Închipuirile depărtează pe om de Dumnezeu,  însă chemarea numelui lui Iisus Hristos și căutarea voii lui Dumnezeu pot mântui din această stăpânire.

Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.

În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde „lepădarea” de lume. Sufletul doreşte a trăi cu Dumnezeu şi dumnezeieşte, şi de aceea se leapădă de voia proprie şi de închipuiri ce nu pot zidi adevărata fiinţare, ci se adeveresc a fi „întunericul cel mai dinafară”.

Lumea voii omeneşti şi a închipuirilor este lumea „nălucirilor” adevărului. Această lume la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti.

Şi închipuirile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea „făurire”, în sfârşitul dezvoltării sale, duce la „îndumnezeirea” de sine a făpturii, adică la afirmarea principiului dumnezeiesc ca fiind cuprins în însăşi firea omului. În virtutea acestui fapt, religia firească, adică religia minţii omeneşti, în chip fatal va primi un caracter pantheist.

Şi chipurile omeneşti, şi cele diavoleşti îşi au puterea proprie, uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea dumnezeiască ce făureşte dintru nimic, ci pentru că voia omului înclină către ele; şi numai în cazul când înclină către ele, omul se formează după ele. Dar Domnul slobozeşte de sub stăpânirea patimilor şi a închipuirilor pe cel ce se pocăieşte, iar creştinul slobozit de ele îşi râde de puterea chipurilor.

Puterea răului cosmic asupra omului este uriaşă, şi nimeni dintre urmaşii lui Adam nu o poate birui fără Hristos şi în afara lui Hristos; El este Iisus-Mântuitorul în adevăratul şi singurul înţeles al cuvântului. Iată credinţa nevoitorului dreptslăvitor, şi pentru aceea rugăciunea liniştirii minţii se săvârşeşte prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, de unde şi rugăciunea aceasta a primit denumirea de „rugăciunea lui Iisus”.

(Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 165-166)

Sursa: http://www.doxologia.ro

Foto:http://www.enational.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

7 + 2 =