Minuni contemporane ale Sfântului Nicolae

0
1182

Minuni contemporane ale Sfântului Nicolae

Uleiul sfinţit
În fiecare an, de praznicul Sfântului Nicolae, părintele Dorothei, egumenul Mănăstirii Sfântului Nicolae din insula Andros, împarte câteva pacheţele de grâu binecuvântat la Litie, în cinstea sfântului. Acum câţiva ani, chiar după ce împărţise ultimul pacheţel, un pescar din zonă a intrat în biserică şi s-a grăbit spre altar ca să-şi primească grâul. În loc de aceasta, egumenul i-a dat o sticluţă cu ulei de la candela ce atârnă deasupra icoanei sfântului.
Pescarul a pus-o în buzunarul de la haină şi a plecat. După câteva săptămâni, pe când se afla pe mare, a izbucnit dintr-o dată o furtună. Deşi era un marinar încercat, furtuna s-a înteţit şi îi era cu neputinţă să mai ajungă la ţărm; îl cuprinse teama că barca se va răsturna. Începu să se roage Sfântului Nicolae şi, amintindu-şi de uleiul sfinţit, scoase sticluţa din buzunar şi o turnă în mare. De îndată, vântul încetă, iar în scurtă vreme apa din jurul bărcii deveni liniştită precum oglinda. Pescarul se întoarse la Andros, dând mulţumită pentru mijlocirea sfântului.
 

 

 
Peşte pentru praznic
Prin 1980, părintele Dorothei ţinea legătura cu egumenul unui mic schit din Muntele Athos, de lângă Karelia, unde se găsea o biserică închinată Sfântului Nicolae. Într-una din zilele de prăznuire ale sfântului, însă, nu mai era peşte, iar monahii mai aveau pentru masa de praznic doar fasole şi pâine. Părintele Damaschin, egumenul, era trist din pricina acestei prăznuiri sărăcăcioase, şi s-a rugat sfântului: „Iartă-mă, dar nu avem peşte cu care să te cinstim”. Câteva ceasuri mai târziu, a intrat în schit un pescar, ce ducea cu el o pungă mare cu peşte. Lăsând punga jos, i-a zis egumenului: „Aceştia sunt pentru voi”.
Egumenul l-a întrebat de unde vine, iar omul i-a răspuns că e de pe peninsula de mijloc, dar fusese deviat de vânt de la ruta lui obişnuită, pe când pescuia, şi debarcase la câţiva kilometri depărtare, pe ţărmul athonit. Ştiind că se află mult prea departe de orice aşezare pentru a putea reuşi să-şi vândă peştele în piaţă înainte să se strice, pescarul avu surpriza să vadă un bătrân care a ieşit dintr-o dată din pădure şi l-a întrebat de unde este. Pescarul i-a spus povestea sa, iar bătrânul i-a răspuns că îi va cumpăra el peştele. L-a plătit, şi i-a spus pescarului să ducă peştele la schit „pentru praznicul meu”. Pescarul cel simplu nu a luat aminte la aceste cuvinte ciudate până ce egumenul l-a întrebat cum arăta bătrânul. Arătând înspre o icoană a Sfântului Nicolae, acesta a răspuns: „Aşa”. Monahii au prăznuit apoi cu mare bucurie, iar egumenul, istorisindu-i părintelui Dorothei povestea, i-a spus că, spre marea lui părere de rău, nu s-a gândit să ceară pescarului să-i schimbe banii primiţi de la sfânt.
„Bunicul cel bătrân”
O femeie din Thessalonic a venit la mănăstire acum câţiva ani şi le-a povestit egumenului Dorothei şi monahilor că, într-o bună zi pe când se ducea către biserică împreună cu fiul ei în vârstă de patru ani, acesta a fost atras de ceva de pe stradă şi, dându-i drumul la mână, s-a repezit în aglomeraţie. De el se apropia un camion uriaş şi chiar înainte să-l lovească, mama a strigat către Sfântul Nicolae. După ce camionul a trecut peste trupul fiului ei, a alergat îngrozită pe stradă, aşteptându-se să-l vadă mort. În schimb, acesta s-a ridicat nevătămat, şi i-a răspuns foarte dezinvolt la întrebarea dacă era rănit: „A, nu, bunicul cel bătrân s-a aşezat peste mine în mijlocul drumului şi m-a acoperit”.
Paznicul de la poartă
Acum vreo douăzeci de ani, când părintele Dorothei vieţuia singur în mănăstire, doi dintre ţăranii arendaşi ai mănăstirii au devenit nemulţumiţi şi au început să ceară, fără nici un temei, să primească titlul de proprietate pentru pământurile pe care lucrau. Ei ameninţau că dacă acest lucru nu se va întâmpla, vor face mari necazuri mănăstirii. Erau hotărâţi să se ţină de cuvânt şi, într-o noapte, au venit cu gândul să intre înăuntru. Când au ajuns la poarta cea mare de la intrare (care acum are o uşă din lemn masiv şi bare de fier, dar atunci era doar o arcadă deschisă), s-au întâlnit cu un bătrân, puţin chel, cu păr şi barbă căruntă, purtând un veşmânt lung, maroniu. El i-a oprit şi le-a zis: „Plecaţi, eu stau aici”. Oamenii aceia i-au răspuns cu grosolănie: „Şi ce dacă? Dă-te la o parte, moşule!” şi au dat să treacă mai departe. Atunci el le-a poruncit cu un glas puternic: „Uitaţi-vă la mine!”. Surprinşi, ei s-au întors, şi au văzut cum din ochii lui ieşeau raze de lumină. Îngroziţi, au luat-o la goană spre Apikia, satul cel mai apropiat, unde le-au povestit tuturor că l-au văzut pe sfânt.
Anul următor, la scurtă vreme după ziua Sfântului Nicolae, unul dintre acei bărbaţi a adus un artos[ii] uriaş pentru praznic, iar egumenul, zâmbind, l-a întrebat: „Mai aveţi de gând să-mi faceţi necazuri?”. Ruşinat, omul a răspuns încet: „Nu” şi i-a dat egumenului prinosul său către sfânt. (Istorisite de Maica Nectaria McLees, fiica duhovnicească a părintelui Dorothei)
Un nou Saul vine în Biserică
Dragostea lui Dumnezeu se împărtăşeşte în chip negrăit în căile prin care harul mântuitor cercetează sufletele oamenilor. Nu cunoaşte distanţe, nici nu e părtinitoare, nu priveşte la culoare, trib, origine etnică, serviciu sau poziţie socială în lume. Dragostea, întrupată în Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, voieşte să îmbrăţişeze, dacă e cu putinţă, întregul neam omenesc, dar este împiedicată de iubirea de sine şi de individualism. Cu toate acestea, acolo unde întâmpină o luptă sinceră pentru mântuire, unde găseşte mâini ridicate şi genunchi plecaţi, părăseşte cerurile şi se pogoară. Dragostea Tatălui este mişcată pentru împlinirea intenţiei sale într-un mod propriu, necunoscut nouă.
Fraţilor, ascultaţi o poveste din câmpul Misiunii. Nici măcar Pavel, Apostolul neamurilor, n-a crezut că pe drumul spre Damasc se va întâlni cu Domnul pe Care-L prigonea. Nici Sfântul Ciprian, în încercările lui de a ieşi biruitor asupra credinţei şi cumpătării unei tinere, Iustina, nu se aştepta să se întâlnească cu adevăratul Dumnezeu. Numai atunci când este inclusă printre acestea şi alte exemple din istoria Bisericii noastre, prezenta naraţiune nu stârneşte nedumeriri, inclusă aşa cum este în lungul şir al dovezilor nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru om. O prezint aşa cum am auzit-o de la însuşi noul Saul, băştinaşul Tamboue.
Într-o dimineaţă de ianuarie din 1991, părintele Iacov, un preot băştinaş, a intrat în curtea Centrului Misionar împreună cu un tânăr zairez – Tamboue. M-au salutat cu căldură, iar părintele Iacov mi-a zis de faţă cu tânărul: „Vrea să devină ortodox. Îl dau pe mâna ta să-i spui tu ce crezi de cuviinţă”. În loc să-l bombardez cu întrebări, i-am cerut omului să-mi spună povestea vieţii lui şi cum de ajunsese aici. Era slab, cu o privire serioasă, calm şi stăpân pe sine, nu avea mai mult de 30 de ani.
„M-am născut în Lubumbashi, fiind singurul fiu al unor părinţi evlavioşi, de religie catolică. Am frecventat biserica şi am urmat sfaturile părinţilor mei legate de Dumnezeu şi mântuire încă din primii ani ai vieţii. Atunci când am împlinit 20 de ani, influenţat de propovăduirea sfântă-spirituală şi sfântă-scripturistică a penticostalilor, am intrat în comunitatea acestora. Iubeam studiul Sfintelor Scripturi, dedicând-mă cu multă râvnă acesteia. Credeam că am găsit adevărata biserică şi mă gândeam că ar fi bine să încerc să-i ajut şi pe alţii pe dificila cale a mântuirii. Celor mai în vârstă decât mine le făcea mare plăcere să vadă ce râvnă aveam pentru învăţare şi activitate religioasă, propunându-mă după o vreme să fiu pastor al unei comunităţi. La puţin timp după aceea, mă aştepta o treaptă mai înaltă. Mi-au dat scaunul de învăţător şi predicator pentru o zonă destul de întinsă, care includea în întregime Lubumbashi şi împrejurimile. M-am dedicat propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu, făcând acest lucru nu numai cu o simplă râvnă, ci ca un fanatic. Mă simţeam cumva privilegiat, căci mă aflam pe fericita poziţie de a fi deasupra altora, putând să-i conduc unde voiam cu interpretările mele la Scriptură.
Am petrecut doi ani vizitând parohii şi călăuzind pastori prin teribilele mele predici. N-am ezitat niciodată să le vorbesc şi autorităţilor, eu fiind acela care l-am convertit pe guvernatorul din Lubumbashi, rupându-l de Papism şi aducându-l la Penticostalism, precum şi pe diferiţi alţi oameni. Într-o zi, pe când citeam Noul Testament, am observat că noi nu împlineam anumite sarcini, învăţături şi mesaje pe care Hristos le dăduse Apostolilor. De pildă, El le-a dat Apostolilor şi succesorilor acestora puterea de a lega şi dezlega păcatele (Ioan 20:22-23). Sub chipul pâinii şi al vinului, El le-a dat să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Său spre viaţa de veci. Le-a poruncit să-i boteze pe adepţii noii credinţe etc.
Toate acestea au ridicat multe semne de întrebare în inima mea, deoarece predicile mele nu luau în considerare aceste porunci şi promisiuni ale Domnului. M-am neliniştit şi am început să mă întreb: «Poate că religia pe care o urmez greşeşte, iar eu merg pe calea amăgirii». Mi-am zis că până în momentul în care voi fi în stare să răspund la aceste întrebări care mă tulburau atât de mult, încât nu-mi dădeau nici somn, n-am să mai propovăduiesc nimănui, părăsind toate fără a spune nimic nimănui. M-am dus în Kolwezi şi am închiriat o colibă de paie şi m-am apucat să fac ceva comerţ, suficient pentru a-mi asigura hrana de fiecare zi. Am încetat să mai merg la biserici. În schimb, mă rugam astfel: «Dumnezeul meu, ştiu că Tu ai lăsat pe pământ o singură Biserică adevărată. Penticostalii şi alţii mi-au zis că Biserica primară şi-a încetat existenţa. Cu toate acestea, cum ar putea cineva tâlcui cuvintele Tale: porţile iadului nu o vor birui (Matei 16:18). În acest caz Biserica Ta există, şi este una singură. Luminează-mă ca să o pot recunoaşte şi să-i urmez ei». N-am încetat zi şi noapte să îndeplinesc această singură lucrare: rugăciunea către Dumnezeu pentru a-mi descoperi Biserica Sa.
Au trecut doi ani şi n-am primit nici un răspuns sau vreo confirmare de vreun fel. Gândurile necredinţei m-au împresurat. Norii disperării m-au învăluit. Dar Dumnezeu, în bunătatea Sa, a văzut necazul meu şi n-a întârziat să-mi descopere ceea ce doream. Într-o noapte am văzut în somn o persoană pe care n-o cunoşteam, îmbrăcată în negru. Era un veşmânt european, o sutană neagră purtată de cineva cu barbă albă, privirea îi era paşnică şi afectivă, iar ochii îi erau plini de dragoste şi compasiune. S-a apropiat de mine şi mi-a vorbit în swahili. M-am mirat, cum se face că acel om, european fiind, cunoaşte limba swahili? Mi-a spus cuvânt cu cuvânt următoarele: «Sunt Sfântul Nicolae. Dacă vrei să te mântuieşti, urmează-mi Biserica». După ce m-a binecuvântat a dispărut imediat.
M-am sculat într-o stare de uimire şi m-am întrebat cine ar putea fi acest preot alb care ştie swahili şi care Biserică era Biserica lui. Cine ar putea să mă ducă la această Biserică? Am ieşit afară şi am început să întreb cărei Biserici îi aparţine Sfântul Nicolae. După câteva zile bune de investigaţii fără rost, Dumnezeu l-a trimis pe solul său: o femeie creştin ortodoxă din parohia Sfântul Gheorghe din Kolwezi, care auzise de căutările mele, se bucurase foarte mult că-mi putea da răspunsuri la căutările mele. M-a dus la părintele Iacov care locuieşte acolo, iar părintele Iacov m-a adus astăzi, aici la Misiune.”
Iată cât de chinuitoare a fost calea prin care acest tânăr şi-a găsit pacea în sânul adevăratei Biserici, care este Maica noastră a tuturor. „Mare este Dumnezeul nostru!” Tânărul a frecventat cursurile de catehism cu râvnă şi smerenie până în ziua botezului său. Citeşte cărţi ortodoxe cu o sfântă râvnă, pregătit, după cum mi-a spus, pentru a sluji cândva ca preot Biserica, numai dacă şi Dumnezeu va voi. Faţă de foştii săi pastori şi învăţători dintre Penticostali el îşi menţine o poziţie prietenoasă, deşi rezervată, distantă în acelaşi timp. El are dubii serioase în privinţa existenţei adevărului în comunitatea lor. Mărturiseşte că trecerea printre ei a constituit o etapă premergătoare către brusca schimbare şi intrare în Ortodoxie. În acest fel, o lumină a lui Hristos a început să lumineze în întunericul spiritual din jungla Africană.
La o lună de la întâlnirea noastră, tânărul a venit să mă vadă din nou, ca să-mi spună cum sporea pe această nouă cale a vieţii lui, şi iată aici un nou episod pe care el mi l-a relatat: „Într-o seară, pe când citeam Epistola Sfântului Iacov, am simţit deodată o uşoară adiere înviorătoare care sufla în jurul meu. A trecut prin mine, umplându-mi toată fiinţa cu bucurie şi pace duhovnicească. Am fost pentru prima dată când am experiat asemenea simţăminte sfinte. În acelaşi timp, puteam auzi un glas care spunea: «Părăseşte toate ereziile şi urmează Biserica Ortodoxă fără şovăire». Părinte, nu am nici o îndoială că acum aparţin de adevărata şi vechea Biserică a lui Hristos. Dau slavă lui Dumnezeu că Biserica Ortodoxă este prezentă aici în oraşul nostru, atât de aproape de noi. Vă mulţumesc vouă, care sunteţi apostoli ai Domnului, pentru că aţi venit în ţara noastră. Rugaţi-vă pentru mine să vă urmez spre slava Hristosului nostru.” S-a botezat cu numele de Nicolae, iar în prezent locuieşte în Lubumbashi, lucrând acolo pentru Dumnezeu în sânul Bisericii Sale.
 (Din „Cuviosul Cosma Athonitul, Apostol în Zair”, Ed. Egumeniţa, 2004).
Material apărut în nr. 11 din “Familia Ortodoxă”

LĂSAȚI UN MESAJ

38 − 36 =