De unde vine puterea asa de mare a smereniei? Priveste la vames, ce face el? Se bate in piept, neindraznind sa se uite la cer si zice: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ Doua lucruri face: se caieste pentru pacatele sale si cere mila de la Dumnezeu. Doua lucruri foarte simple: se vede omul asa cum este si alearga la Dumnezeu, iar din ele izvoraste un noian de daruri.

De obicei, omul fuge de sine, se fereste sa se uite in sufletul sau, ca sa nu vada cum este. Se teme chiar sa o faca, presimte ca aceasta privire este primejdioasa; ca o prapastie in care, daca te uiti prea mult, ametesti si te prabusesti. Acest simtamant nu este mincinos.

Omul nepasator fata de mantuire duce casa buna cu pacatul si cu patimile; se obisnuieste cu ele, i se par firesti, „ca asa este el“, fara sa-si dea seama de fiara pe care o hraneste. Abia atunci cand se trezeste si vrea sa scape de ele, face o amara experienta. De unde pacatul i se parea placut, se facea cu lesnire, acum insa a devenit o fiara ucigatoare, cu anevoie de biruit. Patima se incuibeaza adanc in firea omului, cu atat mai adanc, cu cat este savarsita de mai multe ori. Intreaga alcatuire: trup si suflet, minte, simtire si vointa, se pacatosesc; insasi lumea inconjuratoare apare stricata si indeamna la pacat. „Dupa ce diavolul pustieste sufletul omului, zice Sf. Maxim Marturisitorul, se indeparteaza si lasa in suflet idolul pacatului“.

Acest idol nu-i altceva decat firea omeneasca modelata dupa chipul pacatului, fire care nu mai functioneaza dupa legile randuite de Facator, ci dupa mincinoasele legi ale patimii. Cand omul vrea sa scape de patima, insasi firea sa i se impotriveste si-l sileste la pacat. Omul se lupta din rasputeri cu sine insusi, dar puterea cu care el trebuia sa se impotriveasca raului, este si ea pervertita si-l taraste la rau; de aceea, este aproape intotdeauna biruit. N-ati vazut oameni impatimiti: betivi, tutungii, desfranati s.a., care voiesc sa scape de patima, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotarasc s-o curme cu raul si de zeci de ori cad. „Patima invechindu-se si rana obrintindu-se, spune o vorba veche, a se tamadui cu anevoie este“. Iar Cuviosul Dorotei ne indeamna: „Sa taiem patimile degrab, pana nu ne obisnuim cu ele… pentru ca daca le vom lasa sa se intareasca cu totul si ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezradacina oricat de mult ne-am osteni“. Pentru ca la inceput sunt slabe si neputincioase ca o furnica, dar mai pe urma cresc si se intaresc ca niste lei si nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia pacatului, moartea sufletului inainte de moarte si arvuna iadului.

In aceasta stare de neputinta, omul renunta sa se mai lupte cu pacatul, se deznadajduieste: Nu ma mai pot mantui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrajmasul si sopteste: „Vezi? Ai pacatuit peste masura; nu mai poti face nimic; Dumnezeu te-a parasit!“ Omul se gaseste in pragul deznadejdii, pe marginea prapastiei iadului. Aceasta-i prapastia pe care o sapa pacatul in sufletul omului si de care el se teme cand fuge de sine. Daca omul nu se elibereaza din puterea tiranica a raului, caderea este sigura; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia in care se afla. Ce sa faca? Sa ne uitam la vames. El priveste in prapastia sufletului sau; se spaimanta si se cutremura, dar se umileste si striga degraba: „Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului!“. Dar daca omul nici nu vrea sa-si recunoasca starea decazuta si nici nu vrea sa alerge la Dumnezeu?, lucru care se intampla de fapt cel mai adesea.

Duminica a doua a Triodului ne pune inainte pilda Fiului Risipitor, a tanarului care si-a cheltuit in desfranari toata mostenirea parinteasca si a ajuns argat si porcar, adica rob patimilor celor rusinoase. Ce l-a facut sa se gandeasca la tatal sau? Lipsa, foamea, mizeria vietii. Daca omul nu se smereste de buna voie, Dumnezeu tot nu-l lasa; ii trimite necazuri, incercari, boli, suferinte, ca sa-l trezeasca. Pentru ca smerenia trupeasca mai usor aduce si smerenia sufleteasca si omul se trezeste, „isi vine in sine“. Nevointele pustnicilor: posturile aspre, privegherile de toata noaptea, ostenelile trupesti au si acest rost, sa smereasca trupul si, prin aceasta, mai usor sa smereasca sufletul. Chiar daca nu o face de buna voie, omul ajunge astfel sa-si dea seama de starea decazuta in care se afla, de robia si de neputinta sa si alearga la Dumnezeu, singurul care poate sa mantuiasca. Aceste doua atitudini sunt strans legate impreuna si amandoua absolut trebuitoare pentru izbavire. Talharul pe cruce si-a recunoscut faradelegile si tot atunci a strigat: „Pomeneste-ma Doamne!“; de aceea a auzit: „Astazi vei fi cu Mine in Rai!“ (Luca 23, 42-43); Iuda insa, desi s-a cait de faradelegea sa, in loc sa alerge la Invatatorul, a mers la templu, a aruncat argintii si ducandu-se, s-a spanzurat (Matei 27, 5).

Pilda Fiului Risipitor
tocmai acest rost are: sa ne indemne sa alergam degraba la Tatal, indata ce ne-am vazut cum suntem, ca sa nu cadem in deznadajduire. Si, pentru ca sa alunge de la noi indoiala, teama, rusinea, ne pune inainte cea mai desavarsita icoana a milostivirii si bunatatii dumnezeiesti. Oricat de multe pacate am fi facut, sa nu ne indoim de iertare; niciodata nu este biruita milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care asa de mult a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat pentru dansa“ (Ioan 3, 16). „Milostivirea Lui Dumnezeu este foc arzator, zice Sf. Ioan Gura de Aur. O, de am avea noi atata ardoare pentru El, cata duiosie parinteasca are El pentru noi!“

Am vazut undeva o miscatoare icoana a acestei milostiviri dumnezeiesti. O casa in mijloc de campie si drumul care trece prin fata ei pierzandu-se la nesfarsit. Sus pe terasa casei, un batran cu barba alba, sprijinit in toiag, se apleaca inainte, cu mana streasina la ochi, uitandu-se in zare. Ce a vrut sa spuna pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelica despre fiul risipitor care se intorcea acasa: „Inca departe fiul fiind, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si alergand a cazut pe grumajii lui si l-a sarutat“ (Luca 15, 20). Dar cum a aflat tatal de intoarcerea fiului? Aici este talcul batranului ce se uita in zare. Asa de mult isi iubea fiul, ca nu-si putea inchipui sa-l piarda pentru totdeauna. De aceea, mereu il astepta, mereu se uita in zare, mereu cu mana streasina la ochi: „Oare nu cumva vine?“ De aceea l-a si vazut de departe.

Asa-i mila cea nesfarsita a lui Dumnezeu. Nu oboseste, nu se imputineaza, mereu se uita dupa fiecare din noi pacatosii, mereu ne asteapta; „Nu se poate sa nu vina! Am facut atata pentru dansul, mi-am dat insasi viata pentru el, trebuie sa se intoarca!“ Nu este pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricat de grozava ar fi pacatosenia in care ne aflam, sa nu deznadajduim. Dumnezeu ne asteapta ca sa ne ierte, sa ne cuprinda in bratele parintesti. Si nu numai ca ne imbratiseaza – semnul iertarii, ci ne imbraca cu haina cea dintai, cu haina curatiei; ne pune inel in deget – semnul eliberarii de pacat si al infierii; ne pune incaltaminte in picioare, adica ne intareste pe calea virtutii, ca sa nu ne mai intepam de ghimpii pacatului si – taind vitelul cel hranit – adica pe Fiul Sau Euharistic, se face bucurie mare: se bucura Puterile ceresti si Insusi Tatal Ceresc pentru pacatosul care se pocaieste (Luca 15, 10).

La utrenia acestei duminici se adauga si se canta Psalmul 136: „La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. «Cantati-ne si noua din cantarile Sionului», ne indemnau cei ce ne robisera pe noi; dar cum sa cantam cantare Domnului in pamant strain? De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea. Sa mi se lipeasca limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiica Babilonului, ticaloasa! Fericit este cel ce va lovi de piatra pruncii tai!“

Psalmul acesta este o miscatoare icoana a omului cazut in robia pacatului si a izbavirii lui. Cel robit de patimi este instrainat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca si Fiul risipitor, in Babilonul cel intunecat si in robie. „Canta si aici din cantarile Sionului“, porunceste diavolul. „Bucura-te si in pacat, slaveste-ma si pe mine, cum slaveai pe Dumnezeu“. Dar cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain? Cantarea Domnului rasuna numai impreuna cu El si in casa Lui, numai cand suntem cu El si implinim poruncile Lui. In robia pacatului insa, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stapanirea tiranului care ne robeste. Cum sa te bucuri savarsind pacatul? Adevarata bucurie numai in casa parinteasca se afla; numai in Sion putem canta „cantarea Domnului“.

Juramantul grozav al evreilor: „Sa-mi intepeneasca mana cea dreapta si sa mi se lipeasca limba de cerul gurii“; sa devin adica, neputincios cu mainile si sa-mi amuteasca limba daca te voi uita, Ierusalime, ne indeamna sa nu uitam niciodata de Domnul, oricat de cumplita ar fi robia noastra si instrainarea in care ne-a dus pacatul; numai Ierusalimul sa fie inceputul bucuriei noastre; numai in Domnul sa se bucure inima noastra!

Fericit este cel ce loveste de piatra pruncii fiicei Babilonului! Caci daca sunt omorati din fasa, pruncii babilonesti nu mai ajung mari, ca sa te robeasca. Aceasta, talcuiesc Parintii, inseamna sa omoram patimile din fasa, de la inceput, sa nu le lasam sa creasca; sa le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenita rugaciune si nu vom mai fi luati in robia babilonica a patimilor.

Cat de mult se oglindeste lumea de azi in pilda Fiului Risipitor! Omenirea s-a instrainat de Dumnezeu, s-a dus in tara cea straina a pacatului si isi cheltuieste toata avutia parinteasca, darurile lui Dumnezeu, in desfranari. Omul vrea sa fie fericit, dar departe de casa parinteasca. Si a ajuns robul patimilor rusinoase, hamesit de foame sufleteasca, gol si rusinat. Va putea oare sa-si revina in sine? Sa-si dea seama ca „si argatii Tatalui sunt indestulati“ si sa se hotarasca: „Scula-ma-voi si ma voi duce la Tatal meu…?“

Aceasta-i singura cale care duce la casa parinteasca.

„Grabeste de-mi deschide bratele parintesti, ca in desfrau mi-am cheltuit viata. Cautand spre bogatia cea necheltuita a indurarilor Tale, Mantuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea saracita; ca Tie, Doamne, cu umilinta strig: Gresit-am, Parinte, la cer si inaintea Ta!“ Este calea cea buna a smereniei, pe care ne-a aratat-o vamesul si care ne invredniceste de atatea daruri: dobandirea iertarii, recastigarea starii celei dintai, infierea, intarire impotriva raului si tarie pe calea virtutii.

Dar sa nu uitam cu nici un chip cele doua fete ale smereniei: experienta nevredniciei si a neputintei noastre sa fie strans unita cu recunoasterea dependentei noastre de Dumnezeu, cu alergarea catre El. Numai asa ne putem ridica, dupa cuvantul Domnului, „fiindca numai cine se smereste se va inalta; cine ramane in Mine aduce roada multa; iar cine se desprinde de Mine, se usuca si se arunca in foc“(Ioan 15, 5-6). Pacatul ne desprinde de vita vietii, care este Hristos; smerenia ne altoieste din nou.

Duminica vamesului, aratandu-ne smerenia ca un izvor de binefaceri ceresti, a subliniat indeosebi prima fata a ei: recunoasterea pacatelor proprii, a neputintei si nevredniciei noastre in fata lui Dumnezeu. Duminica Fiului Risipitor ne infatiseaza cealalta fata, trebuinta de a alerga la Dumnezeu, scaparea si puterea noastra.

Numai intors la casa parinteasca, fiul si-a recapatat iertarea si starea cea dintai. Tatal il astepta mereu, dar nu s-a dus dupa el. Cu Dumnezeu nu ne putem intalni in tara pacatului, ci numai la El acasa. Acolo-i haina cea noua, acolo-i inelul, acolo-i incaltaminte noua, acolo-i vitelul cel ingrasat si bucuria celor ceresti si praznuire cu Tatal si cu Fiul si cu Duhul Sfant, in vecii vecilor.

„Ca fiul cel desfranat am gresit si eu, Indurate!… Primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc, Dumnezeule, si ma miluieste!“ Invredniceste-ma Doamne, sa Te bucur si eu cu intoarcerea mea!

Parintele Ilie Cleopa

crestinortodox.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

36 − 33 =