După ce fiul ei a comis o crimă cutremurătoare, Terri Roberts se aștepta ca furia și răzbunarea să se dezlănțuie împotriva ei. Însă modul în care s-au raportat la ea rudele celor uciși a demonstrat uluitoarea putere de vindecare a bunătății.

Aceasta este povestea lui Terri, așa cum a scris-o chiar ea pentru Woman’s Daily.

„Pe 1 octombrie 2006, fiul meu, Charlie, soția lui, Marie, și copiii lor ne-au făcut o vizită”, își începe Terri Roberts povestea. „Mai târziu, când ne-am luat «la revedere», Charlie părea mai tăcut decât de obicei. Avea să fie ultima dată când l-am văzut în viață.

A doua zi, în timp ce eram la lucru, în pauza de masă, am auzit sirene și m-am întrebat ce s-o fi putut întâmpla în micuța noastră comunitate de la țară. Când să mă întorc la birou, mă sună soțul meu, Chuck. Îmi zice să vin cât mai repede acasă la Charlie și Marie. În timp ce coboram scările, am simțit cum mi se strânge stomacul.

Aveam de condus doar 10 minute, dar a fost suficient cât să aud la radio că a avut loc un atac armat la o școală Amish din apropiere. Printre decedați și răniți erau și copii. Charlie conducea un camion la firma socrului său, colectând lapte de la fermele din zonă și deseori parca lângă școală. Mi-am simțit inima încleștată de frică. Dacă a intervenit să ajute și a fost și el ucis? Imediat ce am ajuns în fața casei și mi-am făcut loc prin mulțimea de polițiști și reporteri am întrebat un ofițer dacă fiul meu trăiește. «Nu, doamnă», mi-a răspuns el sobru.

M-am întors spre soțul meu. Cu durere în ochi, mi-a spus, sufocat de lacrimi: «Charlie a fost. El a omorât fetițele acelea.»prayer

Nu-mi mai amintesc decât că am căzut la pământ, cu genunchii la piept, urlând. Într-un final, poliția ne-a escortat la mașină și ne-a condus acasă. Soțul meu este polițist pensionat. Nici nu pot să îmi imaginez ce-a fost în inima lui să fie escortat ca un infractor, după 30 de ani în care el i-a escortat pe alții.

Încercarea de a absorbi adevărul

Chuck stătea la masă și plângea. Nu mi-am mai văzut soțul puternic și protector în lacrimi de când a murit tatăl lui, acum câțiva ani. Acum nu putea nici măcar să își ridice capul. Își acoperise fața cu un prosop de bucătărie, ca să își controleze cât de puțin lacrimile; avea ochii înfundați și goi.

Iar eu nu aveam niciun răspuns. Chiar și după ce mi-au spus polițiștii ce văzuseră supraviețuitorii, mă luptam să accept realitatea: fiul meu iubit intrase în școală cu un arsenal întreg de arme, a baricadat ferestrele și ușile, a legat și împușcat 10 fetițe, de 6 până la 13 ani, și apoi s-a sinucis. Cinci dintre copii au murit.

Mai târziu s-a instalat furia, amestecată cu durere. «Unde ai fost, Dumnezeule?» m-am trezit strigând în capul meu. «Cum ai putut să permiți să se întâmple așa ceva?» Nu înțelegeam cum a putut Charlie să își lase copiii fără tată, să înfrunte rușinea și oroarea. Și familiile Amish, atât de blânde… ce beznă l-a posedat într-atât pe Charlie cât să vrea să omoare niște fetițe la fel de prețioase precum ale lui? Iar îndoiala pe care am simțit-o a fost enormă. Nu mai știam ce fel de mamă aș fi putut fi, de am născut un fiu care să facă fapte atât de oribile.

Prima minune

Cum stăteam noi și plângeam, m-am uitat pe fereastră și am zărit silueta voinică a unui bărbat îmbrăcat în negru. Era vecinul nostru Henry Stolzfoos, pe care îl cunoșteam de ani de zile și care este Amish. Venea îmbrăcat cu hainele lui bune, de vizită, și purta o pălărie de paie cu boruri largi. Când s-a apropiat de ușă, a ciocănit.

Știam că Henry avea prieteni și rude ale căror fiice au murit în acea școală, de mâna fiului nostru. La fel ca întreaga comunitate Amish, avea toate motivele să ne urască.

Însă de cum am deschis ușa, am văzut că Henry nu era furios. Din contră, fața lui radia milă. S-a îndreptat către Chuck și a pus o mână pe umărul lui. Primele cuvinte pe care l-am auzit rostite de el mi-au tăiat respirația: «Roberts, te iubim. N-ai făcut tu asta. Nu trebuie să te învinovățești.»

Timp de mai mult de o oră, Henry a stat lângă soțul meu, consolându-l și spunându-i că îl iubește și că îl iartă. Chuck spunea în continuu că trebuie să ne mutăm departe de oamenii cărora Charlie le-a făcut rău. Dar Henry l-a asigurat pe Chuck că nu aveam niciun motiv să ne mutăm. Comunitatea Amish nu considera familia noastră responsabilă pentru acțiunile lui Charlie. «Eu cred că diavolul s-a folosit de băiatul vostru», a spus Henry.

Când a plecat el, soțul meu putea stătea drept în picioare și simțea că o parte din povară îi fusese luată de pe umeri. Până în ziua de azi îl numesc pe Henry „îngerul meu îmbrăcat în negru”. Însă el nu a fost nicidecum singurul care să ne trateze cu un har și o iertare copleșitoare, ținând cont de pierderea pe care a suferit-o. Următoarea zi, un grup de lideri Amish au intrat în curtea părinților lui Marie. Absolut fiecare dintre ei pierduse pe cineva la școală. Dar nu veniseră să ridice pumnul cu furie. Ci veniseră să îi îmbrățișeze pe părinții lui Marie. Familiile victimelor și socrul ucigașului lor au plâns și s-au rugat împreună.

Iertarea în acțiune

Eram profund recunoscătoare pentru reacția lor, însă nu pot spune că o înțelegeam. «Dacă noi nu iertăm, cum putem fi noi iertați?» spusese un credincios Amish într-un reportaj de știri despre atac. «Iertarea este o alegere. Alegem să iertăm», a adăugat altul.

Însă acestea nu erau doar cuvinte. Membrii Amish au insistat ca o parte dintre fondurile strânse pentru ajutorarea familiilor victimelor să ajungă la Marie și la copiii ei – pentru că pierduseră un soț și un tată. Apoi, tatăl uneia dintre fetițele ucise de Charlie a venit să ne viziteze. I-am mărturisit cât de tristă eram că fiul nostru Zach nu va veni la înmormântarea lui Charlie – nu putea nicicum să îl ierte. L-am rugat să se roage ca Zach să se răzgândească.

«Sigur că o să fac asta», mi-a spus. «Vreți să îl sun?»

Credincioșii Amish nu au telefon în casă și simt repulsie față de astfel de tehnologii, de aceea gestul lui m-a mișcat profund. A lăsat un mesaj pe căsuța vocală a lui Zach, în care îl ruga să își ierte fratele și să fie alături de familia lui.

Câteva zile mai târziu, Zach era lângă noi. Ne-a spus că rugămințile noastre îi înmuiaseră inima, însă că ceea ce l-a făcut să se hotărască să vină a fost acel mesaj.

Lecție învățată

Și am văzut și mai multă bunătate. După înmormântarea fiului meu, presa s-a înghesuit să facă poze cu mormântul. Neașteptat și toți deodată, cel puțin 30 de membri Amish au venit din spatele unei căsuțe, bărbați cu pălăriile lor înalte de paie și femei cu bonete albe. Grupul s-a așezat în jurul mormântului, cu spatele la fotografi, formând un zid negru în fața camerelor. Au făscut asta ca să ne arate milă nouă, familiei omului care le-a luat atât de multe!

Însă pe mine m-a cuprins din nou furia. Nu mă puteam gândi decât la cât de mult rău putuse Charlie să facă. În momentul acela nici măcar nu credeam că voi putea vreodată să iert răul de negrăit pe care l-a produs acestor părinți tineri, propriilor lui copii, familiei noastre. Dar nici nu puteam să nu-l iubesc. Era Charlie, fiul meu.

Nu m-am pierdut cu firea în timp ce membri Amish ne transmiteau condoleanțe. Printre primii care ne-au abordat au fost Chris și Rachel Miller, ale căror fiice, Lena și Mary Liz, muriseră chiar în brațele lor. După ce au murmurat un salut către Chuck, ne-au spus încetișor: «Ne pare rău pentru pierderea voastră».

«Pentru pierderea voastră.» Abia am putut să îngaim un răspuns. Fiul nostru a luat viețile fiicelor lor. Și ei ne mângâiau pe noi!

A fost un moment de limpezire bruscă pentru mine. Iertarea este o alegere. Credincioșii Amish spuseseră asta foarte clar, dar acum înțelesesem ce înseamnă: iertarea nu este un sentiment. Acești părinți atât de delicați erau cel puțin la fel de loviți de durere ca și mine, inimile lor erau la fel de zdrobite ca a mea. Nu trebuia să încetez să mai simt furie, durere și confuzie copleșitoare față de deciziile oribile luate de Charlie. Trebuia doar să fac o alegere: să iert.

Și am înțeles și cealaltă parte a ceea ce au spus membrii Amish: «Dacă noi nu iertăm, noi cum putem fi iertați?» Nu sunt un criminal, dar am făcut și eu lucruri rele. Și am fost iertată! Și-atunci cum pot eu, când îmi vine rândul, să nu ofer iertarea pe care am primit-o – tocmai fiului meu? Mai ales propriului meu fiu!

În ultimii zece ani, dragostea pe care a primit-o familia noastră m-a inspirat să transmit mesajul iertării oriunde apuc, deseori mână în mână cu familiile Amish cărora fiul meu le-a făcut rău. Data de 2 octombrie 2006 a adus un tsunami în lumea mea. Dar am învățat că fără furtuni nu ar fi curcubeie. Nu știu ce va veni în viitor, dar nu-mi e frică. Am ajuns să îmi încredințez viața Dumnezeului furtunilor și curcubeielor.”

semneletimpului.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

+ 7 = 11