Omul în faţa sfintei Cruci

0
1380

Omul în faţa sfintei Cruci

Arhim. Andrei Coroian

Privind sfânta Cruce şi pe Hristos răstignit pe ea, un necreştin sau un necunoscător în cele ale duhovniciei va privi cu mirare şi va spune: aici s-a petrecut o mare şi neînţelesă taină. Privind-o un creştin iniţiat se va închina în faţa ei cu bucurie, exclamând: aici s-a lucrat mântuirea mea! Ea este izvorul veţii şi al fericirii mele! Crucea este lurarea cea mare a puterii lui Dumnezeu. Pe Cruce s-a arătat iubirea desăvârşită dintre Persoanele Sfintei Treimi, revărsată peste noi oamenii şi peste întreaga creaţie, prin Dumnezeu-Omul care se jerfeşte pentru noi, de dragul nostru asumându-şi vina păcatelor noastre. Aici se realizează in iubire desăvârşită începutul unirii dintre Dumnezeu şi oameni, dintre Dumnezeu şi lumea văzută, dintre lumea cerească şi lumea pământească. Aici se arată cutremurător grija iubitoare a Părintelui ceresc, Care jerfeşte pe Unicul Său Fiu pentru omul păcătos şi răzvrătit, spre a-l readuce în braţele părinteşti, înfiindu-l. În faţa şi în lumina Crucii omul credincios îşi înţelege mai limpede vocaţia sa, destinul său, calea sa, drumul său de la chip la asemănare, pe care trebuie neapărat să-l parcurgă, asumându-l cu bucurie şi mulţumire sau cel puţin cu resemnare. Înţelege de asemenea că orice evitare, ezitare sau eschivare de la drumul său, de la asumarea crucii sale îi aduce mai multă suferinţă, nemulţumire, angoasă, care uneori prelungindu-se ca durată, poate cădea sub domeniul absurdului, lipsit de orice licăr de lumină sau rază de speranţă. Prezenţa noastră în faţa sfintei Cruci, indiferent de gradul nostru de cunoaştere şi de trăire, trebuie să fie mereu spre luminarea minţii şi învăpăierea inimii. Spre sporirea şi consolidarea cunoştinţei, a multiplelor înţelesuri tainice, care personal ni se revelează treptat, pe măsura apropierii noastre de Dumnezeu. Spre sporirea şi întărirea dragostei dumnezeieşti, care se aprinde din recunoştinţa faţă de iubirea, mila şi dărnicia Sa, precum şi din împlinirea cu consecvenţă a poruncilor Lui. Cred că la trei lucruri esenţiale trebuie să mediteze şi să reflecteze omul, creştinul mai ales, pentru a-şi spori şi consolida cunoştinţa şi tăirea duhovnicească. 1. Modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea, Îşi face datoria cu iubire faţă de om şi faţă de creaţie. 2. Necesitatea asumării vieţii, a purtării crucii pentru om, precum şi necesitatea conlucrării lui cu Dumnezeu, ca o condiţie a fericirii şi împlinirii sale. 3. Darurile nesfârşite ale lui Dumnezeu revărsate prin Jertfa Sa în Biserică, precum şi pedeapsa refuzului lor.

Reluând:

1. Mai întâi de toate modul în care Dumnezeu Îşi poartă Crucea şi Îşi face datoria faţă de om şi faţă de creaţie este admirabil. Toate cele trei Persoane

Omul în fața Sfintei Cruci
ale Sfintei Treimi, din iubire dezinteresată plănuiesc şi lucrează cu măiestrie creaţia, frumoasă şi bună foarte (Fac. 1, 31). Omul este plăsmuit cu o atenţie specială, înrudit cu Dumnezeu prin duh (Fac. 2, 7) tânăr, frumos, sănătos, nemuritor. Când omul, nescultând de porunca Creatorului, nerespectând programul pus de Acesta, care l-ar fi dus treptat la mult dorita îndumnezeire, a produs dezastrul căderii din Paradis, totuşi n-a fost părăsit cu desăvărşire. În această stare naturală de om-animal [1] care mănâncă, munceşte ca să trăiască, se reproduce, Dumnezeu l-a cercetat, i-a făcut promisiuni, i-a dat nădejdi. Când a căzut în viaţă mai prejos de fire sau împotriva ei, Dumnezeu salvează spiţa omului prin Noe şi familia sa (Fac. 7, 1), arătând clar în corabie, chipul mântuirii în Biserică arătat mai târziu. Apoi începe comunicarea cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, aceste caractere admirabile şi oameni minunaţi, care Îl ascultă şi-I împlinesc poruncile cu neînchipuit zel, într-o lume oarbă, idolatră, şi ostilă, expunându-se la iminente şi multiple pericole.
Mai târziu va arăta prin marele prooroc Moise chipul mântuirii şi instaurarea Legii Harului. Prin toiagul de minuni făcător şi mai ales prin şarpele de aramă (Num. 21) se va arăta limpede mântuirea venită prin Hrisos Cel răstignit pe Cruce, iar prin cortul mărturiei chipul Bisericii celei adevărate. Când omenirea petrecea închisă în ceaţa şi întunericul ei, şi doar luminarea proorocilor trezea într-un mediu restrâns dorinţa şi posibilitatea de a vedea lumină, a venit Hristos, însăşi Lumina cea adevărată. În El vedem, auzim şi pipăim prezenţa lui Dumnezeu între noi oamenii şi pentru noi. În viaţa Sa istorică ne-a arătat desăvârşita dăruire şi dragoste pe care o are Dumnezeu spre noi. Ca Dumnezeu, ne învaţă, ne luminează, ne sprijineşte, ne întăreşte, ne eliberază, ne vindecă, ne înviază, ne înalţă. Iar ca Om model, lucrează cu timp şi fără timp binele, miluieşte, ajută, Îşi pune viaţa pentru prietenii Săi, dovedindu-Se adevăratul Prieten al omului. Viaţa Sa tainică continună în Biserică şi în lume, până la a Doua Sa venire. Prin Persoana Duhului Sfânt, tot ce a lucrat ca Dumnezeu şi Om în viaţa Sa istorică, acum lucrează la o scară universală. De aceea şi sfânta Cruce pe care S-a răstignit a devenit un simbol, un semn biruitor şi o putere de sine stătătoare. Când aceasta a fost îngropată în pământ, ea s-a arătat pe cer sfântului Împărat Constantin, dând a înţelege că ea este temelia şi steagul creştinătăţii. Că prin puterea ei orice rău îl putem învinge şi de orice duşman înverşunat putem fi apăraţi, pentru că ea, sfânta Cruce, este cea mai importantă relicvă şi cea mai sfântă armă a Bisericii creştine.
Omul în fața Sfintei Cruci
2. În al doliea rând, Crucea este indipensabilă şi absolut necesară, ca o condiţie a vieţii asumate. În ea se vădeşte pulsul şi dinamismul vieţii atât pentru Dumnezeu cât şi pentu om. Crucea este temeiul şi baza creaţiei şi a relaţiei fericite dintre făptură şi Făcător. Dacă Dumnezeu făureşte, dăruieşte, îngrijeşte cu o iubire nemărginită şi dezinteresată, este firesc să aştepte în acelaşi chip şi aportul omului. Lumea aceasta frumoasă şi benefică, bună foarte, a fost gândită de Dumnezeu ca o grădină a raiului cu doi stăpâni asociaţi într-o conlucrare armonioasă, fiecare avîndu-şi aportul său. Dumnezeu, în calitate de Creator, este desigur Stăpânul de drept al grădinii. Dar a fost voinţa Sa mărinimoasă ca şi omul-făptură să aibă calitatea de stăpân asociat şi beneficiar, cu deplină libertate de acţiune, respectând însă normele de bază ale proiectului şi ale contractului, am putea spune, ceea ce omul din nefericire nu a făcut. Tocmai această lipsă de conlucrare a omului cu Dumnezeu, a dus şi încă mai duce la starea nefericită, tragică a omului. Într-o frumoasă carte, de adâncă meditaţie şi reflecţie [2] despre sensul şi puterea sfintei Cruci, cuviosul părinte Daniil (Sandu) Tudor, scrie: ”Totul este făurit prin Cruce, totul este o prefigurare a Crucii. Crucea este temeiul lumilor, noi înşine suntem făcuţi în Cruce. Crucea este taina lumii. Căderea omului este o abatere, o ignorare a Crucii, o tăgăduire a ei. Marea tragedie a omenirii este neînţelegerea Crucii, adică neputinţa înţelegerii rostului jertfei personale… Omul tăgăduitor s-a pus de-a curmezişul lui Dumnezeu şi (fără să vrea) naşte crucea pe care voia să o nimicească.”

3. La o evaluare dreaptă în relaţia dintre Dumnezeu şi om de-a lungul istoriei, Dumnezeu a dăruit şi dăruieşte din ce în ce mai mult, iar omul devine tot mai îndatorat. Din lene şi comoditate omul şi-a făurit un progam care L-a exclus pe Dumnezeu. Dumnezeu dă ploi şi soare la vreme, dar omul nu mai vrea să lucreze pământul, semănându-l. Dumnezeu dă bogăţie ca omul să poată trăi în bunăstare şi cumpătare (specialiştii japonezi spun că planeta noastră ar putea hrăni de şase ori populaţia existentă), dar omul trăieşte lacom, avar şi destrăbălat, iar alte milioane mor subnutriţi. Dumnezeu dă linişte şi pace, ca viaţa să fie frumoasă, fericită şi mulţumitoare, dar omul vrea război, asuprire militară sau economică, pentru ca viaţa să fie silnică sau uneori insuportabilă. Dumnezeu dă iubire şi viaţă ca oamenii să fie mulţi, puternici şi sănătoşi, dar omul vrea plăcere, sclavie şi ucidere, iar oamenii ajung puţini şi bolnavi. Dumnezeu dă tinerilor curăţia, ca ei să preînchipuie trăirea raiului, iar ei, alegând necurăţia, gustă de aici chinurile iadului. Dumnezeu dă părinţilor fericirea de a naşte şi creşte copii, ca sufletul lor să devină rai (sân al lui Avraam), iar ei îi ucid făcând din sufletele lor iad.
Omul în fața Sfintei Cruci
Dumnezeu dă unora mai mulţi talanţi, capacitate şi talent, ca să fie altora modele, lumină şi sfântă încântare, dar ei idolatrizându-se pe sine devin pentru mulţimi izvor de pierzare… Chiar şi în această situaţie tragică (pentru noi oamenii) Dumnezul iubirii propune din nou împăcare, reconciliere, reluarea relaţiilor de normalitate între noi şi El, între noi fiercare. Reluarea cu consecvenţă a practicării credinţei, a postului, a rugăciunii, a studiului textelor sfinte, a ajutorării celor lipsiţi, acestea sunt crucea noastră, aportul nostru în curgerea vieţii. A muncii cistite, a întemeierii familiei, care este biserică şi rai, a vieţii îndreptate în Sus, acolo unde suntem chemaţi şi aşteptaţi cu atâta dor de Dumnezeu, de Mântuitorul Iisus Hristos, de Maica Domnului, de sfinţi, de moşii şi strămoşii noştri purtători de cruce, având sfânta Cruce care străjuieşte altarele şi bisericile noastre unde Îl primim pe dulcele Hristos, tainic şi real în Trupul şi Sângele Său, din Sfânta Împărtăsanie. Unde spiritual ne împărtăşim prin rugăciune şi cântare. Crucea, care este cheia raiului, armă nebiruită împotiva diavolului şi păzitoare a creştinilor. Avînd sfânta Cruce prin care vin toate darurile lui Dumnezeu, toate darurile lui Hristos şi ale Duhului Sfânt, spune acatistul, ar trebui să ne deschidem inimile, să întindem mâinile la rugăciune, şi primind darul lui Dumnezeu, să conlucrăm cu El spre slava şi bucuria Lui, dar mai ales spre binele şi mântuirea noastră. Rugăciunea, starea înaintea lui Dumnezeu şi-n faţa Crucii, ne învaţă cum să trăim, să ne comportăm. Cum pot să fug de chinuri,de dureri, de greutăţi, de ispite, văzând pe Stăpânul Hristos că le iubeşte?, spune rugăciunea de Vineri. Că Îi era dor de Cruce, de suferinţă, de Golgota, pentru aceasta veni pe pământ, iar noi oamenii fugim de poveri, amăgindu-ne cu false plăceri. Să învăţăm în faţa sfintei Cruci cum să trăim viaţa asumând-o şi cum să ne rugăm, nu cerându-I lui Dumnezeu lucruri sau favoruri pământeşti, ci cerându-I să ne dea înţelepciune şi putere să înţelegem şi să lucrăm voia Lui. O frumoasă rugăciune anonimă, spune: Ţi-am cerut, Doamne, putere ca să am success în viaţă, dar m-ai făcut neputincios, ca să învăţ să mă supun. Ţi-am cerut, Doamne, sănătate ca să pot să înfăptuiesc lucruri mari, dar am ajuns infirm ca să pot face lucruri şi mai mari. Ţi-am cerut bogăţie ca să fiu fericit, dar m-ai făcut sărac să fiu smerit. Ţi-am cerut stăpânire ca să fiu preţuit de oameni, dar am primit neputinţa ca să am mereu nevoie de Tine. Ţi-am cerut prietenia celorlalţi ca să nu trăiesc singur, dar Tu mi-ai dat o inimă să-i iubesc pe toţi… ş.a.m.d. Într-un asemenea fel ar trebui să gândim şi să trăim viaţa noastră, să facem rugăciunile noastre. Având întotdeauna inima deschisă spre comunicare şi comuniune cu Dumnezeu, dându-I întietatea cuvenită ca unuia mai Înţelept, mai Puternic, mai iubitor.

________________________________________
[1] Sfântul Nicolae Velimirovici deosebeşte trei stări ale omului: om-dumnezeu, om-animal, om-demon. Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo, Editura Anestis, 2005, pag. 78.
[2] Caietele preacuviosului Daniil dela Rarău. Taina Sfintei Cruci, Editura Cristiana, Bucureşti, 2001, pag. 61.

LĂSAȚI UN MESAJ

+ 30 = 40