Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru în scrierile Sfinților Părinți(partea I)

0
1711

Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru în scrierile Sfinților Părinți

(I)
Cristina Roman

Partea I – Variantele rugăciunii/ Pregătirea pentru rugăciune/ Tâlcuirea apelativului „Tată”

„Atunci când ne rugăm cu rugăciunea Tatăl nostru, ne gândim la întreaga umanitate și cerem plinătatea harului pentru toți oamenii ca și pentru noi înșine. Sfințească-Se Numele Tău de către toți oamenii. Vină împărăția Ta pentru toate popoarele, ca viața Ta Dumnezeiască să devină viața lor. Facă-se voia Ta: voia Ta singură îi unește pe toți în dragostea Ta. Izbăvește-ne de cel rău – de “ucigătorul” (Ioan 8, 44) care seamănă până departe vrăjmășie și moarte. Domnul a îndreptat și sfințit șirul strămoșilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înșine în ființa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căință totală, și făcând astfel, putem ajuta la îndreptarea strămoșilor noștri.

Purtăm în noi înșine moștenirea păcatelor strămoșilor noștri; și, în virtutea unității ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor. Suntem atât de legați între noi, încât omul nu se mântuiește doar pe sine însuși.” – Arhimandritul Sofronie Saharov

Scopul rugaciunii Tatăl nostru este să îmbrățișeze tainic învățătura despre Dumnezeu (teologia) cu înfierea prin har, egalitatea în cinste cu îngerii, împărtășirea de viața veșnică, restaurarea firii (ca să încline spre ea însăși în chip nepătimaș), desființarea legii păcatului și surparea celui rău (care ne stăpânește prin înșelăciune) – Sfântul Maxim Mărturisitorul

Cele două variante ale rugăciunii Tatăl nostru

Tatăl nostru este rugăciunea pe care Iisus a dat-o ucenicilor Săi în vremea propovăduirii Sale pământești. Există în Sfânta Scriptură două versiuni ale rugăciunii Tatăl nostru, cea de la Luca (11, 2-4) și cea de la Matei (6, 9-13). Varianta adoptată și folosită încă din primele veacuri ale Bisericii este cea din Evanghelia după Matei.

Evanghelistul Matei, care în Evanghelia sa nu respecta întotdeauna fidel cronologia,  include rugăciunea Tatăl nostru, din considerente de ordin logic, în cadrul predicii de pe munte, și anume în secțiunea rezervată sfaturilor privind rugăciunea cea mai potrivită prin care omul se poate apropia de Dumnezeu. Ar rezulta în acest caz ca ea a fost alcătuita de Iisus în primul Său an de activitate.

Majoritatea exegeților sunt însă de părere că versiunea lui Luca, după care rostirea rugăciunii Tatăl nostru, cunoscută și sub numele de „rugăciune domnească”, a avut loc după părăsirea Galileii, este cea autentică. Luca consemnează în Evanghelia sa împrejurările în care Domnul a rostit rugăciunea domnească, ceea ce constituie un argument în plus în favoarea acestei versiuni. El arată că, odată, după ce ucenicii Îl priviseră pe Iisus rugându-Se, așa cum Îi era obiceiul, unul dintre ei – evanghelistul nu îl numește – Îi spuse: „Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui” (Luca 11, 1). – Natalia Dinu Manoilescu

Rugăciunea Tatăl nostru în varianta Evanghelistului Luca, Capitolul 11, versetele 2-4

 2. Şi le-a zis: Când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău. Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.

 3. Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă în fiecare zi.

 4. Şi ne iartă nouă păcatele noastre, căci şi noi înşine iertăm tuturor celor ce ne greşesc nouă. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Rugăciunea Tatăl nostru în varianta Evanghelistului Matei, Capitolul 6, versetele 9-13

9. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău;

10. Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.

11. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;

12. Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;

13. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!

După Origen, „celor care susțin că cele două formulări ar fi identice, trebuie să le spunem că, în ciuda unor asemănări, există în alte privințe deosebiri. În plus, nu se poate admite că Iisus Hristos a învățat aceeași rugăciune (în două situații diferite): o dată atunci când: „văzând mulțimile, Iisus s-a suit în munte și așezându-se, ucenicii Lui au venit la El și deschizându-Și gura îi învăța” (Matei 5,1), căci Matei a înfățișat rugăciunea în contextul predicii despre fericiri și al preceptelor care i-au urmat; și altă dată atunci când, după mărturia Sfântului evanghelist Luca, „Se ruga Iisus într-un loc; când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învață-ne să ne rugăm cum a învățat Ioan pe ucenicii lui”. (Luca 11, 1)

Pregătirea pentru rugăciune

Rugăciunea trebuie precedată și însoțită de anumite dispoziții sufletești; să vedem mai întâi ce spune Mântuitorul despre rugăciune în general: „Iar când vă rugați nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor stând în picioare, să se roage ca să arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă când te rogi intră în cămara ta și îchizând ușa roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție. Când vă rugați, nu spuneți multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănați lor, căci știe Tatăl vostru de ce aveți trebuință, mai înainte ca voi să cereți de la El. Deci voi așa să vă rugați”. (Matei 6, 5-9)

Mântuitorul nostru a socotit adesea slava deșartă o boală aducătoare de moarte… Trebuie disprețuită orice mărire care vine de la oameni drept răsplată pentru o faptă bună, și trebuie urmărită numai mărirea adevărată, cea pe care numai Dumnezeu o dăruiește celor vrednici de ea, cu o bunătate care depășește orice merit. Astfel, o faptă frumoasă și demnă de toată lauda își pierde toată strălucirea în momentul în care o facem pentru a fi văzuți și lăudați de oameni; în cazul acesta Dumnezeu nu o va răsplăti. – Origen

Spune oare Domnul să nu mergi în biserică? Dimpotrivă, dar să mergi cu socoteală dreaptă și nu doar ca să te arăți oamenilor… Grăirea de multe este bârfirea, deci tu nu fi bârfitor. Nu se cuvine a face lungi rugăciunile, ci scurte și dese, și puține vorbe grăind, a zăbovi întru rugăciune. Căci nu trebuie să-i arătăm Domnului de ce avem nevoie, ci să ne sârguim la rugăciune, lepădându-le de cele lumești. Iar făcând așa, ne folosim când vorbim cu Domnul. – Sfântul Teofilact al Bulgariei

Tâlcuirea apelativului „Tată”

Zicând „Tată„, îți arată de ce bunătăți te-ai învrednicit, fiu al lui Dumnezeu făcându-te… și să nu zici: „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”, ca să-i ai pe toți frați, ca fii ai aceluiași Tată. – Sfântul Teofilact al Bulgariei

Mântuitorul Iisus a deșteptat îndată luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu. Cel care numește Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfințenia, răscumpărarea, înfierea, moștenirea, însușirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putință să numești Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăți. Hristos, deci, deșteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: și prin vrednicia Celui pe Care Îl numesc Tată, și prin măreția bunătăților de care se bucură. (…) Iisus nu a spus „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălțăm rugăciuni pentru toți oamenii și să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpește dușmănia, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăților, izgonește inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeași cinste și împăratul și săracul, pentru că participăm cu toții, în comun, la cele mai mari și la cele mai necesare bunuri. Tuturor ni s-a dăruit aceeași noblețe, învrednicindu-ne pe toți la fel să-I zicem lui Dumnezeu: „Tată”De altfel este îndestulator numai cuvântul „Tată”, ca să ne învețe toată virtutea. Că acela care-L numește pe Dumnezeu „Tată” și „Tată obștesc”, trebuie să ducă o astfel de viață încât să nu se arate nevrednic de această noblețe și să se străduiască să fie egal cu darul primit. –  Sfântul Ioan Gură de Aur

Învățăm de la început să venerăm Treimea căci „Numele” lui Dumnezeu Tatăl care subzistă ființial este însuși Fiul cel Unul Născut; iar „împărăția” lui Dumnezeu și Tatăl, care de asemenea subzistă ființial, este Duhul SfântTatăl nu are Numele ca pe ceva dobândit, iar împărăția nu o cugetăm ca o demnitate care i se adaugă… Fiind din veci, este și Tată și împărat din veci, iar Fiul și Duhul Sfânt există împreună cu Tatăl, ființial din veci, fiind în chip natural din El și în El, mai presus de cauză și de rațiune, nu ivite, din pricina cauzei; după El.

Prin această rugăciune suntem îndemnați să venerăm Treimea de o ființă și mai presus de ființă, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe lângă aceasta suntem învățați să vestim și harul înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind învredniciți să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după har. Iar aceasta ne obligă ca, cinstind numele Născătorului nostru după har, să ne silim să întipărim în viața noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adica să-I sfințim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca Unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte și să preamarim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim și facem. Sfințim Numele Tatălui nostru cel după har, care este în ceruri, omorând pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune. – Sfântul Maxim Mărturistorul

Avem două alternative diametral opuse: fie să-L refuzăm pe Dumnezeu – ceea ce este însăși esența păcatului – fie să ne facem fii ai lui Dumnezeu. Pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, dorim în chip firesc desăvârșirea dumnezeiască care este în Tatăl nostru. Și atunci când Îi urmăm, nu ne supunem dictaturii unei puteri exterioare, ci ascultăm pur și simplu imboldul nostru de a ne asemăna desăvârșit Lui. “Fiți voi desăvarșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48). – Arhimandritul Sofronie Saharov

Omul poartă în el chipul lui Dumnezeu, Cel care „face să răsară soarelepeste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5, 45). Adresându-se cu apelativul „Tatăl nostru”, omul exprimă înfierea nu printr-o asemănare exterioară ci printr-o asimilare lăuntrică, și se va transforma prin acestă înnoire spirituală, ajungând asemenea Domnului în trupul măririi. Sămânța lui Dumnezeu, care se sălășluiește în sufletul născut din Dumnezeu, îi ferește de a mai cădea în păcate pe cei care sunt zidiți după chipul Fiului Său; sămânța diavolului îi face pe cei care îi atinge să păcătuiască, iar rămânărea sa în suflet îi împiedică să se mai îndrepte. Din moemnt ce Fiul s-a întrupat pentru a distruge puterea diavolului, înseamnă că prezența Cuvântului lui Dumnezeu în sufletele noastre nu face decât să nimicească uneltirile diavolului, să smulgă sămânța cea rea din noi și să devenim fii ai lui Dumnezeu. Să nu ne închipuim că n-am făcut altceva decât să învățăm o rugăciune pe care să o rostim pe dinafară în anumite momente: trebuie să ne rugăm neîncetat și viața noastră să devină o rugăciune fără întrerupere, pe care s-o confirmăm prin purtare când spunem: „Tatăl nostru care ești în ceruri”. Noi nu vom mai fi locuitorii pământului ci ai cerurilor, unde sunt tronurile lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu își va face sălaș în toți cei ce poartă chipul Cuvântului ceresc și care în felul acesta au devenit ei cerești.” – Origen

Când norii tună, iar oceanele vuiesc, ele te cheamă: Domnul nostru! Când meteoriții cad și focul izbucnește din pământ, ele îți spun: Făcătorul nostru! Când bobocii florilor se deschid și ciocârliile adună fân uscat ca să le facă puilor cuiburi, ele Îți cântă: Stăpânul nostru! Iar când ridic eu ochii mei spre tronul Tău, îți șoptesc Ție: Tatăl nostru!

A fost o vreme, îndelungată, cumplită vreme, când și oamenii îți ziceau și Te numeau Domn, sau Făcător, sau Stăpan! Așa a fost, cu adevărat, când omul simțea că este numai un lucru între lucruri. Dar acum, mulțumită Fiului Tău Unuia-Născut și Celui mai bun dintre fiii Tăi, am învățat numele Tău cel adevărat. Drept aceea și eu îndrăznesc să Te chem împreună cu Hristos: Tată! Dacă Te numesc Domn, cu frică mă plec înaintea Ta, ca un rob în gloata robilor. Dacă Te numesc Făcător, mă despart de Tine la fel cum se desparte noaptea de zi sau frunza de pomul său. Dacă Te privesc și zic Stăpân, sunt ca o piatră între pietre și ca o cămilă între cămile. Dar dacă deschid buzele mele și șoptesc Tată, dragostea ia locul fricii, pământul privește înălțat mai aproape de cer, și merg alături de Tine ca alături de un prieten în grădina acestei lumi, împărtășind slava și puterea Ta.

Tatăl nostru! Tu ești Tatăl nostru, al tuturor: Te-aș micșora pe Tine și m-aș micșora și pe mine dacă Te-aș numi: Tatăl meu! Tatăl nostru! Tu te îngrijești atât de mine, care sunt unul singur, dar mai vârtos de întreaga lume. Scopul tău este împărăția Ta, iar nu un singur om. Iubirea de sine îți strigă: Tatăl meu!, în timp ce dragostea Îți strigă: Tatăl nostru! În numele tuturor oamenilor, care sunt frații mei, eu mă rog Ție: Tatăl nostru! În numele tuturor făpturilor care mă împresoară și cu care m-ai intrețesut, eu mă rog Ție: Tatăl nostru! Eu mă rog Ție, Tată al universului, pentru un singur lucru mă rog Ție: fie ca să răsară cât mai degrabă ziua cea mare când toți oamenii, vii și morți, împreună cu îngerii și cu stelele, cu cele însuflețite și cu cele neînsuflețite, Te vor chema cu numele Tău cel adevărat: Tatăl nostru!Nicolae Velimirovici

Făcând o aspră anamneză a îndepărtării omului contemporan de Dumnezeu Tatăl, Olivier Clement tâlcuiește apelativul „Tată”, astfel: „Primul cuvânt al rugăciunii pe care ne-o dă Iisus… este un cuvânt care sună ciudat pentru omul zilelor noastre. Omul de astăzi este orfan. El nu are rădăcini în afara spațiului și a timpului. Se simte pierdut într-un univers infinit, se trage din maimuță și se îndreaptă spre nicăieri… Acestui om I s-a spus că „Dumnezeu Tatăl” este dușmanul libertății sale, un fel de spion ceresc, un Tată sadic. Și de ce să n-o mărturisim, creștinătatea istorică, în Orient ca și în Occident, într-o epocă sau alta, a dovedit, chiar dacă numai trecător, această acuzație. Prin urmare, mulți se îndreaptă astăzi spre spiritualitãtile asiatice care promovează un scientism al interiorității, unde divinul, impersonal, te face să te gândești mai degrabă la o imensă matrice cosmică. Da, suntem „orfani”. Incestul și homosexualitatea, cele două indicii ale absenței tatălui, bântuie societatea noastrã. Moartea tatălui se înscrie în frica de celălalt. De aceea astăzi sporește în mod ciudat nostalgia tatălui. Iar Biserica ne învață această rugăciune care începe tocmai prin cuvântul „Tată”.

Tată. Rezultatul, așa cum sugerează această simbolistică, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune eliberatoare care ne face capabili să mergem spre celălalt. Tată. Ce înseamnă acest cuvânt pentru viața noastră de zi cu zi? Înseamnă că niciodată, dar niciodată nu suntem orfani, pierduți, lăsați în voia forțelor și determinărilor acestei lumi. Noi avem o salvare și o origine dincolo de spațiu și timp. Acest univers aparent nelimitat – însă timpul a început cu „big-bang”-ul, iar spațiul este curbat, spune Einstein – acest univers își are locul în cuvântul, suflarea, iubirea Tatălui. Nebuloasele și atomii – care sunt tot nebuloase – Îl iubesc impersonal pe Tatăl, prin însăși existența lor, dar noi, oamenii, Îl putem iubi personal, putem să-I răspundem în mod conștient, să-I exprimăm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare dintre noi, prin legătura personală cu Tatăl, devine mai nobil și mai măreț decât lumea întreagă.

Chipurile se înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatălui. Momentele aparent efemere ale vieții noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, „ne-au pulsat venele de existență„, se înscriu pentru totdeauna în memoria iubitoare a Tatălui. Atunci nihilismul epocii noastre este învins, spaima din străfundul nostru se poate schimba în încredere, ura în adeziune. Și iată ce trebuie simțit foarte puternic, zi de zi, și o spun mai ales celor tineri: e bine să trăiești; a trăi este un har, o slavă, toată existența e o binecuvântare.

(…) Totuși, experiența treimică cea mai importantă se înscrie în acel imon care-l urmează pe Pater, în al doilea cuvânt al rugăciunii: „Tată-al nostru”. Din acest „nostru” aș vrea să rețin două lucruri. Primul constă în aceea că trebuie să învățăm să descoperim „taina lui Dumnezeu în chipul aproapelui”. Oroarea istoriei, și mai ales a secolului nostru, este că omul își arogă o putere absolută asupra omului. Ideologiile pretind că pot explica omul, că-l pot reduce la concepte ca cel de rasă, clasă, etnie, religie, cultură. Iar ideologii, „cei care știu”, se simt îndreptățiti, pentru binele umanității, spun ei, să manipuleze, să condiționeze, să întemnițeze, să tortureze și să ucidă oamenii, probabil ca rezultat al unei întregi gândiri moderne având ca scop voința de a lua în stăpânire, de a fixa, de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnă „concept” în germană). Dimpotrivă, trebuie să înțelegem că celălalt, oricare ar fi el, chiar dacă e un vameș, o desfrânată, sau un samarinean, spune Iisus (și nu ne-ar fi greu să traducem), celălalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatălui, la fel de inexplicabil și de imposibil de conceptualizat ca și Dumnezeu însuși.

Nici o altã definiție mai bună decât că este de nedefinit. Să învățăm să nu mai blestemăm, să învățăm să nu mai disprețuim: „Nu este altă virtute decât aceea de a nu disprețui”, spunea un Părinte al pustiei. Celălalt este chip, în întregime chip. Și în fața chipului nu am nici o putere. Pot numai, pentru că acest chip este și cuvânt, să încerc să răspund, să devin responsabil. Acest lucru este valabil în relațiile de dragoste, de prietenie, de colegialitate, e valabil în familie, ca și în societate, în relațiile noastre cu ceilalți creștini, ca și în viața politică. Amintiți-vă: să nu disprețuiți!

Cealaltă problemă pe care aș vrea s-o subliniez și care, de altfel, este inseparabil legată de prima, este relația dintre Biserică și umanitate: „Tatăl nostru”, acest „nostru” înseamnă oare numai Biserica unde suntem toți „mădulare unii altora”, un singur trup, o singură ființă în Hristos, fiecare întâlnindu-L personal pe Iisus, iluminat de câte o limbă de foc la Cincizecime? Însă Cuvântul, spune prologul lui Ioan, „este lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume”. Se poate traduce și astfel: „… care, venind în lume, luminează pe toți oamenii”. Întrupându-se, Cuvântul a luat în El întreaga umanitate, pe toți oamenii, din toate locurile și din toate timpurile. Înviind, El le-a dăruit tuturor viață. Biserica înseamnă toți cei care, mai mult sau mai puțin numeroși, nu contează, ajung să descopere toate acestea, care intră în mod conștient în această lumină și care aduc mulțumire. Pentru ei și pentru toți ceilalți. Biserica este „preoția împărătească”, „poporul sfânt” menit să se roage, să mărturisească, să lucreze pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi știm unde este inima Bisericii: în Evanghelie, în Euharistie. Dar nu știm unde se sfârșește ea, căci Euharistia este dată „pentru viața lumii”.

Surse bibliografice

  1. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
  2. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
  3. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Colecția PSB 23, Ed. IBMBOR, Buc. 1994;
  4. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
  5. Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea-experiența vieții veșnice, Ed. Deisis, Sibiu 2001;
  6. Pr. Alexander Schmemann, Our Father, Ed. Seminarului Sf. Vladimir, New york, 2002;
  7. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, volumul 2
  8. Sfântul Nicolae Velimirovici, Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed Predania
  9. Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
  10. Olivier Clement, Trei rugăciuni – Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia

======================================Va urma========================================

LĂSAȚI UN MESAJ

77 − = 72