Părinții și dilema educației: fii părintele de care ai avut tu nevoie vs. bătaia e ruptă din rai

0
657

Părinții și dilema educației: fii părintele de care ai avut tu nevoie vs. bătaia e ruptă din rai

Cu ce te vei îndreptăți la urma urmei? „Oare nu i-am dat copilului, îți va grăi Dumnezeu, să viețuiască împreună cu tine de la început? Te-am pus peste el ca învățător, povățuitor, purtător de grijă și căpetenie: nu am dat oare în mâinile tale toată stăpânirea asupra lui? Și atunci, cum te vei dezvinovăți dacă te-ai uitat cu nepăsare la nebuniile lui? Ce vei spune? Că este neînfrânat și destrăbălat? Dar trebuia să vezi toate astea de la început, să-l înfrânezi când era tânăr și puteai să-i pui frâu, trebuia să-l înveți cu râvnă, să-l îndreptezi spre cele cuvenite, să îmblânzești pornirile lui sufletești atunci când putea să fie înrâurit; trebuia să smulgi buruienile atunci când vârsta era mai fragedă și puteau fi smulse cu ușurință: atunci, patimile nu ar fi prins putere fiind trecute cu vederea și nu ar fi devenit de neîndreptat.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
De câteva zile circulă în mediul electronic, pe agenții de știri, bloguri și site-uri de socializare, articolul „Copiii lăsați să facă tot ce vor” – NOUA GENERAȚIE… DE MONȘTRI?- care a făcut înconjurul lumii, fiind tradus în mai multe limbi, între care și în limba română. Redăm și noi cu câteva rânduri mai jos conținutul lui parțial, cu precizarea că varianta integrală este disponibilă la sursă.
Este vorba despre reacția de bumerang a strategiei de creștere și educare a copiilor într-un spirit de prea mare libertate și permisivitate, caracteristic statelor secular-umaniste. Aplicat la cazul Suediei, articolul arată că acei copii crescuți fără niciun fel de constrângere și ai căror părinți doresc să le fie în primul rând prieteni, ajung să dea piept cu viața fiind nepregătiți, surprinși, șocați. Astfel, la primul semn de inadaptabilitate și contact cu lumea reală de care au fost feriți în copilărie, acești copii suferă o traumă, dau de eșec, părăsesc căminul părintesc și au tot mai multe tentative de suicid. Articolul se adresează părinților de astăzi, care și la noi în țară încep să se confrunte cu fenomenul emancipării exacerbate și de la vârste fragede a copiilor, deși noile generații de părinți sunt tentate să îl permită. Interesant este faptul că majoritatea părinților de acum au prins vremurile în care sloganuri precum „bătaia e ruptă din rai” sau „unde dă mama, crește”, au fost aplicate de mai toți actualii bunici. Deloc întâmplător circulă insistent pe internet un slogan manipulativ: „Fii părintele de care ai avut tu nevoie!”. Se apasă astfel pedala suferințelor și frustrărilor acumulate în copilărie pentru a inocula părinților de acum convingerea că ei trebuie să schimbe rețeta comportamentală, să fie deschiși și îngăduitori. De fapt, plecând de la propria experiență de viață și capacitate de înțelegere, părintele trebuie să își ajute copilul să facă față nemulțumirii, furiei, emoțiilor negative puternice. Nu mulțumirea permanentă a copilului îl va face fericit, ci capacitatea de a se cunoaște, accepta și îmbunătăți pe sine ca individ indiferent de provocările vieții.

Un lucru este sigur, nu există rețete exacte pentru o educație bună, după cum nu există o rețetă pentru succes. O vorbă românească spune și că „orice îi poate oferi un părinte copilului său, însă nu și un dram de șansă – de noroc.” Plecând de la premisa că un părinte dorește ce este mai bun pentru copilul lui, atunci când se lovesc de incertitudini cu privire la calea de urmat, părinților le stau la îndemână sfaturile fără greș ale altor părinți: părinții duhovnicești sau Sfinții Părinți. Iată ce ne învață ei (extrase din cartea „Cum sa educam ortodox copilul”):
Părintele Paisie Aghioritul: Acum, când copiii voștri sunt încă mici, trebuie să-i ajutați să înțeleagă ce este binele. Acesta este sensul cel mai profund al vieții. Foarte mulți părinți, care își iubesc mult copiii, îi strică într-un fel, fără să înțeleagă, din păcate, ce mult se vătămă aceștia atunci când mama, de pildă, dintr-o iubire trupească exagerată, îi zice copilului, îmbrățișându-l și sărutându-l: ce copil bun am, cel mai bun copil din lume!” și așa mai departe. De la o vârstă foarte fragedă (când încă nici nu poate să conștientizeze aceasta), copilul dobândește, fără voia sa, o părere înaltă despre sine – și, bineînțeles, încetează să mai simtă nevoia puterii bune a lui Dumnezeu și nu se pricepe să-I ceară ajutorul. Așa se formează în sufletul lui îngâmfarea, și foarte mulți o iau cu ei în mormânt, fiindcă nu se pot despărți de ea.
Sfântul Sfințit Mucenic Vladimir al Kievului: Nu puțini sunt părinții care nu se îngrijesc deloc să înăbușe în copiii lor anumite neajunsuri și însușiri rele, care uneori chiar se bucură și se amuză atunci când copilul e capricios, când dă dovadă de orgoliu, de îndărătnicie, când își îngăduie să mintă, să înșele și așa mai departe. Ei cred că toți copiii sunt așa, că de la ei nu avem ce să cerem, întrucât sunt prostuți, și ca de-abia cu anii, când vor crește și inteligența lor se va maturiza, față de ei se va putea manifesta mai multă severitate și exigență. Mare greșeală, rătăcire de neîndreptat! Nu, problemele acestea nu trec niciodată singure. Dimpotrivă, ele cresc odată cu copilul și prind rădăcini tot mai adânc dacă nu sunt combătute de la început, la fel ca buruienile pe câmp atunci când nu sunt plivite de la început. Copilul trebuie educat în așa fel încât el, simțindu-se puternic și viteaz, să învețe să-și iubească părinții și să manifeste, pe cât se poate, atenție și grijă pentru toți cei din jurul sau… copilul sa se deprindă cu ideea că el nu este membrul principal al familiei. Ajungând la vârsta adolescenței, el trebuie să vadă în sine însuși un ajutor al mamei sale, și va îndeplini cu mare satisfacție treburile ce-i sunt încredințate, simțindu-se deja adult. Fie ca este vorba de curățenia din casă, de gătitul mâncării, de spălat, de călcat, în orice ocupație casnică vom găsi pentru odrasla noastră o muncă întru totul accesibilă puterilor și minții sale copilărești…
Mitropolitul Antonie al Surojului: Înainte de a crește până la măsura de creștin, omul trebuie să fie pur și simplu om. Daca veți citi în capitolul 25 al Evangheliei după Matei parabola caprelor și a oilor, acolo problema e pusă limpede: oare am fost omenoși, oare am crescut până la măsura împărtășirii cu Dumnezeu…? De aceea, trebuie să-l învățam pe copil să fie drept, credincios, viteaz, să-i cultivam însușirile care fac din el om adevărat și, bineînțeles, trebuie să-l învățam compasiunea și dragostea.
Sfântul Luca al Crimeii: Nu putem educa un copil mic fără să-l pe­depsim deloc. Trebuie să vă amintiți că fac o foarte mare greșeala părinții care sunt îndrăgostiți de copiii lor mici, se extaziază de ei, le iartă totul, nu îi pedepsesc niciodată. Despre aceștia, înțeleptul Sirah a zis: răsfață-l pe copil, și te va înfricoșa (Sir. 30, 9). În pedeapsă este nevoie de măsura. Copiii nu trebuie pedepsiți cu iritare, cu răutate, cu ură: trebuie pedepsiți cu liniște și cu dragoste. Atunci, ei vor simți aceasta dragoste, vor simți că merită pedeapsa, și atunci pedeapsa va fi cu folos și-i va îndrepta. Mulți dintre voi nu se gândesc la un asemenea fel de pedeapsă, și lasă ne­pedepsite nu numai greșelile mici, ci și pe cele grave – chiar și hoția, huliganismul, chiar și viața desfrânata a tinerilor. ()
Sfânta Muceniță Alexandra, Împărăteasa Rusiei: Casa, oricât ar fi ea de modestă, de mică, pentru un membru iubitor al familiei, trebuie să fie locul cel mai drag de pe pământ. Ea trebuie să fie plină de o asemenea dragoste, de o asemenea fericire, ca pe orice meleaguri ar umbla apoi omul, oricâți ani ar trece, inima tot acasă îl va trage. În toate încercările și necazurile, casa este limanul sufletului. Încă un element important al vieții de familie constă în relațiile de dragoste reciprocă, și nu de dragoste oarecare, ci de dragoste cultivată în viața de zi cu zi a familiei, exprimarea dragostei prin vorbe și prin fapte, bunăvoința nu de formă ci sinceră și firească, bucuria și fericirea le sunt necesare copiilor nu mai puțin decât le sunt necesare plantelor aerul și lumina soarelui. Cea mai bogată moștenire pe care părinții pot să o lase copiilor este copilăria fericită, plină de amintiri tandre despre tatăl și mama lor. Aceasta va lumina zilele care vin, îi va păzi de ispite și-i va ajuta în încercările vieții de zi cu zi după ce vor părăsi casa părintească. Părinții trebuie să fie așa cum vor să-i vadă pe copiii lor, nu cu vorba, ci cu fapta. Ei trebuie să-și învețe copiii prin exemplul vieții lor. ()

 

Redăm în continuare fragmente din articolul privind educația prea permisivă:”Copiii lăsați să facă tot ce vor” – NOUA GENERAȚIE… DE MONȘTRI?

„Părinții permisivi din Suedia au dat naștere unei generații de monștri?”, se întreabă Judith Woods într-un articol cu același titlu publicat în The Telegraph, care pune în discuție efectele modelului scandinav de a-ți creste copilul. Stilul permisiv de a fi părinte creează o generație de tineri adulți fără empatie socială, care, după o copilărie de răsfăț, sfârșesc prin a fi dezamăgiți în viață, susține psihiatrul suedez David Eberhard, tatăl a 6 copii. Potrivit acestuia, „a-i spune ‘nu’ unui copil nu este același lucru cu a bate un copil”.
Judith Woods își începe articolul din The Telegraph povestind reacția fiicei sale de 5 ani atunci când este contrazisă sau nu i se face pe plac. O simplă rugăminte de a închide televizorul și de a se îmbrăca stârnește o adevărată furtună: „Pot sa vad cum pe sprânceana amenințătoare se adună norii negri de furtună, cum i se îngustează ochii, buzele-i strânse într-o nemulțumire shakespeariană, pe măsură ce caută cea mai dureroasă, înțepătoare ingratitudine care-i poate trece prin cap: Nu mai ești prietena mea! „. În condițiile în care tot mai mulți copii devin de nestăpânit atunci când sunt lăsați să facă tot ceea ce vor, moda veche de creștere a copiilor ar putea reveni în actualitate chiar și în Scandinavia, scrie Judith Woods, care precizează că exact țările care altădată se mândreau cu stilul inovator de creștere a copilului acum se gândesc dacă este înțelept să-ți lași copilul să facă ce vrea, ori de câte ori vrea. Stilul permisiv de a fi părinte creează o generație de tineri adulți fără empatie socială, care, după o copilărie de răsfăț, sfârșesc prin a fi dezamăgiți în viață, susține psihiatrul suedez David Eberhard, tatăl a 6 copii. Potrivit acestuia, „a-i spune ‘nu’ unui copil nu este același lucru cu a bate un copil. Părinții ar trebui să se comporte ca părinți, și nu ca cei mai buni prieteni. Ar trebui să își pregătească copiii pentru viața adultă învățându-i cum să se comporte, nu tratându-i ca pe prinți și prințese. În Suedia, ei cred că orice forma de intervenție împotriva copilului este o formă de molestare”.
„Așa-zișii experți cred că părinții trebuie să negocieze mai degrabă decât să pedepsească. Au înțeles greșit conceptul de a fi părinte. Copiii nu sunt atât de fragili precum cred ei”, susține David Eberhard, autor al cărții „How Children Took Power”, citat de Telegraph. Psihiatrul susține că acest stil de a-ți lăsa copilul să fie șeful a eșuat; ca dovezi, el arată către prăbușirea disciplinei în școli și a calității actului educațional, dar și spre creșterea îngrijorătoare a tentativelor de sinucidere în rândul adolescenților. Suedia a fost prima țară care a interzis pedepsele fizice, în 1979, pentru ca apoi opinia să fie că cei mici trebuie să fie tratați ca adulți. Valorile egalitare ale social-democrației s-au soldat însă cu un dezastru în familie, notează publicația.
În completarea articolului citat anterior vin alte două știri de dată recentă privind fuga copiilor de acasă și creșterea dependenței de gadgeturi. Astfel, un sondaj recent efectuat în țara vecină, Republica Moldova, arată o tendință îngrijorătoare: în primul semestru din 2014 s-a dublat numărul copiilor care fug de acasă. Datele Inspectoratului General al Poliției arată că tendința de a pleca de acasă persistă, în special, în rândul copiilor cu vârstele cuprinse între 14 și 15 ani. Potrivit specialiştilor, adolescenţii procedează în acest mod din cauza atitudinii părinților față de relaţiile amoroase, din intenția de a câștiga bani sau din cauza conflictelor din familie.
Iar alți specialişti avertizează: copii care petrec mult timp în faţa gadgeturilor devin dependenți. Înainte să facă primii paşi, bebeluşii sunt deja înconjuraţi de gadgeturi, aşa că oamenii de știință trag un semnal de alarmă. Ei îi avertizează pe părinţi de existenţa riscului ca odraslele lor să devină dependente de tehnologie, potrivit stirileprotv.ro. Mama unui bebeluș este foarte fericită când vede cum copilul ei, la doar câteva luni, desluşeşte tainele unui smartphone. Ar trebui să ştie însă şi care sunt riscurile dependenţei de tehnologie dezvoltate la vârste fragede. Dr. Graham Music, consultant în psihoterapie infantilă, Clinica Tavistock: „Unele aptitudini foarte importante sunt dezvoltate în acest fel, altele însă printre care posibil şi capacitatea de a se concentra, una foarte importantă, pot rămâne nedezvoltate petrecând mult timp în faţa acestor lucruri… La un an te-ai aştepta ca personalitatea copilului să fi prins rădăcini. Ar trebui să aibă capacitatea de a îşi da seama de latura emoţionala a lumii şi să îşi creeze propria latura emoţională. Dacă petrec prea mult timp conectaţi la tehnologie, nu se vor dezvolta la fel.
Psihologul Irina Constantinescu, colaborator la Revista Familia Ortodoxă, rubrica Școala Părinților, enumeră trei etape de urmat pentru formarea unor deprinderi bune la copiii noștri. Fie că este vorba de igiena personală, de simțul ordinii, al disciplinei, al punctualității, de bunele maniere etc., trebuie să știm că multe dintre obiceiurile noastre sunt pur și simplu o chestiune de caracter și pot fi cultivate în viața de zi cu zi prin puterea exemplului și prin practică. Pentru a implementa o deprindere avem nevoie de cel puțin șase săptămâni. E bine să alegem un singur obicei pe care vrem să-l formam (de exemplu strânsul patului dimineața) și să lucrăm asupra lui, în timp ce suntem atenți și asupra menținerii celor deja formate. Pentru a forma o deprindere trebuie să parcurgem trei etape:
etapa învățării – când îi demonstrăm și/ sau îi explicăm copilului în ce anume constă obiceiul respectiv, cum se pune în practică exact. De exemplu, vrem să-i formăm copilului deprinderea de a-și face patul dimineața. Îi vom explica faptul că în fiecare dimineață, imediat ce se trezește, trebuie să își facă patul. Apoi îi vom arăta concret cum se face: se strânge așternutul, se scutură afară/se aerisește, se pune în ladă/dulap, se întinde cuvertura pe pat;
etapa consolidării – în care copilul pune în practică ce a fost învățat, exersând obiceiul sub supravegherea părinților. În această etapă se corectează greșelile care se ivesc. Urmând exemplul de mai sus – vom pune copilul să facă patul după cum l-am învățat, sub supravegherea noastră, și vom corecta eventualele greșeli. Dacă e vorba de un obicei care nu implică activitate fizică (de ex., a fi ascultător) putem face un mic joc de rol;
etapa perfecționării – în care copilul va pune în practică ce a învățat, în diferite condiții, fără a fi supravegheat în mod direct.
Ca părinți, trebuie să învățam să avem răbdare și să fim perseverenți, deoarece lucrurile bune cresc în timp, nu există scurtături spre succes. Pe măsură ce copiii cresc putem să discutam mai profund cu ei despre obiceiurile bune – de exemplu, importanța curățeniei. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii și al frumuseții – și tot ce e in jur ne vorbește despre acest lucru. De aceea și noi trebuie să avem grijă de lucrurile care ne aparțin, să ne aranjam camerele astfel încât totul să fie curat și ordonat. Ca să ducem la îndeplinire aceste sarcini trebuie să învățam să cerem ajutor de Sus, prin rugăciune – căci avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să facem ceea ce este bine. Mergând mai departe, putem duce discuția la curățenia sufletului – a ce este păcatul, cum ne murdărește el haina sufletului și cum o putem ține curată prin mărturisire la părintele duhovnic. Deprinzându-i pe copiii noștri cu obiceiurile bune, punem o fundație pentru aceste discuții viitoare, în care îi putem învăța în mod direct și practic despre Dumnezeu, și despre viața duhovnicească.

Cristina Roman