Predica la Duminica Înfricosatei Judecati

0
824
Predică la Duminica Înfricoşatei Judecăţi

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.
Statisticienii socotesc că pe faţa pământului există un miliard şi jumătate de locuitori. Dintre toţi aceştia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-şi însuşirile minţii, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârşitul veacurilor şi ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Şi toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însuşirile minţii lor, cu hotărâre şi fără tăgadă, despre sfârşitul lumii, şi ce ne aşteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu minţile şi cu inimile noastre. Viaţa noastră este scurtă şi zilele noastre sunt numărate, dar veacurile sunte lungi- socotite în sute şi sute de ani. Care dintre noi poate să îmbrăţişeze veacurile de la hotarele lor până la sfârşitul lor, şi să vadă lucrurile cele de pe urmă şi să ne povestească tuturor celorlalţi, spunând: „La sfârşitul veacurilor va fi aşa şi aşa; cu lumea va fi aşa şi aşa şi cu oamenii va fi aşa şi aşa.”? Nimeni. Cu adevărat, nimeni dintre toţi oamenii care au existat, numai dacă s-ar fi aflat vreunul care să ne lămurească, fiindcă pătrunsese în mintea Ziditorului lumii şi al omenirii, şi ar fi văzut întregul plan al facerii, şi că acela ar fi fost viu şi conştient înainte de începutul lumii, şi a avut o viziune limpede a sfârşitului veacurilor şi al întâmplărilor care vor hotărî sfârşitul. Există vreun asemenea om printre miliardele care au trăit în tot acest timp? A existat vreunul din acesta, de la începutul lumii şi până acum? Nu; nici nu este şi nici nu va fi. Au fost văzători cu duhul şi prooroci care, nu din minţile lor, ci din descoperirea lui Dumnezeu, au spus ceva – pe scurt şi nedesăvârşit – despre ceea ce va fi la sfârşit, nu cu scopul prea mare, de a da o descriere amănunţită a sfârşitului lumii astfel ca, prin Voia lui Dumnezeu, să atenţioneze oamenii prin viziunile lor pentru, a părăsi calea cea fără de lege şi să se pocăiască şi să cugete mai mult la vremea cea hotărâtoare care urmează să vină, decât la lucrurile cele mărunte şi trecătoare care ascund precum un nor, întâmlarea înfricoşătoare şi cumplită, prin care se va sfârşi viaţa întregii lumi şi tot ceea ce înseamnă existenţă a lumii acesteia, şi stelele în mersul lor şi ziua nu va mai urma după noapte şi nici noaptea după zi.
Unul, numai Unul singur ne-a vorbit limpede şi desăvârşit despre tot ceea ce se va întâmpla la sfârşitul veacurilor: Domnul nostru Iisus Hristos. Dacă cineva ar spune ceea ce a spus El despre sfârşitul lumii, nu l-am crede, chiar dacă ar fi cel mai mare înţelept. Dacă ar vorbi din înţelegerea sa omenească şi nu din descoperirea dovedită a lui Dumnezeu, nu l-am crede. Pentru înţelegerea şi socotinţa omenească, oricât de înaltă ar fi această treaptă, noi suntem prea mici ca să ajungem la începutul şi sfârşitul lumii. Înţelegerea nu-şi găseşte rostul acolo unde trebuie viziune. Avem nevoie de un văzător cu duhul, tot aşa de limpede cum vedem soarele – pentru a vedea lumea întreagă de la începuturi până la sfârşitul ei, cât şi începutul şi sfârşitul veacurilor. A fost numai unul singur în stare să facă aceasta: Domnul Iisus Hristos. Numai în El putem şi trebuie să credem, atunci când ne spune ce se va întâmpla la sfârşit. Pentru că tot ceea ce a proorocit El a ajuns să se întâmple atât persoanelor ca Petru şi Iuda şi altor Apostoli, anumitor popoare, cum ar fi evreii, şi anumitor locuri, cum ar fi Ierusalim, Capernaum, Betsaida şi Corazin, şi Bisericii lui Dumnezeu, întemeiată pe sângele Lui. Numai proorocia Lui asupra întâmplărilor ce vor avea loc la sfârşitul lumii, despre sfârşitul ei şi Judecata de Apoi nu s-a împlinit încă. Dar cel ce are ochi să vadă poate să vadă limpede că, în zilele noastre, au început deja să se arate în lume acele întâmplări despre care ne-a vorbit El, că vor fi semne ale apropierii sfârşitului lumii. N-a apărut o mulţime de fabricanţi de fericire, căutând să-L înlocuiască pe Hristos şi învăţătura Lui, prin ei dimpreună cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie? Nu se cutremură pământul, şi inimile noastre dimpreună cu el, de multe războaie şi revoluţii care ne cuprind planeta? Nu-L trădează mulţi pe Hristos şi nu sunt mulţi, cei care pleacă din Biserica Lui? Nu s-a înmulţit fărădelegea şi dragostea multora s-a răcit? Şi nu s-a propovăduit în lume Evanghelia lui Hristos, spre mărturie la toate neamurile (Matei 24:3-14)? Este adevărat că vine toată răutatea, şi ea vine cu grabă şi fără întârziere. Este adevărat că Antihrist încă nu a venit, dar fiecare neam are înaintemergători şi prooroci de-ai lui. Este adevărat că de la începutul lumii şi până acum încă nu ne-a cuprins cea mai mare strâmtorare, nici horcăitul morţii de neîndurat, dar se poate vedea limpede nenorocirea adusă de toţi oamenii spirituali, care aşteaptă venirea lui Hristos. Este adevărat că soarele încă nu s-a întunecat, nici luna nu a rămas fără lumină, nici stelele nu au căzut de pe cer – dar, când toate acestea se vor dezlănţui, nu se va mai scrie nici nu se va mai vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frică şi cutremur, limbile oamenilor vor îngheţa şi ochii oamenilor vor privi, cu privirea adunată, ştiind acum că nu mai au nici o scăpare, întunericul înfricoşător de pe pământ, fără să mai existe zi şi cerul fiind lepădat de stele. Dintr-odată, în acest întuneric, se va arăta semnul Fiului Omului, o Cruce strălucitoare se va întinde de la răsărit până la apus şi de la miazănoapte până la miazăzi, de o strălucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobândit-o niciodată. Şi atunci, toţi oamenii de pe pământ Îl vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi mulţimile de îngeri vor suna din trâmbiţă şi toate neamurile de pe pământ se vor strânge înaintea Lui; trâmbiţele vor suna pentru o adunare, aşa cum nu a mai fost niciodată de la întemeierea lumii şi va vesti Judecata cea de Apoi.
Toate aceste semne şi întâmplări, care vor avea loc la sfârşitul lumii şi al veacurilor, sunt povestite şi în alt loc din Sfânta Evanghelie. Cu toate acestea, Evanghelia de astăzi arată aşezarea cea din urmă a raporturilor dintre timp şi veşnicie, între cer şi pământ, între Dumnezeu şi omenire. Ea descrie Judecata de Apoi şi în ce chip se va arăta aprinderea mâniei Domnului (Sofonie 2:2). Aceasta ne arată nouă clipa cea înfricoşătoare – cea mai plină de bucurie pentru cei drepţi – când mila lui Dumnezeu va lăsa locul judecăţii lui Dumnezeu. Atunci va fi prea târziu pentru fapte bune şi prea târziu pentru pocăinţă. Când plângerea nu va mai primi nici un răspuns şi când lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor.
Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Aşa cum în pilda Fiului risipitor, Dumnezeu Se arată cu chip de om, aici Hristos este numit Fiul Omului. El este şi nimeni altcineva decât El. Când El va veni în lume a doua oară, atunci nu va mai veni necunoscut şi umil, aşa cum a făcut de data cea dintâi, ci va veni pe faţă şi întru slavă mare. Prin această slavă se înţelege, mai întâi, slava pe care Hristos a avut-o din veşnicie, mai înainte de a fi lumea (Ioan 17:5) şi, în al doilea rând, slava biruinţei asupra lui Satan, asupra lumii celei vechi, şi asupra morţii. El nu va veni singur, ci însoţit de toţi sfinţii îngeri, al cărui număr este de necuprins, şi El va veni împreună cu ei pentru că ei, ca slujitori şi războinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atât la lupta împotriva diavolului, cât şi la biruinţa asupra lui. De aceea El are bucuria de a împărtăşi cu ei slava. Şi, pentru a întregi chipul minunat al acestei întâmplări, se arată lămurit faptul că, toţi îngerii vor veni cu Domnul. Nu se mai spune că îngerii lui Dumnezeu au fost de faţă şi la alte întâmplări. Ei s-au arătat întotdeauna în număr mai mare sau mai mic, dar la Judecata de Apoi vor fi prezenţi cu toţii, strânşi în jurul Împăratului slavei.
Mulţi văzători cu duhul au văzut tronul slavei atât în zilele cele dintâi, cât şi în zilele cele de pe urmă (Isaia 6:1; Daniel 7:9; Apocalipsa 4:2, 20:4). Acest tron semnifică puterile cereşti peste care stăpâneşte Domnul. Este tronul slavei şi al biruinţei, pe care şade Tatăl ceresc şi pe care S-a aşezat Domnul Hristos după biruinţa Sa (Apocalipsa 3:21). O, ce măreaţă va fi venirea Domnului, însoţită de asemenea întâmplări neştiute şi înfricoşătoare! În judecata sa limpede, proorocul Isaia a proorocit: „Căci Domnul vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie” (Isaia 66:15); la venirea Lui, Daniel a văzut că un râu de foc se vărsa şi ieşea din El; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat şi cărţile au fost deschise. (Daniel 7:10)
Şi când Domnul va veni întru slavă şi va şedea pe tronul Său, atunci se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Mulţi Părinţi au pus întrebări despre locul în care Hristos va judeca toate neamurile. Citind pe Proorocul Ioil, ei au socotit că Judecata va avea loc în valea Iosafat, unde Împăratul Iosafat, fără nici un fel de luptă sau folosire de arme, a avut o biruinţă întreagă asupra moabiţilor şi amoniţilor, că nu a rămas viu nici un vrăjmaş (II Cronici 20). Şi proorocul Ioil a spus: „Să se trezească toate neamurile şi să vină în valea lui Iosafat, căci acolo voi aşeza scaun de judecată pentru toate popoarele din jur” (Ioil 3:12). Poate că tronul Domnului se va aşeza în acea vale, dar nu există în toată lumea nici o vale în care să se poată aduna toate neamurile şi popoarele, viii şi morţii de al începutul până la sfârşitul lumii, care vor ajunge până la multe bilioane. Întreaga suprafaţă a pământului, împreună cu toate oceanele, nu au spaţiu destul pentru toţi oamenii care au trăit vreodată pe pământ, ca să poată sta laolaltă. Dacă aceasta ar fi doar o adunare a sufletelor, atunci este posibil ca valea lui Iosafat să-i poată cuprinde pe toţi la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi în trup – deoarece morţii vor învia în trupurile lor – atunci cuvintele proorocului trebuie înţelese în sens figurat. Valea lui Iosafat este lumea întreagă, de la răsăritul cel mai îndepărtat până la apusul cel mai îndepărtat; şi, precum Dumnezeu Îşi arătase odinioară puterea şi judecata Sa în valea lui Iosafat, tot aşa Îşi va arăta şi în ziua cea de pe urmă, aceeaşi putere şi judecată asupra întregii omeniri.
Şi-i va despărţi pe unii de alţii. Într-o clipă vor fi despărţiţi toţi cei adunaţi laolaltă – aşa cum păstorul, cu glasul său, îşi trimite oile într-o parte şi caprele în cealaltă – unii la stânga şi alţii la dreapta, ca printr-o forţă magnetică fără putere de împotrivire, în asemenea chip că nimeni nu se va putea muta de la stânga la dreapta sau de la drepta la stânga.
Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. La început, Hristos Se numeşte Fiul Omului – adică Fiul lui Dumnezeu – şi aici El Se numeşte Împărat, întrucât Lui Îi sunt date împărăţia şi puterea şi slava. „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu”. Ei sunt cu adevărat binecuvântaţi, pe care Hristos îi numeşte binecuvântaţi, căci binecuvântarea lui Dumnezeu are în sine toate lucrurile bune şi toată bucuria şi harul cerului. De ce nu spune Domnul „Binecuvântaţii Mei”, ci „Binecuvântaţii Tatălui Meu”? Pentru că El este numai Fiul Cel Unul Născut şi nefăcut, din veşnicie şi pentru veşnicie, şi drepţii sunt, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, adoptaţi, şi se fac astfel ca fraţi ai lui Hristos. Dumnezeu cheamă pe cei drepţi să primească împărăţia pe care le-a pregătit-o El de la întemeierea lumii. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, chiar înainte de întemeierea lumii, pregătise împărăţia pentru aceştia. Înainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregătise pentru el totul în Rai. O împărăţie întreagă, strălucind în lumină, care doar îşi aştepta împăratul. Atunci Dumnezeu l-a dus pe Adam în această împărăţie şi împărăţia era desăvârşită. Aşadar, Dumnezeu a pregătit împărăţia pentru cei drepţi chiar de la început. Aceasta îşi aştepta stăpânitorii, avându-L în frunte chiar pe Împăratul Hristos.
Chemând drepţii în împărăţie, Judecătorul i-a lămurit de îndată, de ce El le dădea împărăţia lor:
„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mînânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” La această lămurire minunată, drepţii au întrebat şovăielnic şi cu sfială, când L-au văzut pe Împăratul flămând şi însetat, gol şi bolnav, şi când au făcut ei toate astea pentru El. La acestea, Împăratul a dat încă un răspuns minunat: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.”
Toată această lămurire are două înţelesuri: unul de suprafaţă şi unul de adâncime.
Înţelesul de suprafaţă este limpede pentru toţi. Cel care hrăneşte pe cel flămând, dă să bea celui însetat, îmbracă pe cel gol şi dă adăpost celui străin, a făcut aceasta Domnului. Cel care cercetează pe cei bolnavi sau pe cei din închisoare, a făcut aceasta Domnului. Pentru că se spune în Vechiul Testament: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună.” (Pilde 19:17). Domnul ne încearcă inimile noastre prin cei care caută ajutorul nostru. Domnul nu foloseşte nimic pentru El de la noi: El nu are nevoie de nimic. Cel care a făcut pâinea nu poate flămânzi, nici Cel care a făcut apa nu poate înseta. Cel care îmbracă întreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sănătăţii nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate. Dar El caută ca noi să facem milostenie, pentru ca, în felul acesta, să ne înmuiem şi să ne înnobilăm inimile. În atotputernicia Sa, Dumnezeu poate într-o clipă să-i facă pe toţi oamenii bogaţi şi îndestulaţi, îmbrăcaţi şi mulţumiţi.
Dar El îi lasă pe oameni să cunoască foamea şi setea, boala, suferinţa şi sărăcia pentru două pricini: mai întâi, pentru că cei care rabdă aceste lucruri, îşi înmoaie şi îşi înnobilează inimile şi se vor întoarce la Dumnezeu, slăvindu-L cu credinţă şi rugăciune; şi în al doilea rând, pentru că omul poate suferi pentru alţii, se poate smeri pentru alţii şi poate ajunge la înţelegerea frăţietăţii şi unităţii tuturor oamenilor de pe pământ, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul şi Făcătorul a toate câte se află pe pământ. Domnul doreşte să avem milă – milă mai presus de orice. Deoarece El ştie că mila este calea prin care se poate reface credinţa în Dumnezeu, nădejdea în Dumnezeu şi dragostea pentru Dumnezeu.
Acesta este înţelesul de suprafaţă.
Înţelesul de adâncime priveşte spre Hristos, care se află în lăuntrul nostru. În fiecare gând curat din mintea noastră, în fiecare simţire aleasă din inima noastră şi în fiecare năzuinţă înaltă a sufletului nostru spre împlinirea lucrurilor celor bune, Hristos Se dezvăluie în noi prin puterea Duhului Sfânt. El numeşte toate aceste gânduri curate, simţiri alese şi năzuinţe înalte, fraţii Săi mici, sau cei mai mici fraţi ai Săi. El îi numeşte astfel, pentru că aceştia se află în noi într-o măsură foarte mică, faţă de măsura mare de spurcăciuni lumeşti, şi de rău care se află în noi. Dacă mintea noastră flămânzeşte după Dumnezeu şi noi o hrănim, noi L-am hrănit pe Hristos din lăuntrul nostru; dacă inima noastră este lipsită de orice lucru bun şi de orice lucru ales, adică este lipsită de Dumnezeu, şi noi o îmbrăcăm, pe Hristos L-am îmbrăcat, Cel care se află în noi; dacă sufletul nostru este bolnav şi încătuşat de fiinţa noastră cea rea, de faptele noastre cele rele, şi suntem conştienţi de aceasta, şi îl cercetăm, noi L-am cercetat pe Hristos care se află în noi. Pe scurt, dacă cealaltă fiinţă care se află în noi, care odinioară se mândrea că se sălăşluieşte acolo, şi care este omul cel drept din noi, este stăpânit şi umilit de diavol, şi de omul păcătos din noi, şi îl ocrotim pe omul cel drept, noi Îl ocrotim pe Hristos care se află în noi. Omul acesta drept care se află în noi este mic, mic de tot, iar păcătosul din noi este un adevărat Goliat. Dar acest om drept din lăuntrul nostru este fratele mai mic al lui Hristos, iar păcătosul din noi este vrăjmaşul lui Hristos, ca un uriaş, precum Goliat. Atunci, dacă noi îl ocrotim pe omul cel drept din noi, dacă îl slobozim, îl întărim şi îl aducem la lumină; dacă îl ridicăm deasupra celui păcătos, aşa încât să-l stăpânească în chip desăvârşit pe cel păcătos, şi am putea spune împreună cu Apostolul Pavel: „Şi eu nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20) – atunci ne vom numi binecuvântaţi şi vom auzi cuvintele Împăratului la Judecata de Apoi: „Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.”
Dar celor de la stânga, Judecătorul le va zice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” Judecata este înfricoşătoare, dar este dreaptă. Şi astfel Împăratul cheamă pe cei drepţi la El, şi lor le dă Împărăţia, pe când pe păcătoşi îi izgoneşte de la El şi îi trimite în focul cel veşnic, în tovărăşia rea a diavolului şi a slujitorilor săi. (Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa Despre Judecata de Apoi [nr. 14], spune: „Dacă chinul cel veşnic are vreun sfârşit, atunci înseamnă că viaţa veşnică are sfârşit. Dar, cum nu este cu putinţă de închipuit că viaţa veşnică ar avea un sfârşit, atunci cum se poate închipui un sfârşit al chinurilor celor veşnice?”) Ceea ce nu spune Domnul este foarte important: faptul că focul cel veşnic este pregătit pentru cei păcătoşi de la întemeierea lumii, tot aşa cum şi Împărăţia este pregătită pentru cei drepţi. Ce înseamnă aceasta? Este foarte limpede faptul că Domnul a pregătit focul cel veşnic numai pentru diavol şi îngerii aceluia, şi că El a pregătit Împărăţia pentru toţi oamenii de la întemeierea lumii. Pentru că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2:4; cf. Matei 18:14; Ioan 3:16; II Petru 3:9; Isaia 45:22) şi pentru ca nici măcar unul să nu piară. De aceea, Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni să piară, ci să se mântuiască; Dumnezeu nici nu a pregătit pentru ei dinainte focul diavolului, ci, El Şi-a pregătit Împărăţia Sa, şi numai pe aceasta a pregătit-o. De aici este limpede faptul că gândesc greşit, cei care spun despre păcătos: „el este sortit să fie păcătos”. Dacă omul ar avea o astfel de sortire, aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la omul însuşi. Faptul că nu este sortire de la Dumnezeu, se vede din faptul că Dumnezeu nu a pregătit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecătorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde să-i trimită pe păcătoşi, decât numai împărăţia întunecată a diavolului. Şi faptul că aceasta este dreptatea Lui, ca Judecătorul să-i trimită acolo, este limpede din faptul că aceştia, în timpul vieţii lor pământeşti, au căzut de la Dumnezeu şi s-au pus în slujba diavolului.
Rostind pedeapsa asupra păcătoşilor şi punându-i la stânga Sa, Împăratul îi lămureşte de îndată de ce ei sunt blestemaţi şi de ce îi trimite în focul cel veşnic: „Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.” Ei nu au făcut nici unul dintre aceste lucruri, pe care le-au făcut drepţii, de la dreapta Sa. Auzind aceste cuvinte ale Împăratului, păcătoşii au întrebat, întocmai ca şi cei drepţi: „Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat.” Domnul a răspuns: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.”
Toată această lămurire pe care a dat-o Împăratul păcătoşilor, are de asemenea două înţelesuri – unul de suprafaţă şi unul de adâncime – la fel ca şi în prima situaţie, când era vorba de cei drepţi. Păcătoşii şi-au întunecat mintea, şi-au învârtoşat inima şi aveau gânduri rele faţă de fraţii lor de pe pământ, care erau flămânzi şi însetaţi, goi, bolnavi şi lipsiţi de libertate. Cu minţile lor greoaie, ei nu erau în stare să înţeleagă faptul că Hristos îi chema la milostenie prin fraţii lor săraci şi care se aflau în suferinţă. Inimile lor învârtoşate nu se puteau înmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos şi cel al sfinţilor Săi nu le puteau schimba sufletele lor cu scopurile cele rele, în suflete cu scopurile cele bune, şi să săvârşească binele. Şi astfel, fiind nemilostivi faţă de Hristos prin fraţii lor, ei erau nemilostivi faţă de Hristos. Ei dinadins nimiceau toate gândurile curate de îndată ce se formau, înlocuindu-le cu gânduri necurate şi hulitoare; ei tăiau de la rădăcină toate simţămintele alese din inimile lor, de îndată ce se înfiripau, înlocuindu-le cu nemilostivire, patimă şi iubirea de sine; cu grabă şi cu hotărâre ei şi-au înăbuşit fiecare dorinţă de a face un lucru bun, care s-a înfiripat în sufletele lor – urmând poruncile lui Dumnezeu – şi în locul lor şi-au stârnit dorinţa de a face rău oamenilor, şi de a păcătui spre mânierea lui Dumnezeu. Şi astfel fratele cel mai mic al lui Hristos, care se afla în ei – cu alte cuvinte, omul cel drept din ei – a fost răstignit, omorât şi îngropat şi Goliat cel întunecat la culoare, pe care îl hrăniseră ei – adică omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul însuşi – a rămas biruitor pe câmpul de luptă.
Ce poate face Dumnezeu cu unii ca aceştia? Îi poate primi în Împărăţia Sa pe unii ca aceştia, care au izgonit cu totul această Împărăţie din ei? Îi poate chema la El pe cei care au smuls din rădăcină toată asemănarea cu Dumnezeu şi care s-au arătat, atât în ascuns în inimile lor, cât şi deschis în faţa lumii, a fi vrăjmaşii lui Dumnezeu şi slugile diavolului? Nu; prin libera lor alegere, ei s-au făcut supuşii diavolului şi, la Judecata de Apoi, Judecătorul îi va trimite să ţină tovărăşie celor cu care, în timpul vieţii s-au întovărăşit în chip deschis – în focul cel veşnic, pregătit pentru diavol şi slujitorii săi. Îndată după aceasta, acea judecată care va fi cel mai mare şi totuşi cel mai scurtă din istoria lumii zidite, va ajunge la capăt. Şi vor merge aceştia (păcătoşii) la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică. Viaţa şi chinuirea se împotrivesc aici una celeilalte. Acolo unde se află viaţă nu se află chinuire; acolo unde se află chinuire nu se află viaţă. Cu adevărat, împlinirea vieţii înlătură chinuirea. Împărăţia cea cerească dă împlinire vieţii,în timp ce existenţa diavolului aduce chinuire şi numai chinuire, fără viaţă, care vine de la Dumnezeu. Vedem în această viaţă pământească, cum sufletul omului celui păcătos, care are în el puţină viaţă (adică puţină Dumnezeire), este plin de mai multă chinuire decât sufletul omului celui drept, care are mai multă viaţă în el (adică mai multă Dumnezeire). După cum s-a spus bine în vremuri străvechi: „Nelegiuitul se chinuieşte în toate zilele vieţii sale. glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui. el nu mai nădăjduieşte să iasă din întuneric şi îşi simte capul mereu sub sabie. zbuciumul şi tulburarea îl strâng la mijloc şi se aruncă asupra-i gata de împresurare, fiindcă a îndrăznit să-şi îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu.” (Iov 15:20-25). Aşadar, la vremea aceea, va fi pe pământ marea chinuire pentru păcătos. Şi păcătosul îndură greu pînă şi suferinţa cea mai mică din viaţa aceasta, faţă de omul cel drept, căci numai cel care are viaţa în sine poate îndura chinuirea, poate nesocoti suferinţa şi poate trece peste tot răul din lume, şi se poate bucura. Viaţa şi bucuria nu se pot despărţi. Chiar Iisus Hristos spune celor drepţi, pe care lumea îi osândeşte, îi prigoneşte şi le aduce ocări: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi!” (Matei 5:12).
Toată viaţa noastră pământească este numai o umbră palidă a vieţii – a vieţii adevărate, a vieţii întregi – în Împărăţia lui Dumnezeu, tot aşa cum întreaga suferinţă de pe pământ este numai o umbră ştearsă a chinuirii îngrozitoare a păcătoşilor din iad. (În Apophtegmata Patrum [colecţia în ordine alfabetică a zicerilor Părinţilor Pustiei], am citit: Ei au întrebat pe un oarecare bătrân mare: „Părinte, cum răbdaţi asemenea munci cu atâta răbdare?” Bătrânul a răspuns: „Toată munca mea din viaţa aceasta nu este nici măcar cât o singură zi de chinuire.”) Viaţa pe pământ – oricât de minunată ar putea fi – este amestecată cu suferinţă, pentru că aici nu există nici o împlinire a vieţii; întrucât suferinţa de pe pământ – oricât de mare ar putea fi – este amestecată cu viaţă. Dar, la Înfricoşătoarea Judecată, viaţa va fi separată de chinuire. Şi una şi cealaltă vor fi veşnice. Înţelegerea noastră omenească nu poate să priceapă ce înseamnă această veşnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipă faţa lui Dumnezeu, i se va părea ca şi cum ar fi durat mii de ani; şi cel care va fi chinuit o clipă de către diavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Pentru că timpul nu va mai fi aşa cum îl cunoaştem noi – zi după noapte şi noapte după zi – ci atunci va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o ştie (Zaharia 14:7; cf. Apocalipsa 22.5). Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, şi acest soare nu va răsări şi nu va apune, ca veşnicia să se numere în zile, aşa cum se socoteşte timpul acum. Binecuvântaţii vor socoti veşnicia în termenii bucuriei lor şi păcătoşii chinuiţi vor socoti timpul în termenii chinuirilor lor.
Prin urmare, Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit în felul acesta despre ultimul şi cel mai mare eveniment care urmează să aibă loc în timp, la capătul veacurilor şi în veşnicie. Si noi credem că toate acestea se vor întâmpla întocmai, mai întâi pentru că toate celelalte preziceri pe care le-a făcut Hristos s-au întâmplat întocmai şi, în al doilea rând, pentru că El este cel mai mare prieten al nostru şi adevărat Iubitor al omenirii – şi în iubirea desăvârşită nu există falsitate sau eroare. Iubirea desăvârşită conţine adevărul desăvârşit. Dacă toate acestea nu urmau să se întâmple, El nu ne-ar fi spus despre acestea. Dar El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Şi demonstra cunoştinţele Sale în faţa oamenilor. Nu; El nu a căutat mărire la oameni (Ioan 5:41). El a spus totul pentru mântuirea noastră. Cel ce are înţelegere şi care Îl mărturiseşte pe Domnul Hristos îşi poate da seama că trebuie să ştie aceasta pentru a se mântui. Pentru că Domnul nu a făcut nimic, nici nu a rostit vreun cuvânt, nici nu a îngăduit să I se întâmple ceva în timpul vieţii Sale pe pământ care să nu fie pentru mântuirea noastră.
De aceea să fim înţelepţi şi cu dreaptă socoteală, păstrând întotdeauna înaintea ochilor noştri duhovniceşti chipul Înfricoşătoarei Judecăţi. Acest chip a întors deja mulţi păcătoşi de pe calea pierzării pe calea mântuirii. Vremea noastră este scurtă şi când se va sfârşi nu va mai exista pocăinţă. În acest timp scurt, prin viaţa noastră, noi trebuie să luăm o hotărâre care va fi hotărâtoare pentru noi în veşnicie: vom fi aşezaţi la dreapta, sau la stânga Împăratului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcină mică şi simplă, dar răsplata şi pedeapsa sunt imense, mergând dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.
Atunci să nu mai pierdem nici măcar o singură zi, pentru că fiecare zi poate să fie ultima şi poate fi hotărâtoare; fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi şi zorile Zilei celei îndelung aşteptate. (Sfântul Grigorie Dialogul spune: „Stă scris: `Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu’?” [Iacov 4:4]. Înseamnă că cel care nu se bucură la apropierea sfârşitului lumii, arată că el este prietenul acesteia, şi de aceea el este vrăjmaşul lui Dumnezeu. Dar aceste gânduri sunt departe de credincioşi, de cei ce ştiu prin credinţă că mai există şi o altă viaţă şi pe care o doresc cu adevărat.” [Omilii la Evanghelie, Cartea I, Omilia 1: Despre semnele sfârşitului lumii]).
Poate că nu ne vom ruşina în Ziua Mâniei Domnului; înaintea Domnului şi înaintea mulţimilor de îngeri ai Săi şi a multor bilioane de oameni drepţi şi sfinţi. Poate că nu vom fi alungaţi pentru veşnicie de Domnul şi de îngerii şi sfinţii Săi şi de rudeniile şi prietenii noştri, care se vor afla de-a dreapta. Dar, împreună cu mulţimile nenumărate şi strălucitoare de îngeri şi de oameni drepţi, să cântăm laude de bucurie şi de biruinţă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Aliluia!” Dimpreună cu toate cetele cereşti să-L slăvim pe Domnul şi Mântuitorul nostru, Fiul, Cel Unul născut, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velmirovici

LĂSAȚI UN MESAJ

29 + = 38