Evanghelia din Duminica a II-a după Rusalii Chemarea apostolilor

0
896
Evanghelia din Duminica a II-a după Rusalii
Chemarea apostolilor
Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
 
Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
 
Matei 4; 18-23
 
Comentariu Sfântului Ioan Gură de Aur în baza textului.
 
Versetul 18: „Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari”.
 
Evanghelistul Ioan istorisește în alt chip chemarea lui Petru și a lui Andrei: „Şi privind pe Iisus, Care trecea, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu! Şi cei doi ucenici l-au auzit când a spus aceasta şi au mers după Iisus. Iar Iisus, întorcându-Se şi văzându-i că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea.

Era ca la ceasul al zecelea. Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru. Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuieşte: Petru)” In. 1, 36-42.

Din acestea se vede că aici la Evanghelistul Matei este vorba de a doua chemare a lor. Mai multe pricini îndreptățesc aceasta. Ioan spune că au fost chemaţi înainte de întemniţarea lui Ioan; Matei, că au fost chemaţi după ce a fost aruncat Ioan în închisoare. În Evanghelia lui Ioan, Andrei îl cheamă pe Petru; aici Iisus îi cheamă pe amîndoi. Ioan evanghelistul spune: „Văzînd Iisus pe Simon venind, îi spune: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte, Petru»Ioan 1, 42. Matei spune că Petru avea chiar numele acesta: „Vădind pe Simon, zice Matei, care se numeşte Petru”Matei 4, 18. Că e vorba de două chemări o poţi vedea şi din locul de unde au fost chemaţi şi din alte texte din Scriptură, ca şi din aceea că s-au supus cu uşurinţă lui Hristos şi că au părăsit totul. În Evanghelia lui Ioan, îl vedem pe Andrei venind în casa în care locuia Iisus şi ascultînd cuvintele Lui; în Evanghelia lui Matei, Andrei şi Petru L-au urmat îndată ce le-a spus cîteva cuvinte.

Deci, după cum vedem în cele mărturisite de Sfântul Ioan Gură de Aur, textul din Evanghelia de astăzi ne relatează cea de a doua chemare a celor doi apostoli: Andrei și fratele său Simon. Ce dintâi chemare, în care Simon își primește și numele de Chefa(ce se tâlcuiește Petru) este relatată de Sfântul Evanghelist Ioan.

 Se poate, deci, ca ei, după ce L-au urmat pe Iisus câtva timp la început, să-L părăsească şi să se întoarcă la meseria lor, când au văzut că Ioan a fost întemniţat şi că Iisus a plecat. Aşa se explică faptul că Iisus îi găseşte la pescuit. La început, cînd au vrut să plece Hristos nu i-a oprit, dar nici nu i-a lăsat pînă în sfîrşit după ce au plecat. Le-a dat voie să plece, dar S-a întors din nou ca să-i cîştige definitiv. Acesta-i cel mai măiestru mod de pescuire.

 

Ioan spune că au fost chemaţi înainte de întemniţarea lui Ioan; Matei, că au fost chemaţi după ce a fost aruncat Ioan în închisoare. În Evanghelia lui Ioan, Andrei îl cheamă pe Petru; aici Iisus îi cheamă pe amîndoi. Ioan evanghelistul spune: “Văzînd Iisus pe Simon venind, îi spune: «Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa, care se tîlcuieşte, Petru»”[12]. Matei spune că Petru avea chiar numele acesta: “Vădind pe Simon, zice Matei, care se numeşte Petru”.[13] Că e vorba de două chemări o poţi vedea şi din locul de unde au fost chemaţi şi din alte texte din Scriptură, ca şi din aceea că s-au supus cu uşurinţă lui Hristos şi că au părăsit totul. În Evanghelia lui Ioan, îl vedem pe Andrei venind în casa în care locuia Iisus şi ascultînd cuvintele Lui; în Evanghelia lui Matei, Andrei şi Petru L-au urmat îndată ce le-a spus cîteva cuvinte.

Se poate, deci, ca ei, după ce L-au urmat pe Iisus cîtva timp la început, să-L părăsească şi să se întoarcă la meseria lor, cînd au văzut că Ioan a fost întemniţat şi că Iisus a plecat. Aşa se explică faptul că Iisus îi găseşte la pescuit. La început, cînd au vrut să plece Hristos nu i-a oprit, dar nici nu i-a lăsat pînă în sfîrşit după ce au plecat. Le-a dat voie să plece, dar S-a întors din nou ca să-i cîştige definitiv. Acesta-i cel mai măiestru mod de pescuire.

Uită-te la credinţa şi la ascultarea celor doi apostoli! Erau cu totul adînciţi în lucrul lor – ştiţi doar cît de atent trebuie să fie un pescar -, dar cînd au auzit pe Iisus că-i cheamă, n-au întîrziat, n-au zăbovit, n-au spus: “Să ne ducem pînă acasă să ne sfătuim cu rudele!”, ci lăsînd totul, L-au urmat, cum făcuse şi Elisei cu Ilie.[14] O ascultare ca aceasta cere Hristos de la noi: să nu zăbovim nici o clipă, chiar dacă cele mai grabnice treburi ne-ar sili. De aceea cînd un alt ucenic al Său i-a cerut să-L lase să se ducă să-şi îngroape tatăl, Iisus nu l-a lăsat[15], arătînd că urmarea lui Hristos trebuie pusă înaintea tuturor.

Iar dacă îmi spui că este foarte mare făgăduinţa ce a făcut-o Hristos lui Andrei şi Petru de a-i face pescari de oameni, îţi răspund că mai cu seamă pentru aceasta îi admir, că, fără să fi văzut încă vreo minune, au crezut în măreţia făgăduinţei şi au pus urmarea lui Hristos mai presus de toate. Au crezut că prin cuvintele cu care ei au fost pescuiţi, vor putea, tot cu acelea, pescui şi pe alţii. Lui Andrei şi Petru le-a făcut, deci, Hristos această făgăduinţă; lui Iacov şi lui Ioan şi celorlalţi apostoli nu le-a spus ceva asemenea, că ascultarea celor dintîi chemaţi le deschisese şi lor drumul spre aceeaşi făgăduinţă. De altfel ei auziseră mai înainte multe despre Hristos. Uită-te, că şi sărăcia lui Iacov şi Ioan ne-o arată cu precizie evanghelistul:
“I-a găsit cîrpindu-şi mrejele lor”[16].

Atît de mare era sărăcia lor, că îşi cîrpeau mrejile, neputînd să-şi cumpere altele. Nu mică dovadă de virtute este deocamdată şi asta că îndurau cu uşurinţă sărăcia, că se hrăneau din munca lor cinstită, că erau uniţi unii cu alţii prin puterea dragostei, că aveau alături de ei pe tatăl lor şi-i slujeau.

Aşadar după ce i-a pescuit, Iisus începe să facă minuni de faţă fiind şi ei, adeverind, prin cele ce făcea, spusele lui Ioan. Se ducea des în sinagogi, învăţîndu-i cu asta că nu este un potrivnic al lui Dumnezeu şi un înşelător, ci că a venit fiind întru totul de acord cu Tatăl. Cînd Se ducea în sinagogi nu predica numai, ci făcea şi minuni.

III

De obicei Dumnezeu face minuni totdeauna atunci cînd se întîmplă ceva nou şi neobişnuit şi cînd vrea să aducă un nou fel de vieţuire; minunile fiind nişte garanţii ale puterii Sale date celor ce aveau să-I primească legile. De pildă, cînd a fost să facă pe om, a creat mai întîi tot universul şi apoi i-a dat omului legea cea din paradis; cînd a fost să dea lui Noe o nouă lege, a făcut iarăşi mari minuni, prin care a înnoit întreaga creaţie şi a făcut ca apele acelea înfricoşătoare ale potopului să acopere un an întreg faţa pămîntului, din care a scăpat pe dreptul Noe, aflat într-o tulburare atîta de mare. Şi pe timpul lui Avraam a făcut iarăşi multe semne, de pildă: i-a dat biruinţă în război, l-a lovit pe Faraon şi l-a scăpat pe Avraam dintr-o mulţime de primejdii. Cînd a voit să dea legi iudeilor, Dumnezeu a făcut acele mari minuni şi apoi a dat legea. Tot aşa şi acum, vrînd să aducă în lume o înaltă vieţuire şi să spună omenirii ce nu se mai auzise pînă atunci, întăreşte prin minuni cuvintele Sale. Şi pentru că împărăţia cerurilor pe care o propovăduia nu se vedea, Hristos o face văzută prin minunile săvîrşite de El în văzul tuturora.

Priveşte cît de scurt vorbeşte evanghelistul! Nu vorbeşte de fiecare bolnav vindecat în parte, ci, în puţine cuvinte, ne trece sub ochi un roi de minuni.

“Şi au adus la El pe toţi cei ce pătimeau de felurite boli şi erau ţinuţi de chinuri, pe cei îndrăciţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi-i vindeca”.[17]

Se pune, însă, întrebarea: Pentru ce Hristos n-a cerut de la nici unul din aceştia credinţă, nici n-a spus nimănui ceea ce mai tîrziu spunea: “Credeţi că pot face aceasta?”[18]. Pentru ce? Pentru că Hristos nu dăduse încă dovada puterii Sale. De altfel nu mică dovadă de credinţă dădeau cei bolnavi cînd veneau sau erau aduşi la El. Dacă n-ar fi avut încredere mare în El, nici n-ar fi venit bolnavii de la o atîta depărtare, nici n-ar fi fost aduşi la El şi nici n-ar fi mers după El.

Să mergem, dar[19], şi noi după Hristos, că şi noi avem multe boli sufleteşti, pe care vrea să ni le vindece înainte de-a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupeşti, ca să izgonească pe cele sufleteşti. Să ne ducem, aşadar, la El! Să nu-I cerem nimic pămîntesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sîrguinţă, ne împlineşte şi acum cererea noastră.

Atunci vestea despre El s-a răspîndit în toată Siria[20]; acum în toată lumea. Sirienii, cînd au auzit că vindecă pe îndrăciţi, au alergat la El, dar tu, care ştii cu mult mai bine decît sirienii puterea lui Hristos, tu nu te scoli, tu nu alergi? Sirienii îşi părăseau ţara, prietenii şi rudele, dar tu nu te înduri nici casa să ţi-o părăseşti, ca să te duci la El şi să primeşti cu mult mai multe daruri? Dar, mai bine spus, nici asta nu ţi-o cer, ci-ţi cer numai să-ţi laşi răul tău obicei! Chiar rămînînd acasă poţi uşor să te mîntui cu toţi ai tăi! Cînd ni-i bolnav trupul, facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţe; dar cînd ni-i bolnav sufletul, amînăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că pentru noi sînt fără importanţă cele necesare, iar cele fără importanţă, necesare. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţim rîurile. Că pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet a arătat-o slăbănogul de treizeci şi opt de ani[21], bolnavul coborît prin acoperiş[22], iar înainte de toţi Cain[23]. Dovezi despre adevărul acesta găseşti cîte vrei şi unde vrei. Să secăm, dar, izvorul păcatelor şi vom opri toate pîraiele bolilor trupeşti. Nu vei pune capăt numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului mai mult decît bolii, pe cît este sufletul mai bun decît trupul.

Să ne ducem, dar, la Hristos şi acum; să-L rugăm să ne întărească slăbănogitul nostru suflet; şi, lăsînd la o parte toate cele trupeşti, să-I vorbim numai de cele duhovniceşti. Iar dacă le vrei neapărat şi pe cele trupeşti, îngrijeşte-te de ele după cele duhovniceşti. Nu dispreţui păcatul, pentru că nu simţi dureri cînd păcătuieşti, ci tocmai de aceea mai ales suspină, că nu simţi dureri. Şi nu simţi dureri, nu pentru că nu te muşcă păcatul, ci pentru că sufletul, fiind plin de păcate, nu simte muşcătura. Gîndeşte-te la cei care au conştiinţa propriilor lor păcate, că se vaită mai cumplit decît cei tăiaţi şi arşi cu fierul înroşit; şi cîte nu fac, cîte nu suferă, cît nu plîng şi se tînguie, numai ca să scape de chinurile conştiinţei? N-ar face-o, dacă nu i-ar durea sufletul!

IV

Deci cel mai bun lucru este să nu păcătuieşti, iar dacă păcătuieşti, să simţi păcatul şi să te îndrepţi. Dacă nu simţim păcatele, dacă nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum îi vom cere iertare de păcate? Cînd tu, cel ce păcătuieşti, nici asta nu vrei să ştii că ai păcătuit, pentru care păcate Îl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le ştii? Iar dacă nu ştii ce păcate îţi iartă Dumnezeu, cum poţi şti măreţia facerii Lui de bine? Spune-ţi, dar, păcatele tale unul cîte unul, ca să ştii pentru care păcate iei iertare de la Dumnezeu şi ca astfel să-I fii recunoscător Binefăcătorului tău. Cînd superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui şi chiar pe slugile lui, cheltuieşti bani, pierzi zile întregi, ducîndu-te la uşa lui rugîndu-l de iertare; iar dacă cel supărat te respinge o dată, de două ori, chiar de mai multe ori, să nu te descurajezi, ci, fiind mai neliniştit, să îti măreşti şi mai mult rugămintea; dar cînd supărăm pe Dumnezeu căscăm, ne lenevim, ne desfatăm, ne îmbătăm şi ne căutăm de treburile noastre. Cînd Îl mai putem face milostiv? Şi cum să nu-L supărăm mai mult? Că Îl facem să Se supere şi să Se mînie şi mai mult cînd nu ne doare sufletul că păcătuim. De aceea merităm să fim acoperiţi de pămînt, să nu mai vedem soarele, să nu mai respirăm, că avînd un Stăpîn atît de uşor de împăcat, Îl mîniem; şi mîniindu-L, nici nu ne pocăim. Şi totuşi Dumnezeu cînd Se mînie pe noi, n-o face cu ură şi cu duşmănie, ci vrînd să ne atragă şi mai mult la El. Dacă ţi-ar face mereu bine, deşi Îl insulţi, L-ai dispreţui mai mult. Dar ca să nu faci asta, îşi întoarce cîtăva vreme faţa de la tine, ca să te aibă necontenit alături de El.

Să avem, deci, încredere în iubirea Sa de oameni şi să ne pocăim cu toată purtarea de grijă, înainte de a sosi ziua în care pocăinţa nu mai este de folos. Acum totul stă în puterea noastră; atunci Judecătorul este stăpîn pe hotărîrea Lui: “Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire”[24], să plîngem, să ne tînguim. De-am putea ruga pe Judecătorul, înainte de ziua cea mare a judecăţii, să ne ierte de păcate, n-ar mai fi nevoie să venim la judecată; dar dacă n-o facem, vom spune păcatele în auzul întregii lumi şi nu vom mai avea nici o nădejde de iertare. Nimeni din cei care nu şi-au şters aici pe pămînt păcatele, nu poate scăpa dincolo de pedeapsă; ci, după cum cei din închisori sînt duşi cu lanţurile lor la tribunal, tot aşa toate sufletele, cînd pleacă de aici, sînt duse la înfricoşătorul scaun de judecată, avînd în jurul lor fel de fel de lanţuri de păcate. Viaţa de aici nu-i deloc mai bună decît o închisoare; ci după cum atunci cînd intrăm în locaşul acela îi vedem pe toţi înlănţuiţi cu lanţuri, tot aşa şi în lume, dacă am îndepărta tot învelişul care acoperă faţa lumii şi al oamenilor, am intra în viaţa fiecăruia, în sufletul fiecăruia, atunci am vedea că fiecare este înlănţuit cu lanţuri mai grele decît cele de fier; dar mai ales, dacă ai intra în sufletele bogătaşilor, ai vedea că sînt cu atît mai înlănţuiţi cu cît sînt mai bogaţi. După cum pe un întemniţat îl nefericeşti cînd îl vezi legat la gît şi la mîini, iar adeseori cu cătuşe la picioare, tot aşa şi pe bogat, cînd îl vezi înconjurat de bogăţii nenumărate, nu-l socoti bogat pentru că are bogăţii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! În afară de aceste lanţuri, mai are şi crud temnicer: urîta dragoste de bani, care nu-l lasă să treacă pragul închisorii; îi pune în butuci picioarele, pune străjeri la poarta temniţei, zideşte alte porţi, pune noi zăvoare şi-l aruncă tocmai în fundul temniţei, convingîndu-l să se bucure chiar de aceste lanţuri, ca să nu mai aibă nici o nădejde de scăpare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gîndurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai înlănţuit, ci şi murdar, întinat şi plin de stricăciuni!

Nici plăcerile trupeşti nu sînt mai bune decît dragostea de bani şi de avere, ba chiar mai rele, pentru că pîngăresc şi trupul împreună cu sufletul şi aduc, şi peste unul şi peste altul, nenumărate boli.

Pentru acestea toate, să rugăm pe Izbăvitorul sufletelor noastre, să sfărîme şi lanţurile, să îndepărteze de noi şi pe acest groaznic temnicer şi, liberîndu-ne de greutatea acelor lanţuri de fier, să ne facă mintea mai uşoară decît pasărea. Rugîndu-L acestea, să aducem şi pe cele ale noastre: rîvnă, gînd curat şi voinţă bună. Aşa vom putea, chiar în scurtă vreme, să scăpăm de păcatele care ne stăpînesc, să cunoaştem starea fericită în care eram mai înainte şi să primim în schimb libertatea cuvenită, pe care facă Dumnezeu să o dobîndim cu toţii, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea în vecii vecilor, Amin.

Note:
1. Matei 4, 12
2. Matei 4, 13
3. Matei 4, 15-16; Isaia 9, 1-2
4. Matei 4, 16; Isaia 9, 2
5. Ioan 1, 9
6. Matei 4, 17
7. Luca 1, 76
8. Matei 11, 18-19
9. Ioan 8, 13
10. Matei 4, 18-20
11. Ioan 1, 36-42
12. Ioan 1, 42
13. Matei 4, 18
14. III Regi 19, 19-21
15. Matei 8, 21-22
16. Matei 4, 21
17. Matei 4, 24
18. Matei 9, 28
19. De aici începe partea morală: Trebuie să avem totdeauna în minte păcatele noastre şi să-L rugăm pe Dumnezeu pentru ele; şi despre judecata viitoare.
20. Matei 4, 24
21. Ioan 5, 2-15
22. Luca 5, 18-25
23. Facere 4, 8
24. Psalmul 94, 2

(extrase din: OMILIA XIV – a Sf. Ioan Gură de Aur – PSB 23, București, 1994)