Această istorisire am auzit-o de la răposate Olimpiada Ivanovna. În timp ce povestea, ea plîngea, iar fiul său, despre care era vorba, stătea lîngă ea încuviința tot ce povestea mama.

Ioan avea șapte ani. Era un băiețel vioi, isteț și un mare poznaș. Locuiam la Moscova, într-un bloc cu cinci etaje. Într-o seară, l-am trimis pe Ioan să-l cheme pe naș la ceai. Ioan a traversat strada, a urcat pînă la etajul al treilea și, pentru că nu putea să ajungă pînă la sonerie, a urcat pe balustrada scării. A întins mîna, dar picioarele i-au alunecat și a căzut.

Portarul a văzut cum Ioan a căzut pe ciment. Bătrînul ne cunoștea familia și s-a grăbit să ne anunțe:

-Fiul dumneavoastră a murit!

Toți cîți eram acasă  am alergat să-l găsim pe Ioan.

Dar cînd am ajuns, spre uimirea tuturor, l-am văzut venind spre noi. Mergea încet, șchiopătînd:

-Ioan, ești bine? Unde te doare?

-Numă doare nimic. Am venit la nașul și am vrut să sun la usă, dar am căzut. Nu mă puteam mișca, dar s-a apropiat un bătrîn de mine, cel care este desenat în tabloul din camera voastră. El m-a ridicat de jos și mi-a spus: ”Ținete bine pe picioare  ca să nu mai cazi!” Numai că nu-mi amintesc de ce m-ați trimis la nașu.

Ioan a dormit cîteva zile. Cînd s-a trezit, era sănătos.

În dormitorul meu era icoana Cuviosului Serafim.

Sursa: ”Minuni ale vremii noastre”, editura Sophia, pag. 141-142

LĂSAȚI UN MESAJ

9 + 1 =