Sensul omului în lume şi în Biserică

0
549
Sensul omului în lume şi în Biserică
Voce pregnantă în spaţiul intelectual francez de astăzi, receptat în special de tineri, Bertrand Vergely este o personalitate care nu doar ţine cursuri de filosofie, ci împărtăşeşte cu mult patos viziunea creştină lumii occidentale. Profesor la Institutul Ortodox „Saint Serge” din Paris şi la Institutul de Studii Politice din Paris, Vergely este autor a numeroase lucrări de filosofie, abordând atât gândirea filosofilor Antichităţii clasice, cât şi a filosofilor moderni. Reproducem mai jos un fragment din conferinţa intitulată „Unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt”, susţinută la parohia „Sfântul Serafim de Sarov” din Paris.
Când vorbim despre viaţa omului, observăm că aceasta parcurge întotdeauna două momente paradoxale: primul corespunde necesităţilor, iar cel de-al doilea corespunde libertăţii.
Pentru a trăi avem nevoie de un acoperiş, trebuie să ne protejăm, să ne integrăm unei comunităţi şi, apoi, este nevoie să participăm la o lucrare, să facem ceva, pentru ca viaţa noastră să nu pară lipsită de sens. Un om are trei locuinţe. Are casa care îl protejează de natură, are casa alături de ceilalţi şi de societate, are casa sensului pe care îl dă vieţii sale şi care îi permite să părăsească această lume, simţind că a trudit pentru ceva.
Sensul vieţii umane depăşeşte cadrul acestei lumi
Dar paradoxul este acela că, dacă trebuie să intri într-o casă, trebuie, de asemenea, să şi ieşi din ea. Dacă locuinţa noastră nu are nici uşă, nici fereastră, ea nu mai este o casă, ci o închisoare sau un mormânt. Şi, iată, unde începe paradoxul vieţii umane: dacă într-o zi trebuie să construim o casă, mai târziu trebuie să o de-construim. Trebuie să facem contrariul a ceea ce am făcut; astfel, trebuie să părăsim casa naturii, casa protectoare, pentru a merge către libertate, realizând că omul nu este făcut doar pentru a se apăra, ci pentru a merge peste tot în lume, care este casa lui. Socrate spunea despre el – „sunt un locuitor al lumii”.
Este bine să ne integrăm unei comunităţi, dar trebuie totodată să ieşim din ea, altfel, nu vom întâlni originalitatea oamenilor, talentul lor, amprenta personală, geniul lor, tot ceea ce creează cultură.
În sfârşit, dacă este bine să purtăm un sens, să luăm parte la o lucrare constructivă, merită să înţelegem că viaţa omului nu se supune unui sens unic, ci îl depăşeşte.
Existenţa umană este derutantă, pentru că ne cere să construim şi apoi să desfacem ceea ce am zidit. Şi de aici dificultăţile pe care le întâlnim în raport cu existenţa noastră interioară, în special în domeniul educaţiei, al vieţii sociale şi politice, unde trebuie făcut un lucru şi contrariul său.
Dacă suntem nevoiţi să desfacem lucrurile, dacă trebuie să construim lumea noastră şi apoi să ne eliberăm de ea, asta înseamnă că suntem chemaţi către o altă lume.
Paradoxul vieţii
Viaţa ne face să ne naştem, şi tot viaţa ne face să murim. Ea ne face să intrăm în viaţă, şi tot ea ne face să părăsim lumea; asta nu este ceva absurd, ci înseamnă că o altă lume ne aşteaptă, o lume mai bună. Aceasta este raţiunea contradicţiilor pe care le întâlnim în viaţă, contradicţii care ne pot duce la deznădejde. Aceasta este raţiunea sensului absurdului, până în momentul în care, intrând în absurd şi în ceea ce produce deznădejdea, în loc să deznădăjduim, pentru că vedem lucrurile altfel, scăpăm de absurd, de deznădejde şi ne dăm seama de minunăţia vieţii. Este în existenţa omului ceva superior, de negrăit, minunat, care invită această existenţă nu doar la existenţă, ci la supra-existenţă. Este ceea ce Părinţii latini ai Bisericii au rezumat, închegând viziunea lor teologică în această frumoasă expresie: „Din afară înlăuntru, dinlăuntru către mai sus”. Frumos mod de a comenta ceea ce patristica ortodoxă a afirmat: „Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul să devină Dumnezeu”. Întrarmaţi cu această viziune a lucrurilor, putem înţelege fraza Sfântului Irineu de Lyon: „Unde este Biserica, acolo este Duhul Sfânt”. Ce este Biserica, ce este Duhul? Care este legătura lor? Şi de ce Sfântul Irineu se exprimă astfel? Biserica desemnează trei lucruri, aşa cum Duhul desemnează trei lucruri.
Biserica este adunare, casă şi tradiţie
Întâi de toate, Biserica înseamnă o adunare, aşa cum indică şi termenul original: ecclesia. Adunarea oamenilor care se reunesc, având interese, convingeri şi o credinţă comune. Biserica este, de asemenea, o „casă”, o instituţie. În sfârşit, biserica este o tradiţie, o predanie de-a lungul istoriei legăturilor comunitare, culturale, spirituale şi, deopotrivă, a edificiilor în care găsim comori. Biserica este un moment necesar al vieţii umane: dacă omul nu are unde să-şi plece capul, nu are prieteni şi nici o comoară de cultură şi de valoare, el rătăceşte primejdios, singur şi dezrădăcinat pe faţa pământului. Biserica înseamnă deci nevoia de ocrotire maternă, de care orice om are nevoie, dacă nu vrea să piară.
Biserica, în acest prim sens, nu înglobează întreaga viaţă umană. Dacă există o biserică dinafară, trebuie construită totodată şi biserica dinlăuntru, iar aceasta se face prin trei elemente: trup, suflet, duh. Ce este duhul? Duhul este reunirea trupului şi a sufletului, adunate pentru a fi protejate într-o manieră creatoare. Trupul este ceea ce ne singularizează în cele văzute. Sufletul este ceea ce ne personalizează în planul invizibil. Iar duhul este ceea ce ne mişcă înainte şi care se manifestă în noi prin forţele voinţei noastre. Omul este o fiinţă spirituală în măsura în care se integrează în viaţă. Ce se întâmplă când el doreşte, lucrează, vrea? Atunci el se implică, personalizează lumea în jurul lui, aduce suflu, viaţă, dinamism, creaţie. Şi ce simte când face toate acestea? Simte strălucire, lumină. Duhul este lumina creatoare a omului, care se vede în trupul şi sufletul său. Omul a experiat această lumină cu tot trupul său, reînnoind lumea, făcând-o luminoasă, plină de surprize şi de descoperiri, el ajungând să înmulţească locuinţele, comunităţile, tradiţiile. Abia atunci va înţelege favoarea duhului realităţii superioare.
Rămânem în memoria oamenilor prin lumina iradiată în lume
Am amintit de lumea lui Dumnezeu, „cele înalte” – despre care pomeneşte Liturghia. Am putea gândi că avem aici de-a face cu ceva abstract, o realitate ce va veni mai târziu. Această lume este prezentă înlăuntrul vieţii noastre. Ne dăm seama de aceasta în momentul morţii. Atunci când cineva moare sau când o personalitate părăseşte lumea, el nu rămâne prin nimic, îi rămâne doar lumina, prezenţa. Noi trăim nu cu cei morţi, ci trăim cu prezenţa universală a celor vii, care au trăit, care încă mai trăiesc.
Realitatea nu este doar ceea ce vedem, nici ceea ce nu vedem, ci este mult mai profundă. Este lumina originară care ne hrăneşte, ne dă putere să construim locuinţe, societăţi, tradiţii.
Altfel zis, atunci când analizăm construcţia vieţii umane, vedem că trece prin locuinţa cea dinafară şi prin cea dinlăuntru. Avem nevoie de ambele. Dacă nu le avem, nu putem trăi. Dacă vrem să fim o fiinţă spirituală, fără a avea o comunitate, valori, o cultură, un limbaj, ne ardem la întâlnirea cu Duhul. Nu putem ajunge adâncurile mărilor fără scafandru. Se întâmplă la fel în viaţa duhovnicească. Nu poţi trece dintr-o lume în alta decât prin inconştienţă sau printr-o preţiozitate teribilă. Reversul este adevărat: dacă nu ne facem noi înşine casă Duhului, bisericile vor deveni morminte şi închisori şi nu vom mai putea trăi. Taina Bisericii este aceea de a fi locul în care omul va putea în siguranţă să intre în lume, să ia trup pentru a se elibera de lume şi astfel să tindă spre taina existenţei sale. De aceea vorbeşte Sfântul Irineu de acest du-te-vino între Biserică şi Duh, Duh şi Biserică. El vorbeşte despre două stări ale omului: viaţa umană şi nivelul său superior.
Tot ce este viu nu trăieşte închis în sine, ci dincolo de sine
Avem un cuvânt minunat al Sfântului Pavel: „Trupul este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup”. Un astfel de cuvânt apare atunci când, trăind în Biserică, o trăim.. O minune se petrece şi ajunge să găsim ceea ce lumea caută fără să ajungă şi a face.
O adunare de oameni este acelaşi lucru ca şi crearea lumii. Când întâlnesc pe altcineva, eu fac cumva acelaşi gest pe care l-a făcut Dumnezeu creând lumea. De aceea Hristos a zis: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. El spune asta nu doar din raţiuni morale sau de metodă. Este o cale a uimirii. Tot ce este viu nu trăieşte închis în sine, ci dincolo de sine. Tot astfel, Dumnezeu Cel viu merge către om şi către lume. „Omul viu este slava lui Dumnezeu”, spune Sfântul Irineu. Acest cuvânt cuprinde crearea lumii şi arată că viaţa şi slava lui Dumnezeu au luat un chip: chipul omului. Astfel, când întâlnesc pe fratele meu – dacă într-adevăr îl întâlnesc -, iau parte la crearea lumii. Structura însăşi a realităţii este marcată de întâlnire. Înţelegem deci de ce este important să se unească Biserica şi Duhul, căci atunci când Biserica şi Duhul se întâlnesc, crearea lumii se reeditează la nivelul persoanelor.
În Epistola către Romani este un cuvânt care aruncă lumină asupra tainei Bisericii şi a Duhului Sfânt. În noi există două vieţi: viaţa pe care o trăim şi viaţa care se trăieşte în noi. Nu putem înţelege asta doar cu mintea, ci primind, iubind şi contemplând. În acest sens, Biserica este locul care ne pregăteşte să întâlnim această a doua viaţă care trăieşte în noi şi care face ca, întorcându-ne în lume, să putem trăi, lăsând să vină întru noi puterea de a crea, de a construi şi de a ne mântui.
traducere de pr. asist. Georgian Păunoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

87 − 78 =