Predică la Duminica a IV-a după Rusalii

0
814

Predică la Duminica a IV-a după Rusalii

Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândețe, de supunere și de ascultare față de Dumnezeu? Cum să se mântuiască necredinciosul și pacatosul daca dreptul abia se mantuieste (I Petru 4, 18) ? Apa nu se aduna pe crestele muntilor ci in locuri joase, adanci. Nici binecuvantarea lui Dumnezeu nu se salasluieste in cei mandri, care se umfla pe sine in fata Lui, ci in cei smeriti si blanzi, care si-au adancit inima prin smerenie si blandete, prin inchinare inaintea maretiei lui Dumnezeu si ascultare de voia Sa. Cand o vita de vie nobila, indelung ingrijita, se maneaza si se usuca, gospodarul o taie si o arunca in foc si in locul ei sadeste o vita salbatica. Cand fiul uita dragostea parinteasca si se ridica impotriva tatalui sau, ce va face acesta ? Il va alunga din casa sa pe fiu si va infia pe strain. Cum e in natura, asa e si intre oameni. Necredincisii spun: Cutare si cutare lucru e dupa natura, si dupa legile noastre; cei care au credinta insa nu vorbesc in felul acesta. Ei, care au dat la o parte perdeaua legilor firesti si omenesti si au privit in ochii stralucitori ai tainei vesnicei libertati, vorbesc altfel. Ei spun: lucrul acesta se intampla din voia lui Dumnezeu si spre binele nostru. Dumneze scrie cu degetul Sau, dar scrierea Lui tiparita cu foc si cu Duh in lucruri si intamplari n-o pot patrunde dintre oameni decat aceia car sunt in stare sa o citeasca. Cei inaintea ochilor carora firea si viata stau ca un maldar de litere moarte, lipsite de noima, vorbesc de „intamplare”. „Tot ce se intampla”, zic ei, „e din intamplare”. Prin aceasta ei inteleg ca tot mormanul acela de litere se misca si se amesteca singur, din amestecatura iesind o intamplare sau alta. De n-ar fi Dumnezeu un Dumnezeu al milei si al indurarii, ce-ar mai rade de nebunia acestor talcuitori de lume si viata ! Dar e cineva care rade cu rautate de nebunia lor: duhul cel rau, vrajmasul neamului omenesc, cel fara de mila si crutare.

 

 

O gasca pasind pe un covor intins intr-o gradina, poate va crede ca izvoadele si culorile sunt acolo din intamplare, sau poate chiar ca au crescut din pamant ca iarba. Atata e mintea gastei. Dar tesatorul care a urzit covorul si l-a tesut stie ca n-a iesit la voia intamplarii, dupa cum stie si ce insemneaza orice amanunt al desenului si culorii, si de ce desenul si culoarea sunt cum sunt. Numai cine a tesut covorul cu mana lui poate sa inteleaga tesatura, si cei carora el le-o desluseste. Asa se preumbla si necredinciosii pe minunatul covor al lumii si vorbesc de „intamplare”. Si numai Dumnezeu, care a tesut lumea, cunoaste intelesul fiecarui fir – Dumnezeu si cei carora El le desluseste.

Isaia a vazut, si a scris: Asa zice Domnul: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbatez pe cei cu inima franta (Isaia 57, 15). Asadar, aici pe pamant Dumnezeu este numai cu cei cu inima infranta si duhul umilit. Iar celor cu care este, Dumnezeu le dezvaluie tainele lumii si ale vietii, si adancimile duhovnicesti a tot ceea ce El a scris prin imprejurari si lucruri. Avraam, Isaac, Iacov, Iosif, Moi-se si David, toti acestia au avut inima infranta si duh umilit, si de aceea Dumnezeu a fost cu ei, si le-a fagaduit sa fie si cu urmasii lor cata vreme si acestia vor fi cu inima infranta si smerita. Dar cand deasa legatura cu Dumnezeu il face pe om mandru, omul cade intr-o pierzanie mai grea decat cei care n-au avut cunostinta si apropiere de Dumnezeu.

Cel mai bun exemplu il avem chiar in israeliti, coboratori din marii si lui Dumnezeu placutii parinti pomeniti mai sus. Nemaiincapandu-si in sine de multa apropiere de Dumnezeul cel adevarat, poporul acesta a inceput sa se uite la celelalte neamuri ca la praful de pe pragurile lui Dumnezeu. Dar cu aceasta si-a pricinuit ruinarea, pentru ca mandria intr-atat l-a orbit, incat din toate descoperirile facute de Dumnezeu prin profeti si prin placutii Sai una doar a priceput: ca el e Poporul Ales. Duhul si intelesul revelatiei celei vechi a lui Dumnezeu s-a spulberat pentru ei cu totul, iar Sfanta Scriere a inceput sa joace in fata ochilor acestui popor ca o incalcitura de litere de neinteles. Cand Hristos a venit cu 6 descoperire noua, poporul evreu in orbenia si ignoranta lui nu numai ca a cazut pe aceeasi treapta cu neamurile pagane, dar invartosat la inima fiind si cu vederea intunecata, a ajuns in multe privinte chiar mai prejos decat paganii.

Evanghelia de astazi ne arata cum priveste Mantuitorul lucrul acesta. Ne arata sanatatea intre bolnavi si boala intre cei sanatosi, credinta intre pagani si necredinta intre cei ce se laudau a fi poporul ales si a avea credinta cea mai curata. Evanghelia aceasta a fost scrisa drept invatatura pentru toate vremurile si pentru toate popoarele, potrivindu-se la fel de bine si noua celor de astazi. E o invatatura taioasa ca sabia heruvimica, limpede ca lumina zilei, neasteptata si proaspata ca floarea de munte: ca sa ne strapunga cu ascutisul ei, sa ne lumineze cu limpezimea ei, si sa ne scoata din apatia si nepasarea noastra. Si mai cu seama sa ne aduca aminte noua crestinilor ca nu cumva sa ne falim cu mersul la biserica, cu rugaciunea si cu marturisirea lui Hristos, spre a vedea la Judecata de Apoi ca cei dinafara Bisericii au fost gasiti cu mai multa credinta si fapte bune decat noi.

Pe cand intra Iisus in Capernaum, s-a apropiat de El un sutas, rugan-du-L si zicand: Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Acest sutas era un fel de ofiter in garnizoana din Caper-um, cel mai insemnat oras de la marea Galileii. Daca era direct slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, este o chestiune secundara, desi mai probabil era sub stapanirea Romei. Lucrul seama e ca acest sutas era pagan si nu iudeu. Este primul ofiter roman pomenit in Evanghelie ca venit la credinta in Hristos. Este sutasul de straja langa Cruce, cel care, vazand infricosatoarele semne care au zguduit firea cand Hristos Si-a dat ultima suflare strigat: Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta ! (Matei 27, 5). Mai este apoi Corneliu, sutasul din Cezareea botezat de Apostolul Pavel (Fapte 10). Cu toate ca erau pagani, acestia au patruns adevarul si viata in Hristos si au ajuns la credinta mai repede decat cohortele carturarilor invatati, dar orbi.

Doamne, sluga mea zace in casa, slabanog, cumplit chinuindu-se. Nu era neaparat o sluga, potrivit cuvantului grecesc (pais) folosit in Evanghelie, ci un fecior, un fel de ordonanta, soldat pesemne la fel cu cel care cerea ajutor pentru dansul. Paralizia e o boala cumplita iar tanarul, asa cum ne povesteste Sfantul Luca, se afla in pragul mortii. Se vede ca sutasul tinea la el si, auzind ca Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit sa mearga si sa-L roage sa vina in ajutorul tanarului bolnav.

Oricine citeste istoria aceasta povestita de cei doi Evanghelisti, Matei si Luca, va socoti ca intre cele doua istorisiri este o mare deosebire. Matei scrie ca sutasul a venit insusi la Hristos cu rugamintea sa, pe cand Luca zice ca el a trimis mai intai mijlocitori dintre batranii iudeilor iar apoi, fiind Domnul in drum spre casa lui, a trimis prieteni care sa-i spuna ca nu trebuie sa se osteneasca sa vina pana la dansul pentru ca el, sutasul, nu este vrednic de aceasta; ci, a transmis el, spune cu cuvantul si se va tamadui sluga mea. Deosebire este, intr-adevar, intre aceste doua istorisiri, dar contradictie nu. Iar deosebirea sta toata in faptul ca Matei nu pomeneste cele doua solii trimise mai intai Domnului de sutas iar Luca nu pomeneste venirea acestuia, cu toata smerenia sa, fata catre fata cu Domnul. Omul duhovnicesc se bucura de aceasta frumoasa intregire a celor doi Evanghelisti unul printr-altul. Asa cum spune Sfantul Ioan Gura-de-Aur, daca toate istorisirile ar fi fost la toti Evanghelistii la fel, ar fi putut spune cineva ca ei au copiat unul de la altul. De ce-ar mai fi trebuit atunci sa fie patru Evanghelii si patru Evanghelisti ? In orice instanta de pe pamant ajunge marturia a doi oameni pentru ca lucrul sa fie crezut. Dumnezeu ne da insa, cu cei patru Evanghelisti, de doua ori doi martori, pentru ca cei ce vor sa se mantuiasca sa creada fara impiedicare iar cei ce cauta pierzania sa nu aiba nici o acoperire. Inca ne-a mai dat Dumnezeu patru Evanghelisti, cu toate ca ar fi putut revarsa toata intelepciunea spre nmantuire intr-unul singur, pentru ca, vazand cum se intregesc intre dansii, sa invatam a face si noi asa in viata, potrivit cu feluritele daruri pe care le primim fiecare de la Dumnezeu (I Corinteni 12). Fiind madulare ale aceluiasi Trup, intrajutorandu-se si sprijininindu-se madularele dupa rostul lor, Trupul isi savarseste cresterea (Efeseni 4,16).

Cu cele doua istorisiri, avem in fata o icoana limpede a celor petrecute. Sutasul, auzind puterea si marirea lui Hristos, si simtindu-se pe sine pacatos si nevrednic, a trimis la Domnul pe niste batrani ai iudeilor ca sa-L roage sa vina la dansul. Nu era sigur ca Domnul va binevoi sa faca aceasta. Si-o fi spus omul: ” Eu sunt un inchinator la idoli, un pacatos; cum o sa auda de mine, o sa si vada, cu patrunderea pe care o are, lucrul acesta. Cine stie de se va invoi sau nu sa intre in casa mea ? Sa trimit mai bine pe iudei si daca va spune nu, lor le spune, iar daca va zice da, mai vedem noi…” Dar cand a vazut ca Domnul vine, s-a tulburat adanc. Atunci si-a trimis prietenii sa-i spuna lui Hristos sa nu vina pana la dansul, caci este pacatos si nevrednic, ci doar sa spuna cu cuvantul, si bolnavul are sa se vindece. Dar numai ce-au sosit prietenii, ca a ajuns in urma lor si sutasul. De rascolit ce era, nu putea sa stea locului acasa. Cum, sa vina El sub acoperisul lui? Nu, cu nici un chip; prietenii lui nu stiu inca cine-i El, deci n-o sa fie in stare sa-i spuna ce se cuvine. Cat despre batranii iudei, sutasul trebuie sa fi stiut ca parte din ei erau potrivnici lui Hristos si nu credeau in El. Asadar s-a grabit sa-I iasa chiar el in intampinare, mai ales stiind acum ca Domnul n-are sa-l respinga umilindu-l in fata multimii, caci era ofiter.

Iudeii il vorbisera de bine pe sutas in fata lui Hristos: Vrednic este sa-i faci lui aceasta; caci iubeste neamul nostru si sinagoga el ne-a zidit-o (Luca 7, 4-5). Dar toate cele spuse de ei nu atingeau miezul lucrului. Ei pretuiau vrednicia sutasului dupa castigul lor. indeobste, ofiterii si oficialii romani se uitau de sus la iudei, pe cand acesta nu. Sinagoga el ne-a zidit-o… Cu alte cuvinte: „Cheltuie banii lui, Si noi ii economisim pe-ai nostri. Ne-a cladit pe banii lui un loc de rugaciune de care aveam nevoie, si pe care altfel ar fi trebuit sa-l platim noi. Parca ar fi vorbit cu Caiafa, nu cu Hristos ! Hristos insa nu le-a raspuns nimic la aceasta, ci mergea cu ei. Atunci I-au iesit inainte prietenii sutasului si, in urma, sutasul insusi. Stand fata in fata cu Hristos, sutasul a trebuit, desigur, sa-i spuna si el cu gura lui totul (lucruri pe care Domnul le mai auzise o data de la ceilalti). Si i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Vedeti cum vorbeste Unul care are putere ! Nu zice: „Sa mai vedem ” Si de asta data, nici nu intreaba, cum i-a intrebat pe altii: „Crezi tu ca pot face aceasta ?” Doar citise in inima acestui om, ii vazuse credinta. Asa ca ii spune hotarat, cum nici un doctor nu indrazneste sa spuna: Sz i-a zis Iisus: Venind, il voi vindeca. Anume a vorbit Domnul cu atata limpezime si hotarare, ca sa poata avea raspunsul sutasului de fata cu iudeii, pentru ca Dumnezeu lucreaza in asa fel incat lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodata. Hristos voia ca fapta sa ajute mai multora: sa vindece bolnavul, sa arate credinta cea mare a sutasului, sa mustre necredinta iudeilor si sa dea glas profetiei despre imparatie; despre cei ce asteapta sa intre in imparatie, dar nu vor intra, si despre cei ce nu asteapta nicidecum sa intre, dar vor intra.

Dar sutasul, raspunzand, i-a zis: Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea. Ce deosebire uriasa intre credinta arzatoare a acestui om si crezarile inghetate, de forma, ale fariseilor ! Deosebire nu mai mica decat intre un foc care arde si un foc zugravit. Cand unul din farisei a poftit odata pe Hristos la o cina in casa sa, socotea ca-i face Domnului o mare cinste, si nicidecum ca Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el si casa lui. Obraznic si mandru cum era, si-a uitat pana si de legile ospetiei: n-a adus musafirului sau nici apa sa-Si spele picioarele, nici nu l-a imbratisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitati-va acum la acest pagan caruia nu i-a fost dat sa auda de Moise si de profeti; spre a deosebi lumina de intuneric, adevarul de minciuna, el are drept singura faclie doar fireasca minte. Cum se smereste, cum se caieste inaintea Domnului! Orice om din Ca-pernaum ar fi fost onorat sa intre in casa lui, si el stie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteste om obisnuit ci Dumnezeu. De aceea si spune: Nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul meu. Ce credinta tare in Hristos si in puterea Lui! Numai zi cu cuvantul si boala va fi invinsa, se va ridica sluga mea ! Apostolului Petru i-a trebuit multa vreme ca sa ajunga la o asemenea credinta. Sutasul a simtit in Hristos cerul: foc din cer si lumina din cer. De ce sa intre sub acoperisul sau atata foc cand este de-ajuns doar o scanteie ? De ce tot soarele cand e destul o raza ? Daca sutasul ar fi cunoscut Scripturile asa cum le cunoatem noi astazi, i-ar fi putut spune Domnului: Tu, care prin cuvantul Tau ai zidit lumea si pe om, poti sa-l tamaduiesti pe bolnav cu doar un cuvant! Ajunge un cuvant al Tau, pentru ca e mai tare ca focul si mai stralucitor ca raza soarelui; numai zi cu cuvantul! O, cat de tare ar trebui sa ne rusineze pe noi cei de astazi marea credinta a acestui pagan! Noi cunoastem Scripturile, dar cat de putina credinta avem!

Dar sutasul nu se opreste aici; el explica acum lui Hristos cum anume crede el: Ca si eu sunt om sub stapanirea altora si am sub mine ostasi si-i spun acestuia: Du-te, si se duce; si celuilalt: Vino, si vine; si slugii mele: Fa aceasta, si face. Ce-i un sutas ? Are sub ascultarea lui o suta de soldati, in vreme ce el insusi e la ordinele altor o suta ! Cei de sub comanda lui trebuie sa faca ce spune el. Ori daca el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decat a sa, si caruia i s-a dat putere putina, poate porunci soldatilor si slugilor sale, cu cat mai mult Hristos, care nu e in puterea nimanui, care e insusi puterea de deasupra firii si oamenilor ! Si daca atatia oameni se supun cuvantului unui sutas, cum sa nu se supuna toate lucrurile cuvantului lui Dumnezeu care este puternic ca viata, ascutit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17) ? Care sunt soldatii si slugile lui Hristos ? Oare nu orice faptura e inrolata in ostirea Lui ? ingerii, sfintii si toti oamenii cu frica lui Dumnezeu nu sunt soldatii lui Hristos ? Stihiile, boala, moartea, nu-s slugile Lui ? Domnul porunceste vietii: „Intra in faptura aceasta”, si intra; „Vino inapoi”, si vine. El trimite viata; El ingaduie boala si moartea; El vindeca si El invie mortii. La cuvantul Sau ostile ingeresti se pleaca precum la suflarea unui vant puternic. El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit (Psalm 32, 9). Nimeni nu poate sta inaintea puterii Lui, nimeni nu se poate impotrivi cuvantului Lui. Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om (Ioan 7, 46). El nu vorbeste ca unul de sub porunca altuia, ci ca un Stapan, ca unul care are putere (Matei 7, 29). Iata cum este Cel pe care l-a rugat sutasul: Sa scoti boala dintr-un om paralizat nu-i o lucrare pe care s-o poata savarsi un muritor; dar pentru Hristos e putin lucru; El nici nu are nevoie sa-l vada pe bolnav; nu are de ce sa-l apuce de mana si sa-l ridice. La El fapta se implineste numai cu cuvantul.

Auzind acestea, Iisus s-a minunat si a zis celor ce veneau dupa El. Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Dar de ce se minuneaza Hristos daca stie dinainte ce va spune sutasul ? Doar El a chemat acest raspuns cand a spus: Venind, il voi vindec.a De ce se mai mira acum ? Se minuneaza spre invatatura celor ce sunt cu dansul. Se minuneaza spre a le arata ce este de minune in lumea aceasta. Se minuneaza de credinta cea mare a acestui om ca sa-i invete pe urmatorii Sai sa se minuneze si ei de credinta lui cea mare. Intr-adevar, nimic pe lume nu-i mai de mirare decat credinta tare a unui om. Nu s-a minunat Hristos cat de frumoasa e marea Galileii, caci ce-i acea frumusete pe langa frumusetea cerurilor deschise inaintea ochilor Sai ? Nici nu s-a minunat de intelepciunea, de averea sau de puterea cuiva; pentru ca toate sunt nimic pe langa intelepciunea, bogatia si puterea din imparatia lui Dumnezeu. Nu s-a minunat nici de marea adunare nationala la praznicul din Ierusalim, pentru ca e saracacioasa si putina pe langa slavita adunare a ingerilor din cer, care a stat inaintea Lui de la intemeiem lumii. Cand lumea admira frumusetea si maretia Templului lui Solomon, El vorbeste de nimicirea lui din temelii. Singura credinta acestui om e vrednica de minunare. E cel mai mare si mai frumos lucru de pe pamant. Prin credinta robul e liber, naimitul se face fiu al lui Dumnezeu si muritorul are viata vesnica. Cand dreptul Iov zacea plin de rani pe maldarul de cenusa ramas din casa si din copiii sai, credinta i-a ramas nevatamata. Din mijlocul plagilor si durerilor a strigat: Si afara din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El il voi vedea si ochii mei il vor privi (Iov, 19, 26-7).

Fata de cine Si-a aratat Domnul uimirea ? Fata de cei ce veneau dupa El. Acestia erau apostolii Sai. S-a minunat ca sa le fie spre invatatura. Desigur ca si ceilalti iudei care mergeau cu El la casa su-tasului au auzit cuvantul cu care s-a minunat Domnul: Adevarat graiesc voua: Nici in Israel n-am gasit atata credinta. Nici in Israel, unde credinta ar fi trebuit sa fie mai mare decat la oricare alt popor, pentru ca Domnul si-a aratat acolo inca de la inceput puterea, dragostea si purtarea de grija, facand inaintea lor semne si minuni mari si graindu-le cuvinte de foc prin profeti. Dar in Israel credinta se uscase aproape cu totul, iar fiii alesi se razvratisera imotriva Tatalui lor, plecasera cu inima si cu mintea de langa Tatal lor orbind la minte si impietrind la inima. Nici chiar apostolii, la inceput (Petru, ca sa nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atata credinta in Hristos ca acest ofiter roman; nici surorile lui Lazar, in casa carora intra adesea Hristos; nici neamurile si prietenii Sai din Nazaret, printre care crescuse.

Acum Hristos, vazator in Duh pana la sfarsitul veacurilor, face o profetie amara pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: Multi de la rasarit si de la apus vor veni si vor sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov in imparatia cerurilor. Iar fiii imparatiei vor fi aruncati in intunericul cel mai din afara; acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. Profetia aceasta s-a implinit si se implineste pana astazi.

La rasarit si la apus de iudei traiau popoare pagane. Teofilact zice: „Domnul nu a spus: multi pagani ci: Multi de la rasarit si de la apus, cu toate ca fara indoiala ii are in vedere pe pagani. De ce nu a spus pagani ? Ca sa nu-i sminteasca pe iudei, de aceea a spus: Multi de la rasarit si de la apus.

 Multi au venit la credinta cu neamul intreg: armenii si abisinienii, grecii si romanii, si toate popoarele Europei; in alte tari, doar unii au ajuns crestini: dintre arabi si egipteni, indieni si persiani, chinezi si japonezi, negri si malaiezi, pe cand fiii imparatiei (adica iudeii)au ramas neclintiti in necredinta pana astazi; si de aceea sunt imprastiati peste tot pamantul, alungati de la vetrele lor, urati si dispretuiti de popoarele intre care se pripasesc. Si viata lor pe pamant s-a facut intuneric, plans si scrasnirea dintilor.Dar in lumea cealalta, la masa fara de moarte a parintilor lor, Avraam, Isaac si Iacov, vor fi mai multe neamuri din toate colturile lumii decat iudei. Si in acea lume pentru fiii imparatiei va fi iarasi intuneric, plans si scrasnirea dintilor. Gospodarul smulge vita uscata si o arunca in foc si in locul ei sadeste mladite de vie salbatica. Domnul va desparti pe fiii razvratiti ai Tatalui lor de Sine in veci, si in locul lor va infia pe straini. Si asa cel ales va fi lepadat iar cel lepadat va fi ales. Si cei de pe urma vor fi cei dintai, iar cei dintai vor fi cei de pe urma. Iar sutasului i-a spus Iisus: „Du-te in drumul tau, si faca-se dupa credinta ta”. Si s-a tamaduit sluga lui chiar in ceasul acela. Dupa profetie a savarsit minunea, nu numai ca rasplata a credintei ci si ca intarire a marii profetii. A spus cuvantul, si s-a vindecat sluga. Dupa cum la zidirea dintai Dumnezeu a zis, si a fost asa, acum la zidirea cea noua, Domnul spune si se face. Paraliticul pe care nu-l putea ridica toata imparatia Romei, s-a sculat la dumnezeiescul cuvant al Mantuitorului si s-a vindecat. Boala e sluga lui Dumnezeu si cand Dumnezeu spune: „Pleaca”, se duce, iar cand spune: „Vino”, vine. Bolnavul s-a facut sanatos fara leacuri si unsori, pentru ca slujitorul a auzit porunca Stapanului si s-a dus. Nu doctoriile si unsorile vindeca: ci Dumnezeu. Dumnezeu vindeca fie nemijlocit prin cuvantul Sau, fie mijlocit prin leacuri – dupa credinta omului. Nici un leac din lume nu poate starpi boala fara puterea, prezenta si cuvantul lui Dumnezeu.

Slava Dumnezeului Celui Viu pentru fara de numar tamaduirile Sale asupra credinciosilor Sai prin cuvantul Sau cel puternic, din vremurile trecute si din ziua de astazi. Ne inchinam sfantului si puternicului Sau cuvant, cu care zideste iarasi, vindeca bolnavii, ridica pe cei cazuti – toate in Iisus Hristos Fiul Sau cel Unul-nascut, Domnul si Mantuitorul nostru si in puterea Sfantului Duh. Cu ostile ingerilor si ale sfintilor ne inchinam Tatalui, si Fiului, si Sfantului Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

 

LĂSAȚI UN MESAJ

45 − = 42