Întrebare: Părinte Petru, vă rog să explicaţi de ce unii preoţi din Moldova nu vor să boteze cu nume precum Mihaela, Florin, Ovidiu, Lilia ş.a.? Este adevărat că persoanele care nu primesc nume de Sfinţi nu au Înger Păzitor şi dacă au nume necreştineşti trebuie să şi le schimbe pentru a fi pomeniţi la slujbă?

Răspuns: Consider această problemă drept una foarte dureroasă pentru Biserica Ortodoxă în general, şi pentru cea din Moldova în particular, pentru că din cauza modei de a pune copiilor nume exotice, dar şi a inculturii unor preoţi, copiii ajung să sufere un anumit disconfort sau chiar o traumă psihologică atunci când li se spune că nu pot fi pomeniţi la slujbe cu un anumit nume sau că nu ar avea „înger păzitor”. Şi ca să elucidăm această problemă, voi încerca să o abordez sistematic, în câteva puncte. Totodată, menţionez că subiectul nu ţine numai de teologie, ci şi de lingvistică, istorie şi chiar de cultură generală.

1.Numele în general este mai mult decât un apelativ sau un cod alfabetic personal (analogic cu codul numeric personal). Teoretic, omul poate purta orice nume (dorit de el sau de părinţii lui), dar trebuie să fim conştienţi că acesta va fi purtat toată viaţa şi chiar dincolo de această viaţă, şi va creşte sau va scădea în popularitate odată cu persoana care poartă acel nume. De aceea numele nu trebuie pus la întâmplare sau schimonosit după bunul plac, pentru că el se identifică cu persoana care-l poartă.

2.Primii creştini „dintre neamuri” (adică non-iudeii) purtau nume păgâne, iar la botez acestea nu erau schimbate pentru că supra-numele de „creştin” sfinţea „numele mic / prenumele”, oricare ar fi fost acesta. Sfântul Mucenic Dimitrie (Δημήτριος), de exemplu, purta numele unei zeităţi păgâne (Demetrius), dar şi-a păstrat acest nume şi după botez, iar prin viaţa, şi mai ales moartea sa (martirică), a sfinţit acest nume atât de iubit astăzi de noi. Aceeaşi situaţie o avem şi la Sfântul Dionisie, iar exemplul este valabil pentru multe alte sute şi mii de sfinţi din primele veacuri, care nici nu aveau cum şi de unde să împrumute doar nume de sfinţi. Culmea e că uneori, chiar dacă la botez numele erau schimbate, Biserica continua să-i pomenească după numele lor vechi păgâne, considerate astăzi nume de sfinţi. Aşa este cazul Sfântului Kneaz Vladimir, botezat Vasile sau a Sfintei Kneaghine Olga, botezată Elena.

3.Totuşi, de prin secolele IV-V, se observă tendinţa de a pune copiilor de creştini doar nume de sfinţi, dar tendinţa nu a devenit niciodată o regulă general valabilă, ci doar un sfat. În unele medii creştine, printre care se numără şi Rusia Ţaristă de până la 1917, numele erau puse de obicei după calendar, conform datei naşterii sau botezului şi nu de puţine ori era ales chiar de preot. Iată de ce ruşii au foarte multe nume care în România sau Grecia sunt considerate exclusiv călugăreşti (Maxim, Vitalie, Ghenadie ş.a.). În alte ţări sau regiuni era obiceiul de a da copiilor numele unor rude sau personalităţi ale neamului (Traian, Cezar – la latini), fiind acceptate şi nume populare (Mircea, Radu, Neagu/Neagoe, Doina – la români; Ruslan, Igor, Oleg – la ruşi) sau nume de flori (Viorel, Viorica ş.a. – la români). O parte din aceste nume, atât de la români cât şi de la ruşi, au ajuns şi în calendar, iar unele (încă) nu.

4.Numele creştine (sau devenite creştine) au forme variate, iar diferenţa de scriere sau pronunţie nu trebuie să ne sperie, pentru că ea nu contează. Cel mai frecvent nume de bărbat – Ioan, este cunoscut în lume sub zeci de transliterări şi pronunţii (Ion, Ivan, John, Jean, Jovan, Giovanni, Johann, Juan, Janos, Jan etc.), dar el rămâne totuşi acelaşi nume, fiecare folosind varianta locală. Acest lucru este valabil cu multe alte nume şi doar un preot lipsit de cultură generală poate să spună că el botează cu numele „Gavriil”, dar nu şi cu cel de „Gabriel”, pe simplul motiv că nu l-a găsit în calendar exact aşa cum ştie el. Ar fi cazul să înţelegem că o bună parte din diferenţele de transliterare şi pronunţie a numelor se datorează celor două moduri de a citi limba greacă: erasmic sau reuchlinian. Grecescul Μιχαήλ poate fi citit şi Mihail, dar şi Michael – şi ambele sunt corecte (într-un anume fel). La fel e şi cuΓαβριήλ, care este Gavriil şi Gabriel în acelaşi timp.

5.O altă problemă o reprezintă schimbarea genului unor nume. În tradiţia monahală este extrem de cunoscută practica feminizării unor nume bărbăteşti, de aceea nimeni nu se scandalizează când aude aşa nume de călugăriţe precum Serafima, Siluana, Macaria ş.a. Cunosc însă preoţi din Moldova care nu au vrut să boteze fete cu numele Daniela (prorocul Daniil/Daniel), Adriana (Sf. Adrian), Andreea (Sf. Ap. Andrei), Nicoleta (Sf. Nicolae) sau chiar Mihaela şi Gabriela (Arhanghelii Mihail şi Gavriil). Nu găsesc altă explicaţie decât lipsa de cultură a celor care refuză să boteze cu nume feminizate, deşi practica este pe larg folosită în mediul monahal. Apropo, se cunosc şi cazuri de masculinizare a unor nume, precum Anastasie, Athanasie ş.a., care în forma de substantiv comun sunt la feminin.

6.Nu trebuie să uităm că există şi practica traducerii numelor. Chiar nu pot să înţeleg de ce ruşii au tradus numele de Pistis, Elpis şi Agapis prin Vera (Credinţa), Nadejda (Speranţa) şi Liubovi (Dragostea), dar refuză să traducă numele de Svetlana sau Luminiţa, care la greci este Fotinia, iar la latini – Lucia? Bineînţeles, nume precum Lilia/Liliana (de la Susana) sau Florin[a] (de la Anthim / Flor, Florentie) sunt şi ele nume creştine şi nu-i corect să refuzăm traducerea numelor. Cred că nu mai are rost să spun că Victoria şi Nika sunt acelaşi nume, Bogdan este traducerea lui Theodor (Fiodor), iar Dorin şi Dorel sunt derivate de la Theodor…

7.Un capitol aparte îl ocupă numele creştine din tradiţiile locale, în general necunoscute de noi. De exemplu, numele Sfântului Şio din Georgia nu este cunoscut la noi, dar este preferat de mulţi georgieni. Pe de altă parte, românii (ca popor latin şi în strânse contacte cu Occidentul), obişnuiesc uneori să pună copiilor numele unor sfinţi occidentali precum: Sfântul Ovidiu (Auditus), episcop de Braga, trecut la Domnul în data de 3 iunie 135; Sfânta Monica, mama Fericului Augustin, trecută la Domnul la 4 mai 387; Sfântului Octavian, arhidiacon din Cartagina, martirizat la 22 martie 484; Sfântul Robert (Rupert), episcop de Worms, trecut la Domnul la 27 martie 718 ş.a. Deci ar fi cazul să studiem mai bine Sinaxarul Sfinţilor occidentali de până la 1054 (iar în unele cazuri şi după această dată) şi să nu credem că dacă noi n-am auzit de un nume, el nici nu există. Dacă e să fiu sincer, nu sunt sigur că cei care pun copiilor numele Ovidiu, Monica, Octavian sau Robert chiar ştiu de aceşti sfinţi, dar asta e deja o altă problemă. Nici nu-i obligatoriu ca părinţii să pună copiilor numai nume de sfinţi (formalizând exagerat acest act), mai ales că cei mai mulţi nu le vorbesc niciodată despre sfântul al cărui nume îl poartă copilul şi nici nu-i învaţă să le urmeze viaţa. În acest caz la ce bun să-i mai obligăm să pună nume de sfinţi dacă pe ei nu-i interesează acest aspect?

8.Consider că trebuie să existe şi nişte restricţii în acceptarea unor nume şi ar fi cazul ca aceste restricţii să le aibă şi Oficiile de Stare Civilă. Nu mi se pare corect să punem drept prenume tot felul de diminutive precum Ionuţ, Ionică, Ionel ş.a., chiar dacă o persoană cu numele Ion, la anumite vârste sau în mediul familial, poate fi numită cu oricare dintre acestea. Când el ajunge la 40-50 de ani, nici unul din aceste diminutive nu se mai potriveşte, iar persoana este parcă făcută de râs printr-un nume ce nu pare serios. Nu e bine nici să se accepte două sau mai multe nume pentru aceeaşi persoană, iar obiceiul trebuie catalogat ca fiind unul incorect din punct de vedere teologic. Orice om are o singură identitate şi, prin urmare, trebuie să aibă un singur nume. Trebuie categoric respinse şi unele nume date de rromi (ţigani) precum: Rexona, Palmoliviu, Barcelona, Lisabona, Napoleon, Mercedesa ş.a. Din păcate, unii preoţi români au botezat cu astfel de nume, batjocorind însăşi ideea de „nume de botez”.

9.În Biserica Rusă se ajunge la o altă extremă: dacă părinţii pun copilului nume caraghioase sau care lipsesc din calendarul rusesc (că ei de altul nu ştiu), preotul îl botează cu un nume ales de el (din calendar), iar părinţii îl numesc toată viaţa cu un alt nume – cel din acte sau un diminutiv al aceluia, uitând de multe ori ce nume i-a pus preotul la botez. Şi atunci când pruncul este adus la împărtăşire sau este pomenit la vreo slujbă, reapar toate problemele legate de numele lui. De aceea trebuie adoptată o cale de mijloc şi chiar, dacă este nevoie, să se facă o listă mai extinsă a numelor creştine, care să fie trimisă şi prin mănăstirile ruseşti, încât pravoslavnicii de acolo să nu mai respingă pomelnicele ce conţin alte nume decât cele ştiute de ei.

10.În afară de tunderea în monahism, Biserica nu cunoaşte careva rânduieli sau slujbe de schimbare a numelui, deşi am auzit că sunt unii preoţi care fac aşa ceva şi chiar mă întreb ce anume fac? Cunosc ierarhi care au schimbat numele candidatului la preoţie în timpul hirotoniei, dar aceasta, asemenea şi chiar mai mult decât tunderea în monahism, este o chemare la o slujire specială (după cum vedem şi în Biblie, când unor personalităţi le-au fost schimbate numele) şi nu o rânduială comună de schimbare a numelui. Deci numele nu poate şi nu trebuie schimbat, indiferent care ar fi acesta. Punerea unui nume nepotrivit trebuie prevenită (înainte de înregistrarea în actele civile şi botez), dar nu corectată post-factum. Când e cazul să pomenim pe cineva, cred că trebuie pomenit numele de la botez, oricare ar fi acesta, iar dacă preotul a botezat copilul cu un alt nume decât cel din actele civile, la slujbe trebuie puse ambele, ca să nu fie neglijat nici unul, nici altul. Dacă o persoană ştie că a fost botezată cu un alt nume, dar nimeni nu-l mai ţine minte, să scrie peste tot numele civil şi să nu se îndoiască de valabilitatea pomenirilor din Biserică.

11.Numele de botez şi chiar botezul însuşi nu are nicio legătură cu „îngerul păzitor”. Textul de la Matei 18:10 vorbeşte clar despre existenţa „îngerilor păzitori” la persoane nebotezate şi aceasta pentru că fiecare om, fie şi păgân, are un astfel de înger chiar de la naştere. Îngerul nu este dat omului abia la botez şi nu pentru asta ne botezăm. După botez, creştinul are posibilitatea de „a colabora” altfel cu îngerul său, fiind în mod deosebit protejat şi ajutat spre mântuire de către acesta. Nu putem spune nici că „îngerul păzitor” ar avea un nume sau o zi de prăznuire, de aceea expresia pseudo-bisericească „ziua îngerului / ziua de înger” este total greşită din punct de vedere teologic. Ziua noastră onomastică este ziua în care îl pomenim pe Sfântul al cărui nume îl purtăm şi pe care-l considerăm ocrotitorul (patronul) nostru, dar asta nu are nimic cu „îngerul”. Dacă ocrotitorul nostru este Sfântul Nicolae, nu înseamnă că el este şi „îngerul păzitor” (cum se mai crede în Biserica Rusă), pentru că fiecare om are un „înger păzitor” al lui, în timp ce Sfântul ocrotitor poate fi unul pentru mai multe milioane de oameni.  Deci, persoana care nu poartă numele unui sfânt, oricum are un „înger păzitor”, iar drept sfânt ocrotitor îl poate lua pe orice sfânt din calendar, care îi este mai drag, chiar dacă numele aceluia nu are nicio tangenţă cu al lui.

12.Cred că obiceiul vechilor creştini de a pune copiilor nume de sfinţi este unul foarte bun şi trebuie urmat, dar nu formal (nomenclaturist), ci învăţându-i pe micii creştini să urmeze şi viaţa acelui (sau altui) sfânt. Totodată nu putem refuza pe cei care pun altfel de nume copiilor lor, pentru că nu avem niciun temei teologic pentru aceasta, ci mai degrabă trebuie să ne rugăm şi să-i învăţăm pe oameni să ajungă şi ei sfinţi, ca să-şi sfinţească şi numele. Cred că mulţi au şi făcut-o, de aceea putem spune că la Duminica Tuturor Sfinţilor (prima după Cincizecime) îi cinstim pe mulţi sfinţi cu nume şi vieţi neştiute de noi. Este de la sine înţeles că omul sfinţeşte numele şi nu numele de sfânt îl sfinţeşte pe om. Majoritatea curvarilor şi beţivilor „ortodocşi” poartă nume de sfinţi, dar asta nu-i ajută la nimic, ci mai mult îi osândeşte. Iar noi, călăuziţi de Fericitul Augustin, să ţinem minte că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi, este de a le urma viaţa.

Sursa:ganduridinierusalim.com

LĂSAȚI UN MESAJ

− 3 = 4