Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a III-a) – Sfințească-se numele Tău

0
620

Tâlcuirea rugăciunii Tatăl nostru (Partea a III-a) – Sfințească-se numele Tău

Cristina Roman

Origen: „Această formulă poate însemna fie că ceea ce s-a cerut încă nu s-a dobândit, fie că cel care a dobândit ce a cerut vrea să păstreze ce a obținut. Cu toate acestea, cuvintele de la Matei și Luca Sfințească-se numele Tău, arată că numele Tatălui încă nu s-a sfințit. Însă nu poate cere cineva să se sfințească numele lui Dumnezeu ca și cum nu ar fi sfințit? Să vedem ce înseamnă numele Tatălui și ce înseamnă Sfințirea Lui.

Numele

 

Numele desemnează natura proprie și de necontestat a ființei care îl poartă. Astfel, natura proprie Sfântului Pavel face ca sufletul său, mintea sa, trupul său să aibă anumite calități. Aceste calitătți specifice, care fac în așa fel încât nicio altă ființă să nu fie asemenea lui Pavel, sunt desemnate de numele de Pavel. La oameni, aceste calități proprii – ca de altfel și numele – se pot schimba. Avram a primit numele lui Avraam; Saul, care Îl prigonea pe Iisus, a fost numit Pavel. Pentru Dumnezeu, care este neschimbător și veșnic, rămâne același, nu există decât un nume și anume cel indicat în Cartea Ieșirii: „Eu sunt Cel ce sunt„. (Ieș. 3,14)

Noi toți ne străduim să înțelegem ce este El cu adevărat (puțini și chiar foarte puțini sunt cei care îi pot înțelege sfințenia); rugăciunea lui Iisus ne învață că Dumnezeu este sfânt pentru a ne descoperi sfințenia Sa de Creator, Proniator și Judecător care alege sau părăsește, primește sau respinge, răsplătește sau pedepsește pe fiecare după meritele sale. După părerea mea, acestea sunt calitățile proprii lui Dumnezeu, prin care se desemnează numele Lui. De aceea, vom întâlni spunându-se:

            „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” (Ies. 20,7);

            „Ca ploaia să curgă învățătura ma și graiurile mele să coboare ca roua, ca bura pe verdeață și ca ploaia repede pe iarbă. Căci numele Domnului voi preamări” (Deut. 32, 2-3);

            „Pomeni-voi numele Tău în tot neamul și neamul” (Ps. 44,20).

Cel care nu se străduiește să pună în legătură concepția sa despre Dumnezeu cu tot ceea ce este drept, ia în deșert numele lui Dumnezeu. Datorită acestui nume, cuvintele au puterea ploii și sunt în stare să facă să rodească sufletele celor care le aud; ele mângâie ca roua și întăresc pe ascultători ca ploaia binefăcătoare sau ca picătura de apă necesară încolțirii. Gândindu-se că pentru a i se împlini cererea are nevoie de Dumnezeu, omul se roagă Celui care împarte toate bunurile.

A descoperi tainele adânci ale lui Dumnezeu sau a le înțelege, chiar atunci când ni se pare că acest lucru a fost învățat de la un alt om, înseamnă mai degrabă că ne aducem aminte de lucrurile dumnezeiești decât că le putem explica.

Ce înseamnă sfințirea

Cel care se roagă trebuie să țină seama de cele spuse până aici și să ceară sfințirea numelui lui Dumnezeu după cuvântul Psalmistului: „Să înălțăm numele Lui împreună”. Psalmistul ne îndeamnă să fim cu toții în același cuget pentru a ne grăbi să pătrundem adevărata și sublima cunoaștere a lui Dumnezeu. A înălța numele lui Dumnezeu înseamnă a participa la revărsarea dumnezeiască, iar mișcându-ne din El îi stăpânim pe vrăjmașii care nu se mai pot bucura de căderile noastre. Prin aceasta se înalță puterea lui Dumnezeu: „Te voi înălța, Doamne, că m-ai ridicat și n-ai veselit pe vrăjmașii mei împotriva mea„. (Ps. 29,1)

Sfântul Ioan Gură de Aur: „Rugăciunea, vrednică de cel ce-L numește pe Dumnezeu Tată, este a nu cere nimic înainte de a slăvi pe Tatăl, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatalui. „Sfințească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Dumnezeu are deplină slava Sa și este totdeauna aceeași; totuși Hristos poruncește ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit și prin viața noastră. Același lucru îl spunea Domnul și mai înainte: ,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); ca și serafimii, când slăvesc pe Dumnezeu, spun la fel: „Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).

Prin urmare, „Sfințească-se” înseamnă: „Slăvească-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune așa: „învrednicește-ne să ducem o viață așa de curată, încât prin noi să Te slăvească toți oamenii”. Și iarăși, înseamnă să ai o filozofie desăvârșită când oferi tuturor o viață atât de curată, încât fiecare din cei ce o văd să înalțe pentru această laudă lui Dumnezeu.”

Sfântul Teofilact al Bulgariei: „Spunem Sfințească-se numele Tău, în loc de slăvească-se,  adică fă viața noastră să fie spre slava Ta. Căci precum numele lui Dumnezeu se hulește prin cei răi, așa se slăvește prin cei care au viață bună.” (…) „Adică fă-ne pe noi sfinți, ca și Tu, pentru noi, să fii slăvit. Căci precum este hulit Dumnezeu din pricina mea, așa se și sfințește pentru mine Dumnezeu, slăvindu-se ca un Sfânt.”

Natalia Dinu Manoilescu: „Chiar când vor apărea cereri cu caracter mai personal, ele vor avea în vedere numai dobândirea mântuirii, fiind străine de orice năzuință de ordin lumesc. Prima dintre ele, „sfințească-se numele Tău”, a pus oarecare probleme exegeților, deoarece este singurul caz din Noul Testament când verbul, folosit la forma pasivă, Îl are ca subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrată „a sfinți numele lui Dumnezeu”, ceea ce însemna a dori ca numele divin să fie recunoscut drept sfânt.

Expresia poate părea paradoxală, căci Dumnezeu nu are nevoie de vreo confirmare umană spre a fi socotit sfânt. Ea accentuează însă caracterul de dialog pe care îl are întreaga rugăciune: Dumnezeu așteaptă de la om unele adeziuni și mărturisiri, fără de care Împărăția nu va putea lua ființă. Omul se roagă pentru un țel mai presus de posibilitatea sa de înțelegere, dar la a cărui realizare va contribui și el. Împărăția este, dupa cum se știe, un dar făcut de Dumnezeu oamenilor; totuși, omul trebuie să se roage pentru venirea acesteia, grăbind astfel prin participarea lui instaurarea sa definitivă.

Fericitul Augustin crede că prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu să fie socotit sfânt de toți oamenii, iar Sfinții Ciprian și Chiril al Ierusalimului subliniază că astfel exprimăm dorința ca numele divin să fie slăvit prin propria noastra viață. A sfinți numele lui Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamări pe Tatăl, a mărturisi credința în sfințenia și atotputernicia Sa, ci și a face ca, prin mijlocirea neînsemnatei noastre existențe, să strălucească puterea sfințitoare a lui Dumnezeu.

Trebuie subliniat că, în Vechiul Testament, prin numele lui Dumnezeu se înțelegea ceea ce Dumnezeu descoperea oamenilor despre Sine. În această privință, teologia veterotestamentară era însă extrem de sumară, ea evitând o analiză mai aprofundată a datelor oferite de revelație. Însă după întruparea Fiului lui Dumnezeu i se vor deschide omului alte posibilități de scrutare a misterului divin. Cel care va arunca mai multă lumină asupra acestor taine, relevând existența unei distincții fundamentale între ființa divină, etern inaccesibilă cunoașterii umane, și energiile sau lucrările dumnezeiești, care fac posibil ca Dumnezeu să intre în relație cu omul și să i Se descopere, va fi Sfântul Grigorie Palama.

Când Iisus, în rugăciunea arhierească, va spune: „Și le-am facut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut” (Ioan 17, 26), El va avea în vedere tocmai ceea ce energiile descoperă din ființa divină, fața lui Dumnezeu care intră în relație cu lumea.”

Olivier Clement: „Din veac Tatăl se denumește în Verbul, prin Cuvântul Său. Și Cuvântul se face trup pentru a ne revela Numele și pentru a-L sfinți până la capăt, căci Numele este prezența, „despărțită” și în același timp „strălucitoare” adică sfântă. „Sfințirea Numelui” nu însemnă, în vremea lui Hristos, cinstea și lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vieții, adică martiriul. Iisus a sfințit Numele până la Cruce și Numele L-a sfințit pe El până la Înviere. Iisus cel răstignit este „Unul din Sfânta Treime” răstignit, spune Liturghia bizantină. Iisus cel răstignit este Dumnezeu cel răstignit.

Acolo, în acea golire totală de pe cruce se revelează Numele care Îi este propriu lui Dumnezeu. Și acest Nume este iubire, „Dumnezeu este iubire”, spune sfântul Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alătură în suferința, revolta, disperarea și agonia noastră. „Părinte, dacă e cu putință, fă să treacă de la Mine paharul acesta”. „Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Astfel că, de acum încolo, între suferința noastră și neant, între revolta, disperarea, agonia noastră și între neant, se așează Dumnezeu cel întrupat și răstignit și Acesta, înviind, ne deschide nebănuite căi de lumină. Pentru a „sfinți Numele” noi nu trebuie decât să ne refugiem la crucea lui Hristos.

Martiriul creștin este o experiență mistică în care un bărbat sau o femeie, adesea oameni obișnuiți, se încredințează lui Hristos, cu o încredere smerită, exact în momentul celei mai intense suferințe. Și se întâmplă atunci că îl năpădește bucuria învierii. Sunt multe feluri de a fi martir: „… fericiți cei prigoniți pentru dreptate… fericiți veți fi când vă vor ocărî…” Sau, poate banal, boala, decăderea, pierderea celor apropiați, trădarea, singurătatea, moartea. Întâi de toate, trebuie să combatem suferința, cu atenție delicată, atât la aproapele cât și la noi înșine. Occidentul modern a făcut mult în acest sens și e bine. Căci suferința poate fi obscură, fără sens, insuportabilă; de aceea atât de des ea desparte, obsedează, devine o moarte înainte de moarte. Mai moderată și dacă o trăim în credință, ea poate să facă din trup o chilie de mânăstire, să ne detașeze și să ne deschidă.

Dar trebuie să mă rog mai ales ca să-mi trăiesc suferința ultimă și să mor identificându-mi în mod tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Hristos, pentru ca să vină atunci în mine „sfințirea Numelui” și chiar, dacă este voia lui Dumnezeu, ca ea să strălucească în mine, ca și cum aș împlini ceea ce lipsește din suferințele lui Hristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate că atunci, în acea spaimă și oroare va pătrunde o lumină și eu voi putea spune cu Iisus, în El, nu numai „Doamne, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, ci și „Părinte, în mâinile Tale îmi încredințez duhul Meu”. Vorbesc la persoana întâi, nu știu despre ceilalți, nu există decât cazuri particulare. Creștinismul nu înseamnă să știi totul. Poate că înseamnă să nu știi nimic, dar să ai, totuși, încredere. În legătură cu „sfințirea Numelui”, aș vrea să adaug două lucruri:

Primul este că Numele invocă și evocă Prezența. El nu o stăpânește, ca în magii, ci ne aduce pe noi, ei. Cei care încep să iubească își schimbă între ei numele și fiecare se gândește adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplă, și este infinit mai puternic – căci cel puțin suntem siguri de iubirea Lui – în legătura noastră cu Hristos. Cunoaștem mai mult sau mai puțin ceea ce se cheamă „Rugăciunea lui Iisus”, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, pronunțată odată cu respirația. În monahismul vechi, se întâlnesc tot felul de formule scurte: „Kyrie eleison”, „Doamne miluiește”, „Doamne ajută-mă, spre ajutorul meu ia aminte”, „Cum știi Tu și cum vrei Tu…”, „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție” etc.

Putem inventa și altele. În viața de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a „sfinți Numele”, de a sfinți totul prin Nume, de a pune Numele ca pe o pecete a eternității peste ființe și lucruri, de a descifra o situație cu ajutorul Lui. Căci Dumnezeu ne vorbește continuu prin ființe, lucruri, întâlniri… Numele se revelează la fel de complex ca și un diamant cu mii de fațete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situații…

Desigur, nu este vorba, la cei mai mulți dintre noi, de invocarea continuă a Numelui, ci măcar să facem să țâșnească din când în când un strigăt de ajutor, sau de mărire a lui Dumnezeu. Problema este să nu uităm de Dumnezeu. Căci uitarea este cel mai mare păcat, spun cei duhovnicești. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului, împietrirea inimii. Și atunci, dintr-o dată, trebuie să ne aducem aminte de Dumnezeu, chiar dacă numai pentru a-L înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne ridica împotriva Lui, precum Iov. Să strigăm către El, către Dumnezeu cel viu și nu să amuțim în fața zidului de neclintit al destinului, al neantului, al dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? „Tu m-ai luat drept țintă” – îl citez pe Iov. „Vei înceta Tu, în sfârșit, să mă privești spre a-mi da timp să-mi înghit saliva?” (iarăși Iov). Doamne, vino în ajutorul meu. Călăuzește-mă, luminează-mă. Nu voia mea, ci voia Ta. Și în bucurie, sau pur și simplu în plăcerea smerită de a exista: slavă Ție, Doamne, slavă Ție. Atunci ne dăm seama că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat… Invocarea Numelui: rugăciunea celor care nu au timp să se roage.

Celălalt lucru pe care aș vrea să-l spun în legătură cu „sfințirea Numelui” este că nu există, pentru Iisus, o separare statică între sacru și profan, nu există reguli care să despartă curatul de necurat. Viața noastră de zi cu zi se mișcă între Kiddouch haschem, „sfințirea Numelui” și Hilloul haschem, „profanarea Numelui” și hotarul este într-o continuă mișcare, el trece prin inima noastră, prin gura care grăiește din prisosul inimii, prin privire. Totul poate fi sfințit, de vreme ce, spune Zaharia, „orice vas va fi închinat Domnului”, iar „cinstea și slava” popoarelor vor intra în Noul Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelență „bun” sau „rău”; pentru un pedagog, un judecător și pentru orice om responsabil, aceasta este cheia legăturii cu ceilalți.

Și dacă tehnica ne eliberează și ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice extenuante și de stereotipiile intelectuale, este pentru ca să putem regăsi posibilitatea de a sfinți Numele prin simplul contact cu materialele, prin practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligenței încorporate în mașini (lucru imposibil în afara unei revoluții culturale).”

 

Surse bibliografice:

  1. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed.Sophia, Buc. 2002;
  2. Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Luca, Ed. Sophia, Buc. 2007;
  3. Origen, Despre rugăciune, Ed. Herald, Buc. 2006;
  4. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia 2
  5. Natalia Dinu Manoilescu, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină
  6. Olivier Clement, Trei rugăciuni – Tâlcuire la Tatăl nostru, Ed. Reîntregirea, Alba- Iulia

LĂSAȚI UN MESAJ

80 − = 72