Lazăre, vino afară! (Despre învierea cea duhovnicească)

0
846
Lazăre, vino afară! (Despre învierea cea duhovnicească)

În Lazăr, cel mort de patru zile, ne regăsim înseși sufletele noastre omorâte de patimi, de energiile ucigașe ale duhurilor necurate cărora le dăm drepturi asupră-ne prin păcat, peste care am așezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormânt a îndreptățirii, a suficienței, a superficialității, a îndărătniciei, într-un cuvânt: a ne-pocăinței. Așa că, atunci când Hristos striga cu glas mare, înainte de a merge spre Patima Sa, “Lazăre, vino afară!“, pe noi ne strigă! Pe noi ne cheama afara din duhul pustiitor si ucigas al lumii acesteia “moderne”, din inchistarea egoismului, a mandriei, a “desteptaciunii” si a incapatanarii noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile rautatii, ale desertaciunilor, ale duhului lumesc si de toate complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor mintii noastre autonome.

 

Noi, de multe ori, stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample, din afara, ca Dumnezeu sa faca ceva extraordinar si sa ne schimbe fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara!

Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte?

Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii a desfraului si a rasfatului narcisist, emancipata de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim zi de zi printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei.

Riscul pentru noi, “oamenii de teorie“ (cum ne numea p. Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cat mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential langa noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii…

„Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu mai dormi si nu te mai narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”

www.razbointrucuvant.ro

Arhimandrit Ioanichie Bălan – Despre învierea cea duhovnicească

Iubiţi credincioşi, Minunea învierii lui Lazăr ne este cunoscută tuturor. Am auzit de Marta şi Maria, cele două surori ale lui Lazăr. Am auzit că ei locuiau în Betania lângă Ierusalim, unde adesea poposea Iisus Hristos cu ucenicii, obosit de cale. Am auzit de asemenea că Lazăr s-a îmbolnăvit, că apoi a murit, că a fost îngropat şi în cele din urmă, că a fost înviat de Domnul, când l-a strigat în auzul tuturor: Lazăre, vino afară!

 Ştim deci să povestim minunea aceasta, ştim cât de mult iubea Iisus pe Lazăr, că a şi lăcrimat pentru el (Ioan 11, 35), dar ne este mai greu să înţelegem însemnătatea acestei minuni.
Fără îndoială, învierea lui Lazăr închipuia învierea Domnului, care avea să se săvârşească peste câteva zile. Astfel, Ierusalimul închipuieşte cerul, Betania pământul, Lazăr pe Iisus Hristos, Cel ce s-a întrupat pentru mântuirea noastră. Marta şi Maria închipuiesc neamul omenesc cel mort cu sufletul şi cu trupul, iar plângerea lui Iisus arată dragostea cu care Dumnezeu a iubit lumea aceasta. Învierea lui Lazăr mai închipuieşte şi învierea cea de obşte a tuturor oamenilor, la judecata cea de apoi.

Mai poate fi şi altfel tâlcuită: Marta închipuieşte Vechiul Testament, ca cel ce vorbeşte mai mult de cele pământeşti. Maria închipuieşte Noul Testament- Evanghelia, dragostea – ca ceea ce vorbeşte mai mult de cele cereşti şi este plină de dragostea lui Hristos, Lazăr închipuieşte Biserica creştină, cea înviată prin patimile Domnului şi care este scoasă de sub piatra Legii Vechi şi din înfăşurările cele de îngropare ale templului evreiesc, la o viaţă cu totul nouă.
Şi încă o tâlcuire a învierii lui Lazăr, asupra căreia vom stărui mai mult: această minune, în sensul cel mai de taină al cuvântului, închipuieşte învierea fiecărui creştin la o viaţă nouă, curată, printr-o adevărată pocăinţă. Ea deci, se repetă cu fiecare din noi, ori de câte ori ne pocăim cu lacrimi. De data aceasta, Lazăr, înainte de moarte, închipuieşte sufletul înainte de a gusta din păcate. Marta închipuieşte mintea omului care mereu este plină de grijile vieţii pământeşti. Maria închipuieşte conştiinţa sufletului omenesc, ca ceea ce este mai subţire la înţelegere.

Îmbolnăvirea lui Lazăr înseamnă înclinarea voinţei omului către păcat, iar moartea lui înseamnă săvârşirea păcatului de moarte. Întristarea Martei şi Mariei pentru Lazăr arată mâhnirea cea adânca, tulburarea şi deznădejdea ce cuprind mintea şi conştiinţa omului care a făcut păcatul. Mângâierea cu care încearcă mulţimea să liniştească pe cele doua surori, pentru a uita de moartea fratelui lor, înseamnă toate desfătările şi plăcerile cele pământeşti cu care încearcă lumea să ne înşele mintea şi conştiinţa, după ce greşim, pentru a uita de păcatul făcut şi a nu mai plânge pentru el. Căci aşa obişnuieşte să facă satana întotdeauna.

Înmormântarea lui Lazăr înseamnă scufundarea sufletului omenesc în întunericul a tot păcatul, iar învăluirea lui în giulgiu şi pecetluirea cu lespede de piatră a mormântului înseamnă legarea sufletului cu funia obiceiului şi depărtarea darului Duhului Sfânt de temniţa cea întinată a inimii sale. Îngroparea lui Lazăr la marginea Betaniei şi părăsirea lui de către toţi prietenii săi înseamnă depărtarea celui păcătos din ceata celor buni şi uitarea lui de către prieteni, de toate simţirile sale cele fireşti. Singure Marta şi Maria, adică mintea şi conştiinţa omului, nu-l părăsesc o vreme, după ce face păcatul, ci se tânguiesc lângă el, ca la căpătâiul unui mort.
Şederea lui Lazăr patru zile în mormânt se tâlcuieşte – după Fericitul Augustin – aşa: ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul (Mântuirea păcătoşilor, p. 504). Omul deprins cu păcatele cele grele este asemenea unui mort de patru zile, miroase greu ca un cadavru neîngropat, sufletul lui este robit de satana, mintea este întunecată, nu mai poate judeca drept, conştiinţa nu-şi mai aude glasul, puterile îl părăsesc, darul se retrage, simţurile se îngroaşă, bucuriile îl părăsesc, prietenii şi rudele, adică îngerii şi oamenii îl izolează de ei, îl scot afară, îl îngroapă în mormânt întunecos şi adânc, ca pe un rob al diavolului, care îşi are mâinile şi picioarele legate cu frânghia obişnuinţei.
Lepădat afară, părăsit de toţi, îngropat şi pecetluit, cine oare îşi mai aduce aminte de un om mort, de un creştin întinat cu tot felul de păcate? Singure, două fiinţe slabe – mintea şi conştiinţa – suspină neputincioase la uşa mormântului său. Dar este prea târziu. Ele singure nu mai pot să-l scoată pe om din păcat, să-l învieze prin pocăinţă. Trebuie ajutorul Bisericii, darul preotului, mila cea mare a lui Iisus Hristos, ca să mai poată salva acest suflet păcătos.
Astfel, Marta şi Maria cheamă pe prietenul lor – pe Iisus Hristos – adică cer ajutorul preotului şi al Bisericii. Unde l-aţi pus pe el? întreabă Domnul, Adică în ce păcat a căzut sufletul? Când? De câtă vreme? Căutarea lui Lazăr şi suspinul Domnului pentru el arată dragostea cu care Hristos ne iubeşte, care face totul pentru mântuirea noastră, căutându-ne până şi în iad, pentru a ne afla, a ne învia, a ne mântui.

Aruncarea lespedei de pe mormânt şi mirosul greu ce iese din el închipuieşte lepădarea păcatelor la duhovnic prin spovedanie sinceră, aşa cum le-am făcut. Rugăciunea Domnului lângă cel mort înseamnă rugăciunea duhovnicului pentru iertarea celui spovedit. Strigarea Domnului către Lazăr: Lazăre, vino afară! este chemarea cea tare şi stăruitoare a lui Hristos, a Bisericii, a preotului către cel păcătos: „Omule, lasă obiceiul păcatului, ieşi afară din mormântul lui, scoală-te la o viaţă nouă”. Învierea lui Lazăr şi ieşirea din mormânt arată învierea celui ce se spovedeşte cu lacrimi. Dezlegarea celui înviat din giulgiuri înseamnă dezlegarea sufletului de obiceiul păcatelor, pentru a nu-l mai ţine nici de mâini, nici de picioare, nici de simţuri, ci a fi slobod şi a merge după Hristos în toată viaţa lui. Şi, în sfârşit, mânierea fariseilor pentru învierea lui Lazăr arată mânia diavolului şi a slugilor lui pentru învierea unui păcătos, a unui om ce se pocăieşte, făcând orice ca să-l arunce iarăşi în starea cea dintâi.

Iubiţi credincioşi,
Cel mai important moment din această minune este, desigur, clipa învierii lui Lazăr la glasul cel dulce al lui Iisus: Lazăre, vino afară! Cât de fericit ar fi creştinul de acum dacă ar auzi şi el glasul Domnului, al Bisericii, al preotului care îl cheamă mereu la pocăinţă, zicându-i: Omule, vino la spovedanie mai des; omule, posteşte, roagă-te, fă milostenie, căci este Postul Mare; omule, vino mai des la Biserică, iartă-te cu fratele tău, căci eşti creştin. Omule, nu este de ajuns numai să te spovedeşti din fugă, o dată sau de două ori pe an, ci este de mare nevoie să-ţi schimbi viaţa. Deci, omule, tu te rogi, dar mai întâi iartă-l pe aproapele tău. Vii o dată pe săptămână la Biserică, dar ar trebui să te rogi şi acasă cât mai mult. Te închini Duminică dimineaţa la biserică, dar este bine ca nici după-amiază să nu pierzi vremea la cârciumă sau la vorbe deşarte. Omule, tu, vrednic, nevrednic, te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, dar ar trebui mai întâi să-ţi schimbi viaţa. Deci, lasă-te mai întâi de desfrânări, de beţii, de înjurături, de fumat, de toată pofta şi trufia vieţii acesteia şi apoi vino să primeşti dumnezeieştile Taine.
Cât de fericit ar fi creştinul dacă s-ar pocăi aşa din inimă, iar nu numai de formă! Cât de fericit ar fi păcătosul dacă ar auzi strigarea şi glasul Domnului care îl cheamă la pocăinţă! Şi ce bine ar fi dacă ar auzi el suspinul surorilor sale – conştiinţa şi mintea – care îl îmboldesc să vină mereu la Biserică, la spovedanie, la Hristos! Cât de fericit ar fi creştinul dacă s-ar păstra curat de tot păcatul!

După ce sufletul se deprinde cu păcatul, apoi se face rob al vrăjmaşului, rob al desfrânării, al beţiei, al mâniei, al pierzării. Atunci el uită de Hristos, urăşte pe preot, ia în râs Biserica, se deznădăjduieşte de mântuire, moare cu totul, devine un cadavru cu miros greu, din care pricină se şi aruncă afară în mormânt întunecat, să fie mâncat de viermi şi să ardă în veci. În zadar mai plânge Marta împreună cu Maria la capul săracului Lazăr! Este prea târziu! Singure, nu mai pot decât să-l caute pe prietenul lor, Iisus, care singur poate da viaţă. În acest caz, trebuie un preot, un preot destoinic, care să se ostenească până la mormântul omului căzut, să-l sfătuiască cu cuvinte dulci, să-l spovedească curat, să-l cheme afară din mormânt, să-l dezlege de înfăşurările deprinderii păcatului, să-l aducă la o viaţă nouă. Lazăre, vino afară! Creştine, ieşi întru întâmpinarea Stăpânului tău! Aşa şi numai aşa minunea din Betania se repetă mereu cu fiecare din noi, cu fiecare păcătos.

Iubiţi credincioşi,
A nu greşi este lucru îngeresc, a greşi dar a nu te pocăi este lucru diavolesc, iar a greşi şi a te pocăi este lucru omenesc.
Deci, dacă nu suntem îngeri, pentru că mereu păcătuim, apoi să nu ne asemănăm diavolului pentru că nu ne pocăim. Ci mai degrabă să ne pocăim curat, prin spovedanie, prin împăcare, prin înnoirea vieţii noastre, ca să ne asemănăm îngerilor şi lui Lazăr, prietenul Domnului!
Ce este mai fericit decât un creştin care se pocăieşte cu adevărat, care pune început de viaţă nouă?! Dar, vai, cât de rari sunt oamenii aceştia! Îi întâlneşti venind primii la biserică, îi admiri cu câtă evlavie se închină şi ascultă Sfânta Liturghie, îi vezi plecând cei mai de pe urmă din Casa Domnului. Îi vezi întotdeauna mulţumiţi, paşnici, zâmbitori, plini de dragostea lui Hristos! Aceştia nici nu se ceartă vreodată, nici nu înjură, nici nu fac desfrânare, nici nu beau mult, nici nu fumează, nici nu sunt robiţi de grijile lumii. Acestora casa le este biserică, soţia soră, copiii îngeri, creştinii fraţi, săracii prieteni, pâinea mană cerească, bolile bucurie, necazurile pedeapsă pentru păcatele lor. Acestora Biserica le este cer, preotul Însuşi Hristos, Sfânta Scriptură singura desfătare, rugăciunea le este hrană vie, postul uşurare, străinii oaspeţi iubiţi. Acestora viaţa le este trăire cu Hristos, moartea bucurie. De nimic nu se mânie, de nimic nu se tulbură, de nimic nu se bucură mai mult decât de o viaţă curată.

Dar cât de rari şi de scumpi sunt creştinii aceştia! Durerea cea mai mare este că cei mai mulţi creştini nu se spovedesc deloc. Sau, de se mărturisesc, ei nu vor să-şi spună toate păcatele, nu vor să înceapă o viaţă nouă, nu vor să iasă din mormântul plin de viermi al păcatului, nu vor să lepede giulgiurile obiceiului rău care îi ţine legaţi de mâini şi de picioare. Se spală şi iar se afundă în noroi. Ies pe malul gropii şi iar se rostogolesc în mormântul pierzării, în patimi de moarte, în fărădelegi grozave. De aceea creştinii noştri se spovedesc, se împărtăşesc, se roagă, dar rămân aproape neschimbaţi la suflet, pentru că nici ei nu lasă de tot păcatele.
Deci ce trebuie să facem, fraţilor? Să ne fie milă de Marta şi Maria care plâng pentru noi. Să le trimitem apoi în căutarea lui Iisus! Şi după ce El va veni în chipul preotului, să rupem de tot legături păcatului şi funia obiceiului pătimaş. Apoi, ieşind la glasul Domnului din întuneric la lumina vieţii, să începem de acum a trăi o viaţă cu totul nouă, plină numai de dragoste, de pace, de milostenie şi de rugăciune.

Şi ca semn de împăcare, să punem cină Domnului în casa inimii noastre. Atunci Marta, adică mintea noastră, plină de osârdie va găti cele de mâncare, iar Maria, adică conştiinţa noastră, plină de dragoste, va spăla picioarele Mirelui Hristos. Iar noi, fraţii lui Lazăr, vom fi unii din cei ce şed cu El la masă (Ioan 12, 2).

Bucuria cinei acesteia este atât de mare, încât nu se poate spune prin cuvinte. Dar încercaţi să vă schimbaţi viaţa, apoi apropiaţi-vă de Prea Curatele Taine cu multă credinţă şi, deodată, bucuria Duhului Sfânt va umple inimile dumneavoastră! Numai atunci veţi înţelege taina învierii lui Hristos! Atunci veţi fi cei mai bogaţi oameni de pe pământ! Atunci veţi fi cei mai fericiţi muritori din lume!

                               strajeriiortodoxiei.blogspot.com
http://www.youtube.com/watch?v=8Jm9d5bFSnM

LĂSAȚI UN MESAJ

7 + 3 =