Ce sărbătorim de fapt la 8 martie

1
1394
Ce sărbătorim de fapt la 8 martie?
 

Suspiciunea faţă de aparenţe este una din virtuţile creştine. Fără a cerceta, se poate încrede doar în Biserică, în rest creştinul trebuie sa fie suspicios. El nu trebuie să evite întrebările copilăreşti de felul: „Ce faceţi? Unde mă duceţi?”
Fiind în afara Bisericii, te întrebi: unde am nimerit? Eşti luat de mînă şi împins în horă: „Joacă!” Dar dacă hora e încinsă în jurul unui idol? Sau sub picioarele unde dansezi e un loc sfînt … În creştinism nu se admite ca cineva fără cunoştinţă de cauză „să sară cu capul în fîntînă „. În caz contrar, putem repeta o întîmplare ce s-a petrecut pe timpul lui Iulian Apostatul.

Iulian domnea după Împăratul Constantin, adică după ce o mare parte din Imperiu a primit creştinismul. Dar noul împărat a dorit să întoarcă Imperiul înapoi cu faţa spre păgînism şi a recurs la un şiretlic. „După un obicei străvechi, împăratul împărţea banii ostaşilor. Însă de data aceasta el a pus între tron şi ostaşi un altar cu cărbuni încinşi şi a poruncit ostaşilor mai întîi să ardă puţină tămîie şi apoi să primească banii din mîna sa. O mare parte din armată, din neştiinţă a fost înşelată, dar unii au descoperit vicleşugul şi, prefăcîndu-se bolnavi, au ocolit această capcană.
După împărţire, unii ostaşi stăteau la masă. Unul dintre creştinii ce primiseră banii în acest mod, luînd cupa cu vin, a făcut asupra ei semnul crucii, la care alt ostaş i-a reproşat : „Cum poţi binecuvinta vinul cu semnul crucii, cînd nu demult ai ars tămîie Imperatorului? Oare nu te-ai lepădat de Hristos prin acest gest?”. Auzind aceasta, mulţi din cei ce stăteau la masă şi-au dat seama de ceea ce au făcut şi au plîns. Lăsînd cheful, ei au alergat în piaţă strigînd că sunt creştini şi că au fost înşelaţi de împăratul viclean. Ajungînd la palat, ei au cerut sa fie arşi pe rug, pentru că întinaţi fiind, să fie curăţaţi prin foc.” ( Teodor, „Istoria Bisericii” 3,16-17)
După cum vedem, creştinul ar trebui să fie cel puţin curios: ce se întîmplă, totuşi, după cortină? Uneori însă această cortină, privită de departe, arată ca un perete după care nu mai este nimic. Dar chiar dacă „decoratorul” se jură că peretele este real si că nu e un decor, iată că un amănunt iese la iveală şi compromite toate jurămintele lui. Unele din acest fel de amănunte m-au făcut să cercetez mai amănunţit ziua de 8 Martie. M-am întrebat: de fapt, ce facem în această zi? Este oare această sărbătoare neutră cu privire la principiile creştine?
În religie, ca şi în cultură, există un compartiment de cercetare: reconstrucţia mitologică. După cum un arheolog, bazîndu-se pe un fragment dintr-o coloană, reconstruieşte aspectul unui templu, iar un istoric al religiei, după o referire neînsemnată, încearcă să refacă un cadru religios cîndva actual, tot aşa şi eu, bazîndu-mă pe detaliile ce au ajuns pînă în zilele noastre, încerc să găsesc motivul pentru care se sărbătoreşte 8 Martie. Întrucît această zi este unica frîntură din „dinozaurul” sovietic care s-a mai păstrat, apar înrebări: De ce anume ea a supravieţuit perioadei comuniste? Ce asocieri, gînduri, speranţe erau legate de acea dată cînd sărbătoarea de abia fusese inclusă în calendar? Cunoaştem istoria înfiinţării tutror sărbătorilor comuniste, ca 1 Mai sau 7 Noiembrie, dar nu şi 8 Martie. […] Nu există o versiune oficială în care să se explice de ce a fost aleasă anume această dată pentru sărbătorirea „zilei internaţionale a femeii”. Mulţi ani de-a rîndul, cînd se apropia ziua de 8 Martie, întrebam istoricii şi jurnaliştii, ce se pregăteau să scrie articole pe această temă, şi chiar oameni de rînd: „De ce sărbătorim anume această zi?” Dar de fiecare dată primeam aceleaşi răspunsuri: „Aşa a fost lăsat” sau „Aşa s-a hotărît.” […] De la sine, nu apar sărbători. În special, sărbătorile comuniste au fost stabilite de persoane istorice reale. Cine dar ne-a învăţat să sărbătorim această zi? Cine şi de ce? Putem reconstrui şi înţelege motivaţiile acestor oameni?

Ştiinţa, înainte de a propune ipoteze noi, arată de ce nu sunt satisfăcătoare argumentele vechi. De aceea voi explica de ce nu sunt de acord cu unele explicaţii cu privire la 8 Martie. De exemplu, nu sunt de acord cu explicaţia că această zi este ziua primăverii. Nu ar fi mai corect ca ziua primăverii să fie pe 1 Martie (cum serbează românii, bulgarii, sau sîrbii), prima duminică din lună, sau ziua echinocţiului de primăvară – 22 Martie? De ce primăvara ar trebui sa vină pe 8 Martie?
Dacă este o zi a femeii, n-ar fi mai comod să se sărbătorească în una din duminicile primăverii şi nu obligatoriu într-o zi care se nimereşte în diferite zile ale săptămînii? Este această zi o amintire a unui eveniment istoric revoluţionar? Nici o sursă oficială nu confirmă această presupunere.
Nu e straniu că oamenii serbează o zi de care nu ştiu mai nimic? Nu face aceasta posibilă situaţia în care cei invitaţi la o petrecere serbează una, iar organizatorii – cu totul altceva. Ei nu vor să descopere adevăratul motiv al petrecerii: „Bucuria noastră e mare şi nu ne împotrivim ca lumea să ne felicite, însă sărbătoarea noastră nu e înţeleasă tuturor. Totuşi dorim o sărbătoare mondială, de acea, pentru ca toţi să fie veseli şi să ne felicite cu sinceritate, îi vom da o altă denumire şi o altă explicaţie.”
Ce poate fi neînţeles şi ascuns în această zi? Cu toţii ştim că 8 Martie este „ziua internaţională a femeii”. De asemenea ştim că femei sînt în toate ţările lumii. Cu toate acestea, în ultimii ani ne-am dat seama că această zi se serbează doar în ţările fostei URSS şi în unele ţări foste socialiste. De ce în celelalte ţări nu se serbează această zi? 8 Martie nu e ziua femeii, ci a unui tip de femeie – a femeii-revoluţionar. Iată de ce în ţările unde mişcarea comunistă nu a prins rădăcini, această sărbătoare nu s-a păstrat.
Este înţeleasă nevoia mişcării revoluţionare de a avea sărbătorile proprii în locul unor sărbători populare, bisericeşti sau naţionale. Deasemenea este înţeleasă şi dorinţa de a trezi şi încrederea în tovarăşii de luptă. Destul de ingenioasă a fost ideea de a încadra în mişcarea revoluţionară nu numai bărbaţi muncitori, ci şi femei, creîndu-le şi o sărbătoare a lor.
De ce însă ziua femeii-revoluţionar a fost pusă pe 8 Martie? Cine din liderii mişcării a fost concediat? Cine a fost arestat? Cine din ei s-a născut în această zi? Nici un răspuns… De aici reiese că motivele creării acestei sărbători nu au fost istorice, sociale sau publice. Ceva personal se asocia la fondatorii acestei sărbători cu această dată. O dată ce motivele au fost personale, ar trebui să cercetăm mai îndeaproape persoanele, care de altfel ne sunt cunoscute încă din copilărie. Numai că abia nu demult ne-am permis să observăm că nu doar apertenenţa la Internaţională şi ideile revoluţionare erau comune pentru ei, ci şi o legătură etnică. Internaţionala, cum s-a constatat mai tîrziu, în mare parte era uninaţională. Este un fapt fără de care nu se poate vorbi despre mişcarea revoluţionară din Europa sf. sec. 19 – înc. sec. 20. Anume evreii au ridicat poparele împotriva „lumii violenţei” şi au propus ca ea să fie „distrusă din temelie”. Să ne amintim de sprijinul organizaţiei evreieşti BUND în petrecera primului congres al Partidului Revoluţionar Social-Democrat din Rusia. „Comitetul Central al BUND-ului a luat parte activă în organizarea primului congres al partidului şi s-a ocupat în special de partea organizatorică… Cremer, care locuia în Minsk, avea o influenţă destul de mare în sesiunile congresului. Primul congres a avut loc chiar în sediul BUND-ului din Minsk.” (Ţolghin. Despre I congres al PRSDR // Slăbiciunea socialismului. Revoluţia din Rusia şi evreii, A. Serebrenicov, sub îndrumarea lui A. I. Soljeniţîn. Paris; M., 1995. p.27).
Iată cum explică cauzele eşuării revoluţiei din 1905 V. Jabotinski, unul din liderii mişcării sioniste din Rusia. „Îmi amintesc că atunci gloatele erau în stare de orice. Un orator iscusit l-ar fi putut conduce uşor la asaltul Odesei şi la spînzurarea lui Dimitrie Neidgard pe stîlpul unui felinar. Într-adevăr, oratorii erau ascultaţi cu sufletul la gură, numai că toţi erau feţe cunoscute „cu ochii rotunzi, urechile mari şi gura p…” şi nici nu începea bine să vorbească că în gloată se auzea:”Ăsta-i jidan.” Era o remarcă, în nici un caz o exclamaţie sau un răcnet, şi în această remarcă nu se găsea nici urmă de răutate, doar că acest amănunt se lua în consideraţie şi imediat se observa cum temperamentul gloatelor scădea. În acele momente, poporul şi oratorul trebuiau să fie una, ei însă nu aveau nimic comun cu Rusia, cu tradiţiile ei – ei erau străini pentru popor. Evreii ieşeau şi vorbeau despre ceva, iar lumea îi asculta fără ură, dar şi fără înflăcărare. Se observa că o dată cu ieşirea primului orator-evreu, ruşii concluzionau:”Dacă vorbesc jidanii, înseamnă că doar pe jidani îi priveşte.” Se crea senzaţia unei cauze străine, profitul căreia îl vor avea tot străinii.” (Jabotinski V. Revoluţia Iudeilor // Slăbiciunea socialismului. p.485-486.)
Acum să ne amintim de revoluţia care a reuşit bolşevicilor. Se zice că Feldman, întîlnindu-se cu nişte ţărani „deputaţi”, a zis: „Curînd, tovarăşi, în toată lumea se va instaura puterea sovietelor!” La care primise un răspuns:”Aşa ceva nu va fi.” „De ce nu va fi?” întrebă Feldman tulburat. „Nu-s destui jidani.”
Recunoscînd omogenitatea etnică a „revoluţiei ruse”, să pătrundem în vieţile acestor oameni. Închipuiţi-vă în locul Clarei Ţetkin, să zicem. V-a venit în gînd să înfiinţaţi o grupare revoluţionară de femei, să folosiţi forţa feminină în lupta contra „exploatatorilor capitalişti”. Pentru o consolidare şi o propagandă mai bună a acestei mişcări, aveţi nevoie de o zi simbolică, care ar fi ziua Femeii-Revoluţionar.
Revoluţia, după cum se ştie, porneşte dintr-un patos religios. Ea însăşi este un mit, iar unui mit îi este caracteristic să aibă antecedente. Acţiunea prezentă ar trebui să readucă în actualitate un oarecare model din mitologia veche. Instinctul mitic al revoluţiei pune întrebarea astfel: „Au fost în istorie femei care au ridicat poporul în lupta contra tiraniei şi au avut succes?” Rugînd un european să dea un nume de femeie-lider, el negreşit va răspunde: Ioana d’Arc. Dar Clara Ţetkin e evreică şi pentru ea mai familiare sunt asocierile cu evenimentele din istoria poprului său. Pentru evrei Ioana d’Arc se asociază cu Estera din istoria biblică. De acea, atunci cînd Partidul a pus problema înfiinţării unei sărbători feminine, Clara Ţetkin şi-a adus aminte de Estera.
Cu multe secole în urmă Estera şi-a salvat poporul de mînia unui tiran. Istoria aceasta este prezentă nu numai în Biblie. Esterei îi este închinată cea mai veselă sărbătoare a evreilor – Sărbătoarea Purim. Ea se serbează la sfârşitul lunii februarie – începutul lui martie. Această sărbătoare nu are o dată fixă (ca şi Paştele creştin) şi e posibil că în anul cînd s-a înfiinţat „ziua internaţională a femeii” Purimul a coincis cu 8 Martie. A schimba în fiecare an data ar fi fost incomod, de aceea s-a hotărît ca ziua femeii-revoluţionar să se serbeze aparte de Purim. Indiferent de aceasta însă, în fiecare an ziua de 8 Martie este o chemare a lumii de a slăvi Femeia-Lider – pe Estera, adică a serba Purimul.
Această idee ar fi fost cel puţin ingenioasă, dacă sărbătoarea Purim ar fi asemenea Sărbătorii Secerişului. Dar aceasta nu este o sărbătoare religioasă. Enciclopedia Ebraică menţionează: „…sărbătoarea nu este motivată de Templu sau de un alt eveniment religios.” (Enciclopedia Ebraică, M. Terra, 1991.v.13, p. 123)
S-a sfîrşit robia babiloniană. Drumul spre casă era deschis, dar doritori de a se întoarce erau mai puţini decît s-a aşteptat (din Rusia – socotită „închisoare a popoarelor”- de asemenea au plecat cu mult mai puţini evrei decît şi-ar fi dorit liderii mişcării sioniste). Mulţi şi-au deschis afaceri şi treburile nu mergeau prost. Ei nu doreau să piardă totul în schimbul întoarcerii. Mii de familii evreieşti au rămas să trăiască în diaspora pe întreg teritoriul Imperiului Persan, într-o stare departe de a fi numită robie. Perşii miraţi se întrebau: armata babiloniană a cucerit Ierusalimul sau evreii au invadat Babilonul? Aman – „ministrul apărării”, merge la împăratul Artaxerxe şi-i prezintă situaţia.Timpurile nici pe departe nu erau creştine şi evident că reacţia împăratului a fost categorică: să fie nimiciţi toţi evreii din imperiu.Vestea poruncii este aflată de regina Estera a cărei etnie regele nu o cunoştea. Într-un moment anume, Estera îl provoacă pe Artaxerxe: „Mă iubeşti? Dacă mă iubeşti, atunci îi iubeşti pe cei pe care îi iubesc eu? Înseamnă că iubeşti poporul meu şi că îi urăşti pe cei pe care îi urăsc eu? Urăşti duşmanii poporului meu? Atunci arată-ţi mînia şi nimiceşte-i pe cei pe care îi socoţi duşmanii tăi!” Şi Artaxerxe lasă în grija lui Mardoheu formularea poruncii:
„Mardoheu a scris în numele regelui Artaxerxe, scrisorile le-au pecetluit cu inelul regelui şi le-a trimis prin curieri călări, pe caii din herghelia regelui, spunînd că regele îngăduie iudeilor din cetate să se adune ca să-şi apere viaţa lor, să bată, să ucidă şi să piardă pe toţi cei puternici din popor şi din ţară, care ar vrea să-i atace, cu femeile şi cu copiii lor, iar averea lor să o jefuiască” (Estera 8:10-11) .
„Atunci iudeii s-au adunat în toate ţările lor, prin toate ţările lui Artaxerxe, ca să pună mîna pe cei ce le doreau răul şi nimeni n-a putut sta împotriva feţei lor, pentru că frica de iudei apăsa asupra tuturor popoarelor (…) Căci Mardoheu era mare în casa regelui.(…) Atunci au stîrpit iudeii pe toţi duşmanii lor, ucigînd cu sabia, omorînd, pierzînd şi făcînd cu duşmanii lor după voia lor (Estera 9:3-5).
Aman a fost spînzurat împreună cu familia sa, iar după el au fost nimiciţi 75.000 de oameni – elita ţării, oricine putea concura cu iudeii. Soarta Imperiului era hotărîtă.
Cum se poate sărbători o zi de măcel? Nici un popor din lume nu serbează o asemenea zi cu bucurie. Purimul – sărbătoare în special pentru copii ( unde se cîntă, se joacă, iar Talmudul recomandă celor maturi chiar să bea băuturi spirtoase pînă nu mai deosebesc diferenţa dintre expresiile „blestemat fie Aman” şi „binecuvîntat este Mardoheu”) este comemorarea unui masacru în care au murit poate mii de copii. Nu a fost o bătălie (cum încearcă unii să explice), în care şi evreii şi perşii să se lupte cu armele în mînă, ci anume un măcel.
Biserica nu are nimic împotriva personajelor biblice, doar că înţelegerea evenimentelor petrecute în cartea Estera este diferită în creştinism şi iudaism. Creştinismul vede în aceasta cum Dumnezeu nu a permis ca poporul Său să fie nimicit de duşmanii perşi, iar iudaismul vede în toate popoarele un duşman, care ar trebui să fie nimicit asemenea perşilor.
În „Disputa lui Nahmadin” din Evul Mediu se explică Ps.109,1: „Zis-a Domnul Domnului meu: „Şezi la dreapta Mea, pînă ce nu voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”.: „Dumnezeu va ajuta mesiei, pînă ce toate popoarele vor fi sub picioarele lui. Ei îl resping, nu-l recunosc, iar unii şi-au creat un alt mesia.” Există deci în istoria gîndirii iudaice o părere precum că toate popoarele sunt ostile evreilor, iar evenimentele Purimului amintesc cum trebuie să se procedeze cu ele.
În creştinism, războaiele şi robia babiloniană din Vechiul Testament sînt înţelese în mod alegoric. În iudaism însă s-a păstrat înţelegerea literală a normelor şi exemplelor vechi-testamentare.
Astfel – consultantul în problemele presei a ambasadei Israelului la Moscova, Zecv Ben Arie, în discuţia cu corespondentul publicaţiei „Segodnea” a subliniat însemnătatea simbolică a sărbătorii: „Aceasta a fost o izbăvire deosebită: după voia Celui Preaînalt, regele persan a permis evreilor să se apere cu arma în mînă şi să atace preventiv”.
Înseamnă că şi astăzi Israelul poate bombarda toate ţările care, deşi luptă împotriva lui, pot prezenta o ameninţare. Dacă Rusia ar încerca să declare în armată posibilitatea „războaielor preventive”, fără valuri de uimire şi sancţiuni în toată „lumea civilizată”, faptul ar fi de neacceptat. Pentru Israel însă în lume există un standard aparte, lumea permite evreilor să-şi fixeze normele sale morale. Israelul e superior aşa-numitelor „valori umane”. Şi aici îmi vin în minte cuvintele lui V. Şulghin: „Să admitem că evreii religioşi care sărbătoresc Purimul nu înţeleg ce sărbătoresc în realitate, că mesele anuale sînt aşezate pe oase omeneşti călcate în picioare, iar feţele de mese sînt pătate de sînge. Dar acei scriitori şi jurnalişti evrei care se îngrozesc de ororile devastărilor din zilele noastre, oare nu simt niciodată necesitatea de a „se privi în oglindă”?
Psihologii profesionişti nu înţeleg oare că „ceva” s-a precipitat în sufletele evreilor şi-n lumea înconjurătoare lor în urma serbării milenare a omorurilor în masă?
Istoricul V. Zelinski spune: „Acesta este marele şi groaznicul adevăr: toate prigoanele asupra evreilor care dezonorează istoria creştinismului îşi au începutul în Vechiul Testament”.
De ce un popor în istoria căruia au fost atîtea suferinţe, care a trecut prin atîtea devastări, sărbătoreşte un masacru care în vechime i-a reuşit?
Din păcate, la baza iudaismului există o dogmă care îi poate face pe evrei reci faţă de durerile altor popoare. În unele texte iudaice se afirmă că din punct de vedere al iudaismului oameni sînt doar evreii.
„Orice evreu, fie că este drept, fie că este păcătos, are două suflete – afirmă un tratat rabin. Unul din ele este legat de lumi şi e numit klipa sau sitra ahara. Acest suflet este sîngele omului şi dă viaţă trupului. De la el îşi iau începutul toate viciile şi patimile care se compune din 4 elemente. Tot din suflet provin şi toate calităţile bune ce sînt caracteristice fiecărui evreu, cum sînt compătimirea şi ajutorarea aproapelui. Întrucît este legat de partea opusă şi provine de la aşa-zisa klipat noga în care este binele, iar originea lui este legată de taina pomului cunoaşterii binelui şi răului.
Sufletele neevreilor însă provin din restul klipatelor, care sînt necurate şi în care nu există binele, aşa cum este spus în cartea EŢ NAIM, 49, cap 3: „Tot binele făcut de păgîni este asupra lor”. Sau cum comentează Ghemara expresia: „Mila popoarelor e un păcat”. „Toate acţiunile de dreptate şi milă ale popoarelor sînt săvîrşite din mîndrie”. Al doilea suflet care-l deosebeşte pe evreu este o părticică din esenţa nemărginită a lui Dumnezeu, aşa cum e spus: „Şi Tu ai suflat în nările lui duh de viaţă”. Sufletele evreilor au apărut în gîndirea lui Dumnezeu”.
Internaţionala a avut scopuri mondiale. Ea a avut ce spune lumii: că Purimul e sărbătoarea nimicirii duşmanilor, iar duşmanii Revoluţiei bineînţeles au fost nu numai capitaliştii, ci şi Biserica. În acest caz e lipsită oare de motivaţie presupunerea că în conştiinţa liderilor evrei ai Internaţionalei, mişcarea revoluţionară feminină se asocia cu Estera, iar 8 Martie – din obişnuinţă cu sărbătoarea Purim? […]
Motivul repulsiei mele faţă de 8 Martie e foarte simplu: de mic copil nu puteam suferi această zi, iar devenind un om al Bisericii am îndrăgit sărbătoarea ortodoxă a femeilor – Săptămîna Mironosiţelor, sărbătorită după a treiea duminică de la Paşte.
Am scris acest articol nu pentru ca noi creştinii să avem o atitudine neprietenoasă faţă de cei de un neam cu Clara Ţetkin, ci pentru a înţelege ce sărbătorim de fapt pe 8 Martie şi pentru a reîntoarce stima faţă de tradiţiile noastre ortodoxe. Motivele Clarei Ţetkin sunt clare… Nu înţeleg de ce noi ar trebui să serbăm Purimul evreilor. N-ar fi timpul să uităm de sărbătorile „roşii”, ostile creştinismului şi de 8 Martie în special. Zi care nu are nimic comun cu femeia creştină.

Prof. Dr. Andrei Kuraev

грузовой автомобильный транспорт

LĂSAȚI UN MESAJ

69 − 66 =