Începutul unei noi vieti

0
413
Începutul unei noi vieți

După învățătura sfinților părinți la începutul mântuirii omului, a desăvârșirii duhovnicești trebuie să stea o autentică stare duhovnicească. În ce constă aceasta? După Sfânta Scriptură primul în rai a intrat un tâlhar. A trăit tâlharul o viață duhovnicească ? Nu se poate spune aceasta și totuși a intrat în rai. Cum ? – poate a zis ceva, căci de făcut nici vorbă, doar era răstignit.

Cuvintele tâlharului de pe cruce „căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre”, rostite in alt mod de vameșul, desfrânata, izvorăsc din aceea simțire că viața și faptele sale nu corespund acelei Sfințenii descoperite lui pe cruce. Noi, creștinii purtăm acea Sfințenie în noi, mărturisită prin conștiința, mintea, simțurile noastre. Sfinții părinți consideră că aceste cuvinte ale tâlharului trebuie să stea la temelia vieții duhovnicești. „Și să nu ne lăsăm păcăliți de funcțiile sau distincțiile bisericești sau civile pe care le deținem, nici împărtășania de mii de ori, nici spovedania mecanica când ne spunem sau citim păcatele fără să ne căim. Toate acestea rămân zădarnice până nu vedem că într-adevăr viața noastră nu corespunde acelei sfințenii pe care o vedem la Hristos”. Și continuă tâlharul: Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta. Să fim atenți! Nu-i trecuse nici prin minte că ar putea fi acolo unde-i Hristos. Cu alte cuvinte, Tu Doamne pomenește-mă acolo, căci eu îmi cunosc locul pe care-l merit. Iată frumusețe, iată puterea, izvorul și începutul vieții duhovnicești și a credinței cele-i adevărate. Suntem într-o paralizie sufleteasca deoarece vedem că nu putem face nimic bun așa cum trebuie. Imediat ce am săvârșit o faptă bună cât de mică – Slavă Ție Doamne! Eu da am făcut-o, alții nu; și la biserica mă duc, particip la Sfintele Slujbe, nu mă rog ci particip, dar asta nu-i important. Nici o faptă bună nu săvârșesc fără să-i cer socoteală lui Dumnezeu. Și invers, nu fac multe păcate deoarece condițiile sunt prielnice de a nu le săvârși, dar fără acestea ce-aș face? A știu, când dorm nu fac păcate, pur și simplu sun un „om sfânt”. Paradoxal suntem atât de bolnavi sufletește și nu remarcăm aceasta. Pentru orice faptă pe care o săvârșesc mă umplu de mândrie, părere de sine, invidie. Toate strigă din mine și faptele , și gândurile, și simțurile, vezi cine ești? – Nu văd! Nu văd! La alții da! văd, pe mine, nu mă văd „sunt un om bun”. Există o vorbă a Sfântului Teofan Zăvorâtul „Deși sunt gunoi si plin de mizerii, îmi place să repet, mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni”.În această stare nu se poate vorbi despre începutul vieții duhovnicești. Toată ascetica și mistica ortodoxă ne învață și ne îndrumă spre aceasta, ca omul cât de puțin măcar să se vadă pe sine și nu pe alții. Se pare că acest lucru este cel mai greu de realizat.
Dar cum se dobândește această vedere a păcatelor proprii? Numai într-un mod, după sfinții părinți, comparându-ne cu modelul, cu etalonul. Iar etalonul sunt poruncile evanghelice, care ne prezintă însușirile firești, sănătoase ale ființei umane. Înțelegem că blândețea, smerenia, dragostea, iertarea sunt însușiri normale ale ființei umane, iar comparându-mă cu acestea voi observa cu adevărat cine sunt eu.
Sfinții Părinți ne atrag atenția că cei care nu se ostenesc să împlinească poruncile și nu se căiesc de păcatele săvârșite, aceștia prin participarea activă la tot ceea ce înseamnă actele de cult ale Bisericii, cultivă părerea de sine, iar în limbaj ascetic – mândria. Toate aceste rânduieli bisericești : mersul la biserică, respectarea posturilor, închinăciunile și metaniile, cititul pravilei menționând că de obicei aceasta se face tra-ta-ta-ta și nici intr-un caz rugăciune; toate acestea, fără acordarea unei atenții deosebite poruncilor, fără pocăință, îl duc pe om la părerea de sine și în final la mândrie. O atenționare mai groaznică decât acesta nu poate să existe, pentru omul care se vede tot mai sfânt, mai desăvârșit. Adevărat că va zice : sunt un păcătos, sunt vierme și nu om, și totuși, să încerce cineva să mă numească vierme și nu om, să vedeți atunci…
Este esențial să înțelegem că respectarea rânduielilor bisericești fără râvnă de a trăi după evanghelie, fără a fi atenți la ceea ce facem, fără pocăință – naște mândria, după care urmează cu siguranță, conform Sfintei Scripturi – lepădarea de Hristos. Sigur, nu oficial. În ochii lumii pot să port o cruce și mai mare, dar sunt lucruri mult mai profunde și serioase. Cine l-au răstignit pe Hristos? Vameșul ? Tâlharul? Desfrânata? – Nu. Atunci cine? Cunoscătorii Vechiului Testament : arhiereii, cărturarii, fariseii. De ce oare aceia care ar fi trebuit să-l recunoască primii pe Hristos, să-l mărturisească și să-l urmeze au făcut aceasta? Răspunsul îl găsim tot la sfinții părinți – mândria, părerea de sine.
Iată cea mai mare piedică a vieții duhovnicești: mândria este moarte pentru suflet și izvorăște din faptul că pe primul loc pentru noi stau faptele noastre, nevoințele rânduielile bisericești, iar împlinirea poruncile pe al doilea.
Și atunci mai este nevoie de respectarea actelor de cult și rânduielilor bisericești ? Sigur că da. Nu trebuie să cădem dintr-o extremă în alta. Cum Hristos degeaba a întemeiat și ne-a lăsat Sfintele Taine? Cum Biserica degeaba păstrează fundamentele vieții cultice rânduielile bisericești ? – Nu. Dar trebuie să înțelegem că toate acestea sunt mijloace si nu ținta, iar ținta – omul să priceapă și să vadă cât de bolnav sufletește este, ce ființă păcătoasă are, cât de neputincios este, că are nevoie de Hristos care să-l mântuiască de zavistie, trufie, invidie, și alte mizerii de care sunt pline sufletele, să-l ducă pe om spre smerenie. Iată scopul slujbelor și rânduielilor bisericești, a tainelor, a tuturor nevoințelor, iar acela care nu-și va vedea defectele, nu se va smeri, face ca toate celelalte să nu-și aibă sensul. N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. (Matei 9.12; Marcu 2.17; Luca 5.31). Iar Sfintele Taine sunt acele medicamente care ajută pe omul bolnav sufletește, îi împărtășește harul sfințitor și mântuitor.
Măsura desăvârșirii omului se cunoaște după măsura smereniei sale. Mă văd cât de bolnav, gol, și ticălos sunt dar cu Dumnezeu smerindu-mă văd cât de mult mă ajută. El îmi dă putere să mă abțin de la mânie, El îmi dă posibilitatea de a arăta mărinimie și de a ierta pe cel care nu l-aș fi iertat în veac, văd că Dumnezeu mă ajută și nu eu.
Cred că pentru zilele care le trăim, înțelegerea acestor adevăruri este mai mult decât suficientă, atunci când vorbim de viață duhovnicească. Nu pot, și mă jenez să vorbesc la anii mei despre anumite stări duhovnicești. Cât de important este dobândirea lor o vedem la Sfinții părinți. Atunci când Sfântul Antonie cel Mare a fost trimis la un cizmar pentru învățătură, ce a dobândit el ? – Ceva pentru care a mulțumit și lăudat pe Dumnezeu. Sfântul Antonie l-a întrebat: Ce faci ? Cizmarul aproape leșinat de emoție a mărturisit : părinte nu fac nimic eu doar una știu și văd toți aceștia se vor mântui, Doamne numai eu, nu. Sfântul Antonie s-a cutremurat de răspunsul cizmarului și a mulțumit lui Dumnezeu pentru aceasta, deși era văzător cu duhul și făcător de minuni a plecat în pustie profund învățat ce înseamnă smerenia. Sfântul Macarie Egipteanul a fost trimis la două femei măritate care i-au mărturisit : Crede-ne pe noi, Sfinte Părinte, ca nici in noaptea trecuta de patul bărbaților noștri n-am fost libere, deci, ce fel de lucruri cauți de la noi ? Noi nici un fel de rudenie intre noi nu aveam și s-a întâmplat ca s-au însoțit cu noi doi frați și, cu dânșii, cincisprezece ani petrecând in aceeași casa, nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta, nici nu ne-am sfădit cândva, ci in pace până acum viețuim. Și ne sfătuiam cu un gând, ca, lăsând pe soții cei trupești, sa mergem in ceata sfintelor fecioare, celor ce slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să-i înduplecăm pe bărbații noștri, ca să ne lase pe noi, măcar că foarte cu multe lacrimi si rugăminți i-am rugat pe dânșii. Drept aceea, necâștigându-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi ca nici un fel de cuvânt nesocotit să nu zicem până la moartea noastră. Acestea, auzindu-le, Sfântul Macarie a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea buna o caută Dumnezeu, primind-o pe ea ca pe însăși fapta, si fiecăruia, după alegerea cea de buna voie, ii da pe Duhul Sfânt, Cel ce îndreptează viața tuturor celor ce vor sa se mântuiască.” Deci, să ne hotărâm ce viață vrem să ducem.
Viața duhovnicească nu începe de la cunoașterea teoretica a dogmelor ortodoxe, pe care și diavolul le știe, ci de la sentimentul căci nu sunt așa cum trebuie să fiu, să caut adevărata stare duhovnicească. De aici trebuie să înceapă viața duhovnicească și desăvârșirea, iar acest proces nu are sfârșit, pentru faptul că dacă în alte religii pentru cei desăvârșiți, Dumnezeu îi înzestrează cu darurile sale fie materiale fie duhovnicești, ortodoxia spune că ceea ce sa promis omului este cu totul altceva. Iată ce ne spune Sfântul Macarie : nu raiul s-a promis omului, ci cerul; nu bunătățile raiului ci Împărăția Cerurilor. Biserica ne învață că ținta finală este Dumnezeu și nu ceea ce dă Dumnezeu. De aceea idealul creștinului este îndumnezeirea. Pentru aceasta Hristos a zis Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru și nu afară. Știm cu toții a cui sunt Împărățiile dinafară ale lumii (Luca 4.5 și Matei 4.8) – ale lui Antihrist, care ne amăgește cu bucuriile și plăcerile lumii acesteia.
Modelul îndumnezeirii este Hristos Dumnezeu – Omul. Noi, ca cei ce intrăm în biserică și devenim membre a trupului său, prin Hristos intrăm în împărăția cerurilor și ne unim cu Dumnezeu. Cum, Dumnezeu este nesfârșit în har și dragoste, tot așa și harul dobândit de om prin unirea cu Dumnezeu nu are sfârșit. Acesta este hotarul vieții duhovnicești. Dar mijlocul ? – Nu știu, nu cunosc decât începutul, mai departe doar cred și nădăjduiesc. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să cunoaștem începutul, mare lucru ar fi, căci atunci am dobândi și sfârșitul. Amin

Preot Lupu Vasile
Parohia Găinești