Am să vă spun povestea unei prietene, pentru că eu consider că e o lecţie pentru multe femei, deşi e cutremurătoare şi pare ireală. O cheamă Ionela. E şi ea la muncă în Germania, în acelaşi oraş cu mine – Viersen. De loc, e din Mureş. Ea are deja ani buni de experienţă aici…

Acum zece ani a divorţat de soţul ei cu care a fost căsătorită patru ani de zile. O bătea şi-o chinuia ca pe-un animal. De fapt, ce zic?!, şi un animal era tratat mai bine… Ea a ales să se despartă de el pentru că era în luna a doua de sarcină. El o obliga să facă avort şi ea n-a fost de acord, aşa că a decis să îl părăsească.

A născut fetiţa şi a crescut-o cu ajutorul mamei ei. Îi era foarte greu, pentru că n-avea sprijinul material să se descurce cu tot ce avea nevoie pentru a-i oferi strictul necesar. Aşa că a apucat calea străinătăţii… A tras şi cu dinţii să trimită ceva bani acasă.

În februarie 2015 s-a îndrăgostit de un bărbat căsătorit. Au avut o relaţie. El pretindea că n-are nici o tangenţă cu soţia lui, a dus-o în patul lui şi a lăsat-o „cu burta la gură”, cum obişnuim noi să zicem; prin decembrie a constatat asta.

Când i-a povestit despre sarcină, el i-a cerut să facă avort că, de nu, o părăseşte. Aşa se face că prin ianuarie, anul acesta, 2016, mă suna disperată să-i dau datele de contact ale medicului la care mergeam eu la control de când am aflat că sunt însărcinată, spunându-mi ce are de gând să facă. Spunea că-l iubeşte pe „prietenul” ei – nici n-am idee ce statut consideră el că are față de ea – şi că nu vrea să rămână singură. Am încercat să o conving să renunţe la ideea de crimă – pentru că, atunci când faci avort, iei viaţa cuiva fără apărare –, dar n-a vrut să asculte.

Medicul care mi-a făcut mie control nu se ocupa cu avortul, era chiar împotriva lui, cu toate că mie îmi sugerase să merg să „scot” copilul despre care el presupunea că-mi pune viaţa în pericol. Avea cabinet particular. Atunci nu am vrut, și până la urmă am născut și am fost sănătoasă, deși cu pericole mari. Ionela a încercat şi-n alte părţi să obţină confirmarea pentru o programare, până şi la spitalul la care am născut eu, „Helios Klinikum Krefeld”. În câteva spitale au refuzat-o pentru că nu avea ceva acte în regulă, în altele pentru că nu erau locuri…  Dar a continuat să caute.

A găsit un medic dispus să îi facă avort, la o clinică situată la cincizeci de kilometri de locul unde lucrăm noi… Însă întâmpina altfel de piedici, să spunem aşa: ori nu-i dădeau voie de la muncă, ori pierdea trenul, ori n-avea bani. Ţin să cred că erau semne destul de clare că nu trebuie făcut acel lucru, însă ea tot insista. Voia să o ajut, dar eu nu am vrut să mă bag în aşa ceva, mai ales că mai aveam câteva zile şi năşteam. Pe la sfârşitul lunii, în 26 ianuarie 2016, m-a sunat plângând. Avortase.

Mi-era milă de ea. Nu aveam cum s-o consolez. Eu mă bucuram de fetiţa mea din braţe, ea plângea amar pentru că devenise mama unui copil mort. Mi-a zis că a folosit banii pe care îi împrumutase de la mine. I-am spus că nu-i mai vreau înapoi.

O oră mai târziu a sunat iar. A primit un telefon şocant de acasă. Fetiţa ei, de 9 ani, fusese lovită de o maşină pe când se plimba cu bicicleta şi murise pe loc. Doi copii pierduţi în aceeaşi zi. La interval de doar o oră. Mama a doi copii morţi.

Mă gândesc mereu că poate dacă nu făcea avort nici prima ei fetiță nu murea în acel accident. E greu de acceptat cum un copil moare în accident, ne întrebăm mereu de ce Dumnezeu îngăduie așa ceva. De fapt, ne aducem aminte de El doar atunci când ne credem în măsură să-I cerem ceva, mai ales socoteală pentru ceea ce se întâmplă tot din vina noastră. Nu știu de ce a îngăduit acum, dar poate că una dintre urmări a fost că Ionela și-a dat seama ce însemna avortul pe care îl făcuse: pierderea unei vieți, viața celui de-al doilea copil al ei, așa cum şi accidentul însemnase pierderea unei vieți, viața primului ei copil. Nu cred că va mai face vreodată avort.

Și mă mai gândesc că, dacă nu făcea avort, măcar l-ar fi avut pe al doilea copil.

Nu ştiu, nu-mi pot imagina prin ce trece acum. Nu mă pot pune în pielea ei, însă pierderile suferite n-au preţ. Nici bărbatul acela nu o mai vrea. Nici nu cred că a vrut vreodată ceva serios de la ea. Dar aşa suntem noi, femeile… Ne îndrăgostim şi credem în orice cuvânt mieros, iar mai apoi tot noi suferim.

Acum zece ani luptase cu încercări mai grele să salveze o viaţă, acum a pierdut două. Una cu voia, alta fără voia ei.

Nu cred că există femeie care să fi avortat şi să-i pară bine… Sper ca totuşi să se conştientizeze pe viitor că până şi câteva „celule” grămadă în uter, care n-au depăşit 8 săptămâni, sunt tot un copil. Cu drept la viață…

Estera S.

Suceava

Mărturie din volumul „101 mărturii” care va fi lansat în luna martie 2016 – luna „Pentru viață, pentru femeie, pentru familie”

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro

Foto: www.themamasherpas.com

LĂSAȚI UN MESAJ

23 − = 17