Omul este atât de intim legat de Univers încât nimic nu se mişcă în acesta fără conştiinţa lui

0
1910

Omul este atât de intim legat de Univers încât nimic nu se mişcă în acesta fără conştiinţa lui

Anticii, observând corespondenţa izbitoare dintre fiinţa umană şi cosmos i-au zis omului: „microcosmos”. Părinţii Bisericii, preluând sintagma au nuanţat-o şi l-au numit: „microtheos”, din pricina resposabilităţii uriaşe pe care o are omul faţă de sine şi faţă de lume. Ambele denumiri pun în valoare grija înaltă pe care Creatorul a aşezat-o pe umerii omului, şi anume: de modul în care foloseşte creaţia depinde împlinirea sau eşecul ei.
Când Sfântul Apostol Pavel avertiza că natura întreagă nu suferă din pricina ei, ci din cauza omului care a supus-o stricăciunii (Rm. 8, 20-22), mulţi au trecut acestă sentinţă la rubrica speculaţii teologice. Însă, Sfântul Pavel inspirat sublinia că nimeni altcineva nu-i vinovat pentru degradarea naturii întrucât unica raţiune de a fi a Universului, dar şi scopul existenţei lui este omul. Altfel spus, teologia a arătat continuu că scopul creaţiei este acela de a se umaniza, de a deveni un om mai mare: „macroanthrop”, iar scopul omului este acela de a se îndumnezei, de a fi pentru creaţie un mic dumnezeu: „microtheos”. De aceea spunem că toate raţiunile Universului sunt centrate pe om, iar raţiunea conştientă şi mişcătoare a persoanei umane „dă tonul” pentru orice mişcare din Univers. Pe scurt, omul este atât de intim legat de Univers încât nimic în el nu se mişcă fără conştiinţa lui şi, de asemenea, nimic din el nu se degradează fără ca omul să fie cauza directă.

Parabolic, cosmosul întreg este ca un corp extins al omului, iar omul este inima lui tainică. În acest sens, Biserica laudă pe Mântuitorul Hristos întrupat, ca Cel ce a făcut mântuirea „în mijlocul Pământului”. Nu geografic se exprimă stihira liturgică, ci antropologic. Mai exact, Hristos prin întrupare asumă în Ipostasul Său dumnezeiesc întreaga umanitate şi astfel, într-o singură Persoană se restaurează ontologic toată firea umană precum şi firea văzut/nevăzută a întregii creaţii – omul fiind sinteza în mic a tot ceea ce Dumnezeu a creat (vezi: Evr. 2, 16). Astfel, o singură persoană umană este într-un anume fel mijlocul Universului. Este un centru de influenţe nesfârşite în aşa fel încât orice mişcare a lui antrenează atenţia macrocosmosului, care-l urmează negreşit.
În acelaşi timp, acolo unde conştiinţa şi libertatea omului acţionează haotic sau neconform cu raţiunile existenţei sale, şi acolo Universul se supune acestei mişcări iraţionale. Şi dacă el reacţionează adesea violent, o face datorită siluirii la care este supus de voinţa eşuată a omului. Astfel, în loc să-i fie omului scară către Creator, oferindu-i indiciile şi harta peregrinării sale către „Patria cerească”, toate elementele naturale îl subjugă fie cu senzaţii dulci şi înşelătoare, fie cu spaime catastrofale.
La această situaţie devastatoare a condus numai pretenţia omului de autonomie asupra vieţii. Omul ieşit din relaţia cu Dumnezeu se declară nesăbuit: „zeu al lumii”. Drept urmare, se foloseşte de ea după cum voieşte. Putând modela materia după bunul său plac, confundă raţiunea maleabilă a lucrurilor (dată lor de Creator), cu abilitatea sa tehnico-ştiinţifică de a o prelucra şi astfel, transformă lumea în sursă a plăcerilor sale iraţionale şi megalomane. Rezultatul nu-i altul decât epuizarea resurselor, disonanţa armoniei, opacizarea frumuseţii, bulversarea energiilor şi a traiectoriei, dezechilibrul ecosistemului şi alte, şi alte efecte dezastruoase, necalculate încă, pe care natura şi întregul cosmos ni le pregăteşte ca reacţie virulentă la deruta pe care i-am imprimat-o, depărtându-ne de Ziditorul nostru şi al lor.
În zadar se încearcă o echilibrare a valului de catastrofe naturale prin măsuri (pe hârtie) ecologice, care dincolo de viabilitatea proiectelor de birou nu-şi găsesc o altă finalitate. Caracatiţa utilitarismului şi virusul hedonist imprimate naturii nu pot fi oprite cu proiecte şi lozinci. Singura şansă este atitudinea teonomă a omului faţă de sine, faţă de propriul mediu ambient şi faţă de întreaga creaţie a cărei preot este zidit să fie.
Teonomia, este conştiinţa omului că toate lucrurile – viaţa însăşi – îşi are originea la Dumnezeu. Omul care-şi are temeiul vieţii în această realitate tinde către unificarea raţiunilor lumii în sine şi apoi, pe sine cu Dumnezeu, izvorul şi capătul nelimitat al tuturor tendinţelor şi năzuinţelor umane. Astfel, numai omul duhovnicesc este omul recunoscut drept Stăpân/Preot de întreaga creaţie. Iar aceasta nu în mod autoritar şi abuziv, ci este consecinţa purtării gingaşe şi grijulii faţă de tot ceea ce este viu. Altfel spus, omul duhovnicesc este ecologul de serviciu non-stop pus să vegheze destinele creaţiei, drept pentru care aceasta îi configurează tainic drumul către întâlnirea cu Ziditorul tuturor. De aceea, un astfel de om dă măsură şi importanţă chiar şi celui mai mic fenomen al naturii, chiar şi celei mai neînsemnate făpturi din jurul său, pentru că prin toate îi vorbeşte Dumnezeu. Este cel care valorizează totul cu măsură dumnezeiască, fiind străbătut de harul Duhului Sfânt- Duhul Adevărului (In. 14, 17).
În concluzie, dacă pentru scolasticizarea teologiei îndemnul restaurării era dat de sintagma: „Înapoi la Părinţi!”, pentru echilibrarea ecologică a Universului îndemnul ar fi: „Înapoi la ţăran!”. Cel puţin în neamul nostru, ţăranul este omul cu sfinţenia pământului şi a naturii pentru care glasul lui Dumnezeu grăieşte de sub brazdă, printre holde, în susurul apelor, în grajdul vitelor, în toată gospodăria şi mediul său natural pe care le îngrijeşte cu o responsabilitate teonomă şi cu o delicateţe de invidiat, cu conştiinţa clară că prin ele se învecinează cu Dumnezeu. De aceea, ţărănimea a fost şi rămâne adevărata aristrocraţie a nemului românesc – singura – un model de remediu ecologic mondial.

(Gheorghe Butuc)

www.ortodoxiatinerilor.ro