Eu sunt Kenya. Și București 1944. Și nu tac

0
319
alt

Eu sunt Kenya. Și București 1944. Și nu tac

Vineri, 3 aprilie 2015, la Universitatea din Garissa, Kenya, 148 de tineri au fost executați pentru că nu au mințit când li s-a pus o întrebare simplă. Atacatorii au intrat, au întrebat care e musulman și care e creștin și s-au pus pe ucis. Așa de simplu. Pare un caz asemănător cu cel de la Paris, nu? Și totuși, nu e chiar așa. Aici n-au fost scrisori de amenințare, nu au fost avertismente anterioare, nimic. Tinerii aceștia nu au știut ce și cum au greșit, nu au avut timp să-și ia măsuri de protecție, nu umblau cu polițiștii după ei. Veniseră să învețe carte. Și ce dacă?

Au trecut trei zile de atunci și facebook-ul nu a fost inundat de mesaje „Eu sunt Kenya” sau Doamne-ferește! „Eu sunt creștin„. Televiziunea Română nu a făcut „speciale” în care să se dezbată tragedia, nici măcar de un amărăt de hashtag nu au avut parte tinerii aceia.

Moartea lor a fost trecută la capitolul „și altele”. Ba chiar cred că i-a stânjenit pe mai-marii redacțiilor din presa de limbă română. Ce s-a întâmplat , se întrebau ei, credeam că aștia – creștinii – doar ucid, fac pogroame, cruciade, pupă moaște, nu sunt și victime. Ce facem? Așteptăm să vedem ce fac țările democratice, presa liberă, vine și răspunsul. Iar de-acolo a venit doar tăcere. O tăcere vinovată.

O tăcere grea, ipocrită. Dar pietrele vor vorbi! Când eu și alții scriam că toată campania mediatică din jurul „Eu sunt Charlie” este doar o armă ideologică și că n-are nicio legătură cu vreun principiu superior, mulți s-au grăbit să ne facă extremiști, bigoți, înapoiați, intoleranți etc.

Dar se vede treaba că mulți se simt foarte bine scăldându-se în ipocrizie. Morții unora sunt mai valoroși decât morții altora. Viețile semenilor noștri se contorizează în funcție de ideologie, nu mai au valoare în sine.

Teama de Adevăr a ajuns la un asemenea nivel, încât nici măcar nu trebuie să menționezi suferințele care nu sunt în „program”. Mai aproape de noi, așa s-a întâmplat cu victimele bombardamentului american de la 4 aprilie 1944.

Reacțiile românilor?! la reamintirea acestei tragedii au fost grotești. De ce? Pentru că doar românii omorâți de unii sunt victime. Peste ceilalți trebuie să aruncăm moloz, mizerie și uitare. Ca nu cumva să-i supărăm pe aliații de azi, criminalii de ieri.

Crezând că se fac plăcuți stăpânilor, unii se grăbesc să te acuze că te-ai dat cu dușmanul dacă îndrăznești să le amintești de crimele actualilor aliați. Dar cum servilismul face casă bună cu prostia, aceștia uită un singur detaliu: americanii bombardau „obiective militare” precum locuințe, hoteluri, bănci și școli (Foto mai jos) pentru că îi ajutau chiar pe ruși! Pe rușii care omorau români la doar câteva sute de kilometri mai încolo.

Deci, slugoilor: le căutați scuze celor care facilitau ocuparea României de către sovieticii/rușii de care ziceți că ne apărați acum. Asta în timp ce românii îi tratau regește pe americanii prinși pe teritoriul țării… Avea dreptate istoricul A.M.Stoenescu când scria că după atâtea dictaturi și ocupații, ne-am pierdut reflexele democratice, ale libertății.
O țară în care până mai ieri, ocupantul sovietic era denumit liberator, iar azi ridicăm statui celor care ne-au omorât și schilodim adevărul pentru a-l face digerabil politic.

Zicea cineva că în lumea asta nu e loc de Adevăr, că orice spui trebuie circumscris calculelor geopolitice. Culmea, tocmai în săptămâna patimilor Celui răstignit și Înviat, care ne-a arătat că sunt „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este Împărăția cerurilor”.

Dar Împărăția cerurilor nu are loc pe harta geopolitică a noastră sau a mai marilor noștri. Și nici n-are baze militare de „menținere a păcii”, cu steluțe roșii sau albe, pe blazon.

www.ortodox.md

LĂSAȚI UN MESAJ

+ 55 = 64