amiaza, în ziua de 13 noiembrie, a trecut la Domnul. Arhiereu a ajuns în 1347 când a fost hirotonisit mitropolit al Salonicului, de către patriarhul Constantinopolului, Isidor. De aceea data morţii lui cea mai apropiată şi cea mai corect exprimată ar fi 1359, în luna noiembrie. Părinţii lui se mutaseră din Asia Mică, de la răsăritul soarelui – spune Filotei, un istoric – în Constantinopol, mai înainte de a avea vreun copil şi erau de neam ales.

Tatăl său se numea Constantin şi era membru al Senatului şi consilier intim al împăratului Andronic al II-lea. Om cu viaţă morală integră şi bună chib-zuială în judecată, a fost ales de împăratul pedagog pentru nepotul său de fiu, Adronic al III-lea. Evlavia şi blândeţea sa îl făcură să fie iubit de toţi, scăpând prin intervenţia sa pe mulţi nevoiaşi de loviturile nedrepte ce veneau de la puternicii zilei. Cu copiii săi se purta sobru, spunând că, dacă şi-ar da dru-mul inimii, i-ar copleşi cu dragostea; i-ar fi prea mare supărarea şi ar mânia pe Dumnezeu, în caz că ar pierde pe vreunul. Şi, de fapt, murindu-i un copil, a arătat multă bărbăţie, cântând psalmi com-puşi odinioară de David, la moartea unui copil al său. Ca unul care, în decursul vieţii sale, era zilnic împreună cu toată casa sa în legătură cu îmbună-tăţiţii părinţi ai mănăstirilor, înainte de moarte se tunse întru monahism, luând numele de Constan-tius. Murind, a lăsat în grija Fecioarei Maria şi a soţiei sale, Cale, pe cei cinci copii ai săi: trei băieţi şi două fete, dintre care cel mai mare, Grigorie, de abia avea şapte ani.

Micuţul Grigorie a fost dat să studieze ştiinţele profane, acelea Jaice, căci un altfel de suflet şi o astfel de fire nu trebuia să nu se înarmeze şi cu săgeţile şi cu armele potrivnicilor. La început, pe când era încă la primele elemente de gramatică, fiind foarte tânăr, avea greutăţi cu exprimarea. De aceea îşi lua obiceiul să nu pună mâna pe carte şi să nu spună lecţia, până ce nu se închina de trei ori Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce-i ajuta să spună lecţiile uşor şi fără de oboseală.

Împăratul îl ajuta şi pe el, şi pe fraţii lui şi-i chema adesea la sine, stând cu ei de vorbă. Învăţa gramatică, retorică şi făcu aşa de frumoase progrese în fizică, logică şi în toate celelalte discipline aristo-telice încât marele logofăt şi celebrul servitor şi sa-vant al vremii, Teodor Metolites, intimul lui Adronic al II-lea, angajând odată o discuţie cu tânărul Pala-ma despre Aristotel, unul dintre filozofii antichităţii, în faţa împăratului, fu uimit de răspunsurile aces-tuia şi exclamă către Împărat: «Însuşi Aristotel de l‑ar auzi, l-ar lăuda, cred, nu puţin».

Originea lui înaltă, educaţia şi studiile primite în palatul împăratului l-au făcut cunoscut în lumea Constantinopolului mai înainte de a apărea în ma-rea discuţie isihastă, ceea ce noi vom încerca să subliniem mai încolo. De aceea, când patriarhul Antiohiei, Ignatie, scria în 1345, îndemnat de patri-arhul Constantinopolului, Ioan Caleca, o scrisoare publică de condamnare a Sfântului Grigorie, spu-nând ca a apărut un monah oarecare, agitând Bise-rica, Sfântul Grigorie îi răspunde mândru: „Acest Palama a fost văzut în acest oraş mare, Constanti-nopolul, fiind crescut şi educat în palatul împă-rătesc, ca unul ce s-a învrednicit de favorul împă-rătesc din strămoşi şi a fost admirat nu puţin de împăraţi şi de toţi cei din jurul lor, pentru price-perea sa în cele ale ştiinţelor, deşi încă nu fusese declarat între adolescenţi”.

Tânărul Grigorie simţea multă atracţie pentru viaţa şi meditaţia religioasă, stând în contact strâns cu monahi din Athos. Purtându-se cu gândul să intre în viaţa monahală, începu încă de pe când era în lume să ducă un regim de asceză aspru, postind, veghind mult, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, stăpânindu-şi faptele, deşi era în floarea vârstei.

Zic eu că în primul rând pentru aceasta ni l-a pus astăzi soborul cel mare al Sfinţilor Părinţi, în Duminica aceasta a Postului, pe Sfântul Grigorie Palama, înainte: pentru a înţelege că în toate ale luminii trebuie să ne purtăm precum creştinii şi că nu putem să ajungem la ştiinţa adevărată, la cu-noaşterea adevărată, dacă nu avem o viaţă de creş-tini adevărată. Dacă nu trăim cu Hristos, nu avem cum să-L cunoaştem pe Hristos.

Îmbătrânind, să zicem, şi trecând de la vârsta adolescenţei, întâi înduplecă pe cei ai casei: pe mama, pe surori şi pe unii dintre servitori şi chiar pe unele rudenii să intre în mănăstirile din Cons-tantinopol, şi apoi pleacă cu cei doi fraţi ai săi spre Muntele Athos.

Din Constantinopol a plecat toamna, cam prin 1317, şi s-a oprit să ierneze în Muntele Papichion, între Tracia şi Macedonia, plin de mănăstiri de băr-baţi. Monahii de acolo avură ocazia să se minuneze de ştiinţa, de vârtutea şi de alesele însuşiri ale tânărului Grigorie. Pe muntele învecinat erau aşe-zaţi bogomilii, eretici din vremea aceea. Grigorie, ducându-se cu un frate la ei, intră cu ei în discuţie, convingând pe unii dintre ei să se întoarcă la cre-dinţa cea dreaptă. Printre altele, discuta cu ei de-spre rugăciune, deoarece aceştia nu cunoşteau altă rugăciune decât „Tatăl nostru”, despre Cruce şi de-spre mântuirea prin ea, de care aceia nu voiau să ştie, şi despre altele.

În primăvară însă, el plecă spre Athos şi se ataşă de bătrânul Nicodim, cam pe la 1318, oprindu-se la mănăstirea Vatoped. Fu tuns curând întru mona-hism, iar sub oblăduirea lui Nicodim duse o viaţă de post, de veghe, de înfrânare şi de rugăciune neîntre-ruptă. Fiindcă avea mereu în faţa ochilor duhovni-ceşti pe Fecioara Maria, striga neîntrerupt către dânsa: «Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!» După doi ani, i se arătă o dată evan-ghelistul Ioan, asigurându-l din partea Fecioarei Maria că-l va ajuta şi-l va lumina întotdeauna.

În al treilea an de vieţuire cu Nicodim, acesta muri, iar Sfântul Grigorie se duse la lavra cea mare a Sfântului Atanasie din Muntele Athos. Luptând parcă cu trupul ca să ajungă în afară de trup, în decurs de câte trei luni nu dormea nici o noapte, ci numai puţin după prânz. Dorul însă după viaţa contemplativă şi după singurătate nu-i da pace. De aceea, după trei ani, se aşeză într-un loc retras, numit Golia, unde un grup de isihaşti se exercitau în asceză şi contemplaţie, sub conducerea unui Gri-gorie, de origine şi el constantinopolitan, vestit pe acea vreme în practica isihiei, a liniştirii, cu alte cuvinte, a înfrânării şi a contemplaţiei, admirat nu numai de ucenicii săi din Athos, ci şi de teologii din Constantinopol.

Iată, aşadar, că aşezarea lui aici, în calendar, în această Duminică, nu este pusă la voia întâmplării. Dar lucrul cel mai important pentru care el este aşternut aici, în Duminica ce urmează Duminicii victoriei şi biruinţei icoanei, este faptul că epoca cea mai însemnată a vieţii începe cu lupta lui împotriva lui Varlaam.

Despre Varlaam însă vom folosi un alt izvor pentru a-l prezenta. Chiar dacă este dur, dar extrem de bine pus la punct. Este vorba de Sinaxarul Duminicii de astăzi, care aproape ca ni-l prezintă ca pe o fiară italiană.

Varlaam era de loc din Calabria şi se credea grozav în înţelepciunea laică şi socotea în deşertă-ciunea propriilor lui gânduri că ştie toate lucrurile. A pornit, astfel, război cumplit împotriva Bisericii lui Hristos, a dreptei credinţe şi a tuturor celor care o ţineau cu tărie.

Varlaam – şi aici era erezia lui – învăţa nebuneş-te că harul comun al Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi lumina veacului ce va să fie prin care vor străluci şi drepţii ca soarele, în chipul în care şi Hristos S-a arătat strălucind pe Muntele Taborului, şi pe scurt, toată puterea şi lucrarea Dumnezeirii tri-ipostatice erau cu totul deosebite de firea dum-nezeiască şi este creată. Deci vorbea, cu alte cu-vinte, despre harul creat. Iar pe cei care cugetau drept că acea dumnezeiască lumină este necreată, şi că toată puterea şi lucrarea dumnezeiască nu sunt nicidecum însuşiri noi, ci printre însuşirile fireşti ale lui Dumnezeu, pe toţi aceştia, aşadar, prin cuvinte şi prin scrieri mari, îi numea închinători la doi dumnezei şi închinători la mai mulţi dumnezei, după cum ne numesc şi iudeii şi Sabelie şi Arie. Ereticului acestuia, Varlaam, care credea în harul creat, i s-au adăugat mai apoi, pe parcursul contro-versei isihaste, cum avea s-o numească teologii, şi alţi doi polemişti, să le zicem, Achindin şi Nicefor Gregoras. Vorbeau în fapt, în controversele lor, de-spre valoarea ştiinţei sau cunoaşterii lui Dumnezeu, despre rugăciunea inimii, despre vederea luminii dumnezeieşti şi, mai cu seamă, deosebirea în Fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu. Cine voieşte să cunoască însă aceste adevăruri trebuie să-l citească şi pe Sfântul Grigorie Palama, cel care răspunde punct cu punct tuturor acestor erezii care, iată, din păcate, ne mai cuprind şi astăzi.

Despre Sfântul Grigorie Palama mai avem să spunem un singur lucru: în 5 aprilie 1368, după ce trecuse la cele veşnice, Sfântul Grigorie Panama, văzându-se viaţa lui, care nu s-a redus numai la această dispută cu Varlaam sau cu ceilalţi, ci avea în sine şi o viaţă morală deosebită, iar activitatea lui, să-i zicem „publicistică” astăzi, cuprinde şi pre-dici morale sau predici de întărire în credinţă şi în alte direcţii, de exemplu închinarea la sfintele icoane sau despre post, despre rugăciune, aşadar, în 5 aprilie 1368, a fost canonizat de un sinod. Nu nea-părat că-l trece sinodul în rândul sfinţilor, ci viaţa lui curată, răspunsurile lui adânc teologice îl impu-seseră deja în conştiinţa contemporanilor săi şi în conştiinţa veşnică a Bisericii.

Rămăşiţele Sfântului au fost aşezate într-o raclă zidită în partea dreaptă a Bisericii Mitropolitane a Sfântului Dumitru din Salonic. Patriarhul Dosoftei al Ierusalimului declară că s-au păstrat întregi şi prin ele se săvârşeau mari minuni. Una dintre ele: marele foc din 1890, prefăcând în cenuşă această biserică, osemintele Sfântului au suferit foarte pu-ţin. Ele au fost mutate de atunci în Biserica Mitro-politană a Sfântului Nicolae, unde se găseau şi la data în care Părintele Stăniloae îşi încheie lucrarea. O să spuneţi: Bine, dar de ce este atât de impor-tantă aceasta personalitate a Sfântului Grigorie Pa-lama?

Pentru ca el vorbeşte despre lumina necreată. El vorbeşte despre întâlnirea în veşnicie cu harul cel necreat, atotajutător al lui Dumnezeu, şi pentru că, iată, arc peste acest minunat moment de suflet care este Duminica de astăzi, ne vin cuvintele din Cânta-rea Triodului. Auziţi ce ne spune:

„Celor care umblă întru întunericul păcatelor ai răsărit lumină, Hristoase, în vremea postului. Ara-tă-ne nouă şi ziua cea vestită a Patimii Tale, ca să strigăm Ţie: «Scoală-Te, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!»”; cu alte cuvinte: Pe noi ne întă-reşte pe parcursul acestei perioade a postului, a acestei perioade care stă oarecum în umbra întune-ricului, dar şi în întunericul luminii, tocmai această lumină necreată, lumina taborică, lumina învierii cea dinainte de Înviere şi de după Înviere, care ne trage spre sine, către ea.

Contemporanii noştri politicieni vorbesc de o lumină la capătul tunelului. Noi nu putem să spu-nem decât că la capătul vieţii noastre creştineşti, în măsura în care plinim toate cele ale Ortodoxiei, vom vedea Lumina cea adevărată: Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Şi pentru aceasta Domnului să ne rugăm. Amin.

 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,
din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Sursa: www.oasteadomnului.ro

Foto: www.doxologia.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

− 2 = 1