Sfaturile unei preotese cu privire la creșterea copiilor

0
419
alt

Sfaturile unei preotese cu privire la creșterea copiilor

Luînd în considerare situația contempora­nă, se recomandă să fim prudenți în pre­tențiile pe care le avem față de copii, pretenții care într-o serie de cazuri pot să dea rezultate nu pozitive, ci dimpotrivă.
Religia este „sare”. Sarea este bună, a zis Hristos, dar știm cu toții ce se întîmplă cînd pui în mîncare prea multă sare… De aceea, în educația copiilor vremii noastre se recomandă prudență și tact, nu scheme stricte, fiindca în viață se observă fenomene de genul următor.

Copilul, ca majoritatea copiilor, se scoală dimi­neața cu greu ca să meargă la școală. Nu face nici un fel de gimnastică de înviorare, însă părinții au grijă ca el să se scoale la rugăciune. Rugăciu­nea micuțului să fie atunci simplă, însă fierbinte, pornind din inimă: „Doamne! Mă duc la școală! Ajută-mi să fiu atent, să fiu harnic și să-mi mear­gă mintea. Păzește-mă de oameni răi, de neca­zuri, de greșeli. Trimite-mi înger sfînt ca să mă ajute și să mă păzească. Merg după voia Ta, așa că binecuvînteaza-mă, Doamne!” și, făcîndu-și cruce cu evlavie, copilul să plece cu conștiința că merge să împlinească lucrul pe care i l-a dat Dumnezeu să-l facă.
Ce vedem însă că se întîmplă de fapt? Micuțul turuie în grabă rugăciunile pe care le-a învățat pe dinafară fără să le înțeleagă, își face cruce negli­jent, bate metanii și trage cu ochiul la ceas. „Of, ce lungă e rugaciunea asta!”, gîndește el. Totuși, nu poate să o scurteze, că doar bunica e cu ochii pe el. Telefonul sună pe neașteptate. Bunica se în­depărtează pentru o clipă. Ce fericire! Poate să plece mai repede să se zbenguie cîteva minute în plus cu copiii în curtea școlii. A trecut peste lun­gul șir de rugăciuni de pomenire și de nume din pomelnic – că doar ce treabă are el cu astea? Nu i-a cunoscut pe oamenii al căror nume i s-a po­runcit să-l rostească – și atunci, nu e totuna pen­tru micuț ce soartă au dincolo de mormînt? „Pe deasupra, sunt toți în Rai, fiindcă bunica zice că au fost oameni buni”, chibzuiește el.
La școală, băieții se înfruptă cu crenvurști, sa­lam și așa mai departe. Iar copilul nostru se uită la ei cu invidie, osîndindu-i: „Ce păcătoși! Astăzi e post!” Reaua voință față de colegi, născută de invidie și de osîndire, crește treptat în cel mic. Se încaieră bucuros cu ei, își face reputație de „ner­vos” și „irascibil”. După o vreme, acasă deja nu mai ascultă de părinți totdeauna și imediat.
Este pedepsit, și deja se teme de pedepsele re­spective. Este nevoit să-și ascundă greșelile, în­tîrzierile, lenea, poznele, este nevoit să își min­tă mama, tatăl și pe ceilalți. Și, de fapt, ce-l împiedică? În curînd o să-și cumpere de la chioșc crenvurști, că doar „ei” n-o să afle. Dar Dumne­zeu? „Las’ că mă pocăiesc la spovedanie, o să zic așa, în general, că nu am fost ascultător, și gata. Părintele o să-mi dea dezlegare, Dumnezeu o să mă ierte”.
Și astfel, puțin cîte puțin, copilul se „rupe” lă­untric de severitatea și de nevoințele religiei, și începe să se simtă mai vioi și mai vesel. Și cine alții decît părinții sunt vinovați de faptul că ju­gul i-a devenit de nesuferit copilului și că acesta năzuiește să scape de el? Mai bine i-ar fi dat posi­bilitatea de a se hrăni la fel ca ceilalți, de a se juca și a se plimba cu prietenii, decît să-l silească să se ascundă, să înșele, să viclenească și să se roa­ge în chip fățarnic!
Același lucru este valabil și cu privire la tele­vizor, și cu privire la cărți. „Păcatul” nu e îngă­duit în casă, și ca atare copilul năzuiește să iasă din casă și să se delecteze de lucrurile care pentru anturajul lui reprezintă o parte integrală a vieții. Slujbele bisericești lungi, de neînțeles, îi împovărează deseori pe copii; aceștia suspină și se gîndesc: „Iar sărbătoare! Iar post! Ce fericit e vecinul, care merge mereu la cinema și acasă se poate uita la televizor!”
Copilul ascunde însă aceste gînduri în adîn­cul sufletului, nu le destăinuie nimănui, știind că urmează mustrări, „predici” îndelungate, ba chiar pedepse. Pînă la o vreme, atîta timp cît el se teme de curea, rabdă. Dar iată că împlinește deja 13-14 ani, și fiul s-a făcut deja mai înalt de­cît mama sa. „Nu te mai înțelegi cu el – puberta­tea”, se plînge mama. O, nu, draga mea, el acum s-a „smuls din lanț”, dar setea de această liber­tate mocnea în el demult, de la cinci-șase ani, și acum părinții nu mai pot să-l strunească. La șapte-opt ani ar fi trebuit să-i cunoască sufletul, să iasă în întîmpinarea dorințelor copilului, s-o lase mai moale cu posturile și rugăciunile, căci să se roage cu adevărat nu l-au învățat. Rugă­ciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu ca Părinte iubitor, pe cînd fiului vostru religia și Dumnezeu i-au fost înfățișate ca limitări, chinuri și suferințe fără sfîrșit. Credința, care ar fi trebu­it să-l înaripeze și să-l facă cel mai fericit dintre oameni, a devenit din copilărie o calamitate, care i-a răpit bucuria de a trăi. El gîndea așa: „Fiind­că sunt credincios, nu pot să mă uit, ca toată lu­mea, la televizor – și e atît de interesant!
Sunt o mulțime de cărți pe care nu pot să le citesc – și toți vorbesc despre ele, toți le comentează, în afa­ră de mine. Sunt un fel de paria. Din pricina ne­sfîrșitelor slujbe bisericești nu am timp pentru sport, pentru plimbări – și uite că am ajuns slab, necălit, și din pricina asta rîd de mine cunoscuții! Pe deasupra, nu pot să-mi invit prietenii din școală, nu pot să vorbesc cu nimeni pe șleau: pă­rinții nu mă înțeleg, iar de prieteni sunt nevoit să-mi ascund credința, altfel ar rîde de mine”. Adolescentul devine posomorît, înrăit și închis în sine, și în scurtă vreme ajunge să refuze toa­te manifestările exterioare ale credinței: posturi­le, rugăciunile, mersul la biserică ș.a.m.d. Groa­za părinților este de nedescris, însă ei ar fi trebuit să se aștepte la așa ceva din prima zi în care au văzut plictiseală și întristare în ochii copilului ca răspuns la îndemnurile lor de a se ruga, merge la biseric- ș.a.m.d.
I se vorbește despre mîngîierile harice, care trebuie să înlocuiască pentru sufletul credincio­sului bunătățile pămîntești. Dar pînă la mîngî­ierile harice trebuie să crești, să ajungi la statura cuvenită! Duhul lui Dumnezeu trebuie agonisit! Trebuie biruite lăuntric înclinațiile rele, iar luptă­torul trebuie să aibă, în primul rînd, înțelepciu­ne. Și tocmai înțelepciune n-are copilul. De ace­ea, „jugul” religiei îl apasă și îl zdrobește dacă a fost pus asupra lui din copilărie și fără prudență, ci cu exigențe din cale-afară de stricte.
Trebuie să ne temem mai mult de pericolul „sărării” excesive decît de cel al „sărării” insu­ficiente. Nu oricărui suflet i s-a dat să simtă din copilărie adierea Duhului Sfînt. Nu poți „altoi” cu de-a sila harul în suflet. Dacă cel căruia i s-au dat patru talanți îl simte din copilărie pe Dum­nezeu și bucuria de a fi împreună cu El, cel că­ruia i s-au dat doar doi simte același har doar în pragul mormîntului, dupa ce și-a săvîrșit deja calea pamîntească. Așa încît nu trebuie împo­vărat copilul cu formele exterioare ale religiei ca nu cumva, ajungînd adolescent, să renunțe la cei doi talanți ai săi, să nu-i îngroape, crezînd că dacă cinci oricum n-o să dobîndească, nu merită să se străduie pentru a dobîndi măcar patru. Domnul însă i-a menit celui de-al doilea aceeași răsplată ca primului, pentru că în „gospodăria” Lui este nevoie de vase de tot felul: și de lut, și din metal, și din porțelan, și din aista în mod analog, fiecare își are măsura sa la rugăciune – totul este ca ea să vina din inimă și să ardă de iubire pentru Dumnezeu, încît religia să fie pentru sufletul fraged bucurie, sprijin, călăuză în viață, nu povară apăsătoare, care-l împiedică să meargă. Dumnezeu să-i ajute pe educatori, cu adevărat aceștia au nevoie de înțelepciunea șerpilor, pentru primirea căreia ar trebui să se roage lui Dumnezeu cu osîrdie și căldură. Nu poți aborda întotdeauna doar prin șablon problema educației copiilor. Trebuie luată în calcul ereditatea, precum și faptul că părinții înșiși sunt oameni păcătoși. Doar și Domnul a zis în parabola Sa că unuia i s-au dat cinci talanți, altu­ia – doi, altuia – numai unul. Dacă i se cere copi­lului căruia i s-au dat doi talanți același lucru ca cel căruia i s-au dat cinci, educatorul va da greș: sufletul copilului se va frînge din pricina încor­dării prisositoare. Sunt tot felul de cărți despre educație scrise de parcă parinții ar fi deja sfinți si odraslele lor ar trebui, prin urmare, sa fie tot sfinte. De fapt, părinții înșiși cad fără încetare în păcat, și copiii văd încă din scutece păcatul în jurul lor. Și atunci, cum să îi pedepsească cei ce n-au fost în stare să dezrădăcineze păcatul din ei înșiși, ba și-au stricat singuri copiii? Oare nu vom auzi glasul Domnului: Mai întîi scoate bîrna din ochiul tău…? Ca atare, atenția fundamentală a părinților trebuie să fie îndreptată asupra pro­priei creșteri duhovnicești, asupra educării de sine. Cine nu s-a educat pe sine cum va putea să educe alt suflet?
Pînă la vîrsta de șapte ani, cînd copilul nu înțelege de vorbă bună poate fi silit să se supună prin întrebuințarea pedepsei; asupra adolescenților trebuie să se acționeze însă doar prin con­vingere, altfel rezultatele vor fi negreșit rele: se va termina cu prietenia dintre educatori și copii, se va termina, în general, cu înrîurirea adulților. Educatorii trebuie să-și aducă aminte foarte bine că nu te poți face drag cu de-a sila. Dacă copilul
nu-și iubește tatăl și mama, degeaba se strădu­iesc aceștia să-i aleagă cărțile, anturajul ș.a.m.d. El se va sustrage înrîuririi lor. De aceea, trebu­ie în primul rînd păstrate dragostea și respectul copiilor. Odată ce ai pierdut acestea, îi vei pierde și pe copii. Ca atare, se cuvine uneori să fie cobo­rît nivelul exigențelor față de aceștia, adică tre­buie să fim îngăduitori față de ei și să îi iertăm, așa cum și Hristos ne iartă pe noi.
Dumnezeu este Dragoste. Dacă lucrul acesta nu se reflectă în familie, totul se năruie în ea. De­geaba atunci icoane, degeaba candele, posturi, cruci, lecturi duhovnicești, pravile de rugăciu­ne ș.a.m.d. Dacă nu este dragoste în familie, nu este Dumnezeu în mijlocul nostru. Iar dragostea nu se întărîtă, nu se trufește, nu caută ale sale, zice Apostolul. Dar în ce familie nu sunt păcate ca acestea? Copiii simt totul, simt și retragerea ha­rului din familie. Rămîne exteriorul fără conți­nut. Sarea ce și-a pierdut puterea de a săra.
Slavă Domnului că avem Taină Pocăinței, după care trebuie să luăm totul de la început! Mai întîi de toate, trebuie să strigăm către Dum­nezeu și să-L rugăm din tot sufletul să ne ajute să ne ridicăm din prăpastia unde ne aflăm. Iar cu copilul trebuie să mergem în același pas: trebu­ie să pătrundem în dorințele lui, să i le explicăm, să-1 ajutăm să înțeleagă tabloul, cartea, viața, să îi arătăm la ce duc una și alta, pentru că păcatul este adeseori împodobit în viață cu un „ambalaj” frumos și amăgitor, prin care atrage cu putere sufletul simplu de copil. Mai bine să vadă copiii filme acasă decît aiurea, fiindcă acasă sunt pa­rinții. Dacă le interzicem copiilor ceea ce își do­resc, ei vor începe să înșele, și un păcat atrage al­tele după sine. Pedeapsa îi va înstrăina definitiv pe copii, și atunci părinții vor „vorbi cu pereții”. Părinții trebuie să țină seama de faptul că vrăjmașul seamănă tot timpul neghine în sufle­tul neîntărit, nechibzuit, influențabil. De aceea, trebuie să semene ei înșiși cele bune în suflet, să se intereseze de toate lucrurile care îi interesea­ză pe copii și să-i ajute pe aceștia să înțeleagă ce aduce sufletului folos și ce-i aduce vătămare. Ca atare, principalul este contactul cu copiii și conștiinta curată înaintea lui Dumnezeu.

www.ortodox.md

LĂSAȚI UN MESAJ

5 + 1 =