Toate ale noastre erau pline de săltări, pline de duhovnicească bucurie şi de inimă bună încunjurate, iar acum toate acelea s-au întors întru nemângăiată măhniciune şi plângere. Pentru ce oare? Pentră că ne-am păgubit şi de niscareva lucruri lumeşti? Oare de bani oarecare? Oare de moşii? Ba nu nicidecum. Ci de o comoară nepreţuită, de un odor ca acela, de carele toată lumea nu-i era vrednică, de luminătorul nostru cel strălucit şi, în scurt, de preamilostivul şi bunul părinte, păstorul şi dupre Dumnezeu povăţuitorul.“coperta-sf-paisie-vol-1

şa îşi începea Isaac Dascălul cuvântul de îngropare, într-o zi de sâmbătă, 15 noiembrie 1794, zi în care ucenicii călugări, mirenii şi întreaga lume ortodoxă se despărţeau de stareţul Paisie de la Neamţ. La peste două veacuri de la această scenă, stareţul Paisie reprezintă încă un reper în Ortodoxie, un model al desăvârşirii umane şi un paradox pentru cărturari. Moştenirea transmisă ucenicilor săi şi lumii întregi îmbrăţişează deopotrivă „toate lucrurile acestea din lumea aceasta“, căci ea se adresează inimii, prin practica de rugăciune isihastă, minţii prin numeroasele manuscrise, precum şi întregii firi omeneşti prin bucuria de viaţă cuprinsă în învăţătura sa.

Poltava. Început de drum

Pelerinajul pământesc al stareţului Paisie a început în 21 decembrie 1722, la Poltava, în Ucraina. Punct al rivalităţii politice dintre Rusia şi Polonia, Ucraina îşi hrănea de veacuri cu sânge visul de existenţă suverană. Strivită însă între două lumi gigantice, ORTODOXIA ŢARISTĂ şi CATOLICISMUL POLON, ea avea să devină parte când a Uniunii Polono-Lituaniene, când a Imperiului Rus, mult timp fără putinţa de a-şi găsi un drum propriu.

Visul de libertate a născut eroi care s-au distins în lupta fie împotriva Poloniei, fie a Rusiei. Asfel, în 1648, hatmanul BOGDAN HMELNIŢKI conducea cea mai mare răscoală căzăcească împotriva regelui polon IOAN al II-lea CAZIMIR.

În timpul marelui Război Nordic (1700-1721), dus de Rusia împotriva suedezilor pentru deschiderea la Marea Baltică, hatmanul IVAN MAZEPA trecea de partea suedezilor, sperând ca victoria acestora asupra ruşilor să însemne pentru ucraineni libertatea. PETRU CEL MARE obţine însă o răsunătoare victorie asupra regelui suedez CAROL AL XII-LEA (27 iunie 1709), chiar la Poltava, iar Ucraina, întocmai ca un nod gordian, sfârşeşte prin a fi tăiată de sabia tratatelor politice. Veacul al XVIII-lea o înscrie astfel pe hartă ca teritoriu al Rusiei, incluzând partea de pe malul stâng al Niprului – HATMANATUL CAZAC, dar şi al Poloniei, care îşi păstra partea apuseană, Galiţia. Cu o astfel de soartă, Ucraina părea destinată să nască generaţii întregi de pribegi. Ei vor fugi necontenit din calea pretenţiilor teritoriale ţariste, dar mai cu seamă de focul catolicizării cu de-a sila, impusă de polonezi prin tăişul săbiei.

Printre aceşti pribegi avea să se numere puţin mai târziu şi cel care la sfârşitul Marelui Război Nordic, în 1722, vedea lumina zilei, în preajmă de Crăciun, la POLTAVA.ib533

Al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai familiei, PETRU VELICIKOVSKI, s-a născut din părinţi cu o profundă aplecare spre viaţa religioasă. Tatăl său, IOAN VELICIKOVSKI, protopop al Poltavei, era deja a treia generaţie de preoţi în familie (după SIMEON şi LUCA VELICIKOVSKI, străbunicul şi bunicul după tată ai lui PETRU), în timp ce mama sa, IRINA, coborâtoare din familia de evrei botezaţi MANDENKO, se călugăreşte spre apusul vieţii, devenind monahia IULIANA. La vârsta de doar patru ani, PETRU îşi pierde tatăl, rămânând, împreună cu fraţii săi, în grija mamei şi a fratelui mai mare, IOAN VELICIKOVSKI, el însuşi preot în aceeaşi catedrală a Adormirii Maicii Domnului din Poltava, unde slujiseră înainte tatăl, bunicul şi străbunicul său. După doar câţiva ani, IOAN va dispărea însă şi el din viaţa lui PETRU, răpit de o moarte prematură. De altfel, aceasta este o durere pe care PETRU VELICIKOVSKI avea să o trăiască în legătură cu toţi fraţii săi, pe care îi va vedea unul câte unul părăsind lumea, înainte ca el să împlinească douăzeci de ani. În 1735, însă, la vârsta de doisprezece ani, complet lipsit de ocrotitor şi având drept unic reper cei câţiva ani de şcoală elementară din Poltava, PETRU VELICIKOVSKI se află în situaţia de a fi desemnat moştenitor legiuit al postului de protopop din Poltava. Drumul spre altarul catedralei nu putea însă trece decât prin şcoală. Şi astfel, la dorinţa arzătoare a mamei sale, prin cererea scrisă a polcovnicului Poltavei, VASILI VASILIEVICI KOCIUBEI (naşul lui PETRU), şi cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului RAFAIL ZABOROVSKI, mitropolitul de atunci al Kievului, Petru ajunge în toamna lui 1735 elev la celebra Academie de Teologie din Kiev. În răsăritul Europei tocmai se declanşa războiul ruso-austro-turc (1735-1739).

Kiev. Şcoala unui român

Academia de Teologie din Kiev împlinise deja o sută de ani de existenţă, în 1735, când Petru devine elev al ei. Fusese înfiinţată de PETRU MOVILĂ în 1631 şi funcţionase iniţial ca un colegiu de teologie în cadrul aşezământului de la PECERSKAIA LAVRA şi mai apoi de la mănăstirea kieveană BRATSKA.

PETRU MOVILĂ, moldovean de origine, descendent al familiei Movileştilor, fusese fiul marelui pârcălab SIMEON MOVILĂ şi nepotul domnitorului IEREMIA MOVILĂ şi al mitropolitului Moldovei, GHEORGHE MOVILĂ. Tocmai această descendenţă aleasă, însă, i-a pus copilăria şi tinereţea sub semnul pribegiei. Desele schimbări de domni pe tronul Moldovei, precum şi numeroasele rivalităţi politice în care erau implicaţi Movileştii îl obligă să se refugieze cu întreaga familie în Polonia, în 1600 (la vârsta de doar patru ani). Aici primeşte o educaţie tipică pentru orice tânăr nobil polonez şi îşi petrece tinereţea ca ofiţer în armata polonă, calitate în care ia parte şi la numeroase lupte cu turcii. Fiorul mistic ortodox pe care mama sa i-l insuflase din copilărie îl ia definitiv în stăpânire, şi în 1627, la treizeci şi unu de ani, părăseşte haina militară pentru sutana de călugăr. Pe tărâmul credinţei el se va dovedi un şi mai aprig luptător decât pe câmpul de bătaie.

Fiind un om foarte cultivat şi aflat în continuă dispută teoretică cu MELETIE SMOTRIŢKI (celebrul cărturar rus aflat atunci în tabăra creştinismului occidental), Petru Movilă înţelege foarte repede nevoia teoretizării pur dogmatice a tradiţiei ortodoxe, a conceperii unor instrumente teoretice de dezbatere bazate pe scrierile bizantine ale Sfinţilor Părinţi. Era singurul mod de a apăra în mod practic, dar şi la nivel dogmatic identitatea ortodoxă, în faţa aparatului teoretic, hipersistematizat al catolicismului care se prăvălea ca un val uriaş peste Europa Orientală prin Mişcarea Uniată. Esenţa mistică ortodoxă trebuia apărată şi sprijinită de texte de teologie autentice. Cu acest scop, Petru Movilă pune la punct un PLAN PANORTODOX de descoperire, reînviere şi răspândire a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Orientului Creştin. Din acest plan făceau parte descoperirea de texte vechi, traducerea lor din greacă în slavonă, tipărirea şi răspândirea lor în tot estul Europei şi, nu în ultimul rând, fondarea şi subvenţionarea de şcoli de teologie în care să fie transmise litera şi spiritul creştinismului răsăritean. Parte a acestui plan vizionar îl reprezintă cele două tiparniţe trimise de la Kiev în Ţările Române, în 1635 la Târgovişte, pe vremea lui Matei Basarab, şi în 1642 la Iaşi, în timpul domniei lui Vasile Lupu. Conform aceluiaşi plan, avea să apară şi Colegiul de Teologie din Kiev în 1631.

Doar doi ani mai târziu, în 1633, arhimandritul Petru Movilă este ales arhiepiscop şi mitropolit de Kiev, Galiţia şi a toată Rusia, în timpul patriarhului ecumenic KIRIL LUKARIS şi al regelui Poloniei, VLADISLAV. Din această poziţie, Petru Movilă construieşte într-un timp foarte scurt un spaţiu comun de valori ortodoxe între Dunăre şi Nipru. Opera sa de căpătâi, „Mărturisirea ortodoxă“, redactată în latină şi structurată în trei părţi, „Despre Credinţă“, „Despre Nădejde“, „Despre Iubire“, devine programul dogmatic al acestui spaţiu confesional comun. Viaţa, concepţia şi realizările marelui ierarh şi cărturar i-au făcut pe istorici să îl considere un precursor al lui Paisie Velicikovski. Spre deosebire de acesta însă, Petru Movilă a murit la doar cincizeci de ani, în 1646, fapt ce nu i-a permis să-şi realizeze planul panortodox în întregime. Lasă prin testament Colegiului de Teologie întreaga sa bibliotecă şi o mare sumă de bani, sperând ca acesta să devină în timp o redută de neînvins în faţa expansionismului catolic.

Jurământul unui adolescent: „A nu judeca nicicând pe nimeni“

La nici un secol distanţă de la moartea sa, peste pragul Colegiului păşea PETRU VELICIKOVSKI.  Era în 1735, avea doar doisprezece ani şi fusese înscris de mama sa în anul întâi al ciclului „clasic“.

Colegiul nu mai era însă acelaşi din timpul lui Petru Movilă. Devenit între timp Academie de Teologie, îşi schimbase nu doar titulatura, ci şi spiritul. Sub influenţa protestantismului occidental, ţarul Petru cel Mare reformase toate instituţiile statului şi această reformă includea desigur şi şcoala. În 1735, când Petru Velicikovski devine elev al Academiei de Teologie din Kiev, aceasta, în loc să fi rămas un bastion inexpugnabil al Ortodoxiei autentice, devenise mai degrabă cel mai înaintat avanpost al creştinismului occidental din răsăritul Europei. Programul de studiu era întocmit după model apusean, latin. El era structurat pe cinci ani de studiu, acoperind cinci clase diferite: INFIMA, GRAMMATICA, SYNTAXIMA, POETICA şi RETORICA. În primii trei ani, se învăţau latina, greaca, slavona, polona (acestea erau de altfel şi limbile de predare în Colegiu), la care se adăugau noţiuni de matematică, de catehism şi de cântare bisericească. În anul patru se studiau teoria literară, genurile literare şi mitologia, iar în anul cinci, retorica.

La intrarea în Academie, elevul Petru încearcă să fie cât mai conştiincios cu putinţă. Studiază fără odihnă, sperând să-şi mulţumească profesorii şi mama. Cu timpul, însă, învăţătura predată aici, bazată pe logică şi pe filosofie, şi având în centru raţiunea, începe să îi încorseteze spiritul. Îşi pierde încrederea în profesori şi renunţă la studiu. Sufletul său însetat de Dumnezeu, sensibilitatea lui neobişnuită (sporită probabil prin pierderea tatălui) îl împing în căutarea unui părinte spiritual, duhovnicesc în afara şcolii. În mintea sa începe să prindă contur un model uman desăvârşit, pe care îl va căuta toată tinereţea într-un învăţător anume. Acesta ar fi trebuit desigur să aibă o existenţă hristocentrică, având drept unic ideal sfinţenia şi drept arme pocăinţa, rugăciunea şi cercetarea cărţilor sfinte. Şi mai cu seamă, învăţătorul trebuia să lumineze prin iubire. Petru Velicikovski are de la o  foarte fragedă vârstă revelaţia faptului că toată învăţătura creştină este rezumată în porunca iubirii şi de aceea, în vremea când era elev, face jurământul teribil în biserică de A NU JUDECA NICICÂND PE NIMENI. Mai târziu, păstor de suflete fiind, va reveni mereu la acest episod, pe care nu va înceta a-l considera drumul cel mai scurt spre mântuire, şi pe care îl va relata şi în Autobiografia sa, scrisă spre apusul vieţii: „Am înţeles mai desăvârşit că fără fapte bune, adică fără păzirea cu stăruinţă a poruncilor lui Hristos, numai prin credinţa ortodoxă e cu neputinţă să te mântuieşti întru totul şi mi-am fixat un astfel de legământ în suflet şi în faţa lui Dumnezeu care să mă întărească cu harul său: să nu judec pe aproapele meu, chiar dacă-l voi fi văzut cu ochii mei cum greşeşte, căci se ştie bine că unul singur este judecător drept şi adevărat al viilor şi al morţilor, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, care dă fiecăruia după faptele sale. (…) Acesta este deci legământul pe care l-am dat înaintea lui Dumnezeu cu privire la păzirea acestor porunci, iar dacă din pricina nepăsării nu le-am păzit prin faptele mele, Dumnezeu m-a ajutat dându-mi o înţelegere dreaptă, după învăţătura Sfintei Scripturi, cu privire la aceste porunci ale lui Dumnezeu, ca unele ce sunt cea mai uşoară şi lipsită de osteneală dintre toate căile spre mântuire şi le-am urmat şi le urmez după puterea mea: nici una din căile spre mântuire nu este mai uşoară decât ea.“ (2)

Ţările Române. Un nou orizont

Un adolescent care face un astfel de jurământ în biserică nu putea desigur fi destinat decât desăvârşirii. Desăvârşire pe care o caută mai întâi în chipul unui învăţător şi părinte duhovnicesc. Se apropie de călugărul PAHOMIE de la Mănăstirea Bratski din Kiev, de la care primeşte neîncetat spre lectură cărţi ale Părinţilor Ortodoxiei, neaflate nicicum între titlurile obligatorii de studiu din Academie. Prin contactul cu aceste cărţi şi sub înrâurirea călugărului Pahomie, capătă Petru convingerea că monahismul este chipul desăvârşirii în Hristos. Şi tot lungile sale lecturi de vacanţă şi desele drumuri la mănăstirile kievene îi dau curajul ca, la sfârşitul celui de al patrulea an de studiu, să fugă din Academie fără ştirea mamei sale pentru a se refugia în mănăstire. Era în anul 1739, la încheierea războiului ruso-austro-turc, când Petru avea doar şaptesprezece ani neîmpliniţi. În locul apropierii de Dumnezeu prin linişte şi izolare, urmează pentru el trei ani de zbucium, de căutare a lui Hristos în pribegie.

Îşi urmează părintele de suflet, pe călugărul Pahomie, la Cernigov, spre a-i cere sfatul. Cu binecuvântarea acestuia, intră frate la Mănăstirea LIUBETSKI. Deşi repartizat la treburile bucătăriei, Petru îşi urmează şi aici pasiunea pentru cărţile sfinte. Descoperă aici, citeşte şi îşi copie integral cartea Sfântului Ioan Scărarul. Neînţeles însă de un egumen care, deşi învăţat, prea brutal pentru sensibilitatea lui Petru, fuge din mănăstire, alegând să treacă graniţa, râul Nipru, spre Ucraina ocupată de poloni. În drumul său spre necunoscut îl cunoaşte pe călugărul ISIHIE, sihastru în Munţii Moşenski, trăitor în pustnicie pe un ostrov, singur printre cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le copia zi şi noapte. Văzând în el un posibil povăţuitor, Petru îl roagă în numeroase rânduri să îl primească ucenic, dar se loveşte de fiecare dată de un refuz. Este o scenă pe care tânărul frate de mănăstire o va trăi cu durere de multe ori în toată tinereţea sa: călugări profund înduhovniciţi, trăind printre cărţi, îi vor refuza bucuria intrării în ascultare. Poate copleşiţi de harul revărsat asupra tânărului din faţa lor, sau, pur şi simplu, temându-se de a nu zăgăzui un destin aflat abia la început, ei îl vor povăţui cu blândeţe să îşi afle drumul propriu în viaţă şi în lume.

Cu un nou refuz în suflet, Petru se îndreaptă spre Mănăstirea MEDVEDOVSKI unde, în 1741, devine rasofor cu numele de PLATON. Aici se apropie de naşul său de călugărie, NICODIM, pe care are, însă, durerea să îl vadă dispărând din mănăstire fără urmă, la doar o săptămână după tunderea sa în monahism. Mai mult, aflată pe teritoriul ucrainean ocupat de polonezi, mănăstirea este închisă în scurt timp de autorităţile catolice. Obştea se împrăştie şi Platon se refugiază la Kiev, în lăcaşul de la Pecerskaia Lavra.

Ajuns aici îşi aminteşte de cadoul pe care i-l făcuse Academia, în ultimul său an de şcoală: întâlnirea cu limba română. În 1739, la încheierea prin pacea de la Belgrad a războiului ruso-austro-turc (1735-1739), mitropolitul Antonie al Moldovei (1729-1739) fusese obligat să însoţească trupele ruse aflate în retragere, ajungând astfel la Kiev. Aici avea să slujească Liturghia în limba română, în faţa ucrainenilor între care se afla şi Petru. Fermecat de sonorităţile limbii române, Petru întreabă în jur despre Moldova şi află despre aceasta că este o ţară în care monahismul ortodox înfloreşte nestingherit, fără a fi zăgăzuit de guvernarea locală ca în Rusia, sau agresat de vreo confesiune străină a unor ocupanţi de aiurea, ca în Ucraina polonă.

Aceste amintiri îi revin în minte lui Petru Velicikovski, acum rasoforul Platon, aflat în 1742 în refugiu la Pecerskaia Lavra, şi sub puternica lor impresie, hotăreşte, la aproape douăzeci de ani, să-şi caute limanul de linişte şi învăţătorul visat în Ţările Române. Astfel, în 1742, trece clandestin Nistrul cu barca şi ajunge pe pământ românesc. Nu avea să se mai reîntoarcă nicicând în Ucraina, după cum nici nu avea să-şi mai revadă vreodată mama sau Poltava natală.

LĂSAȚI UN MESAJ

54 − = 50