Duminica, zi de odihnă în Imperiul Roman

0
240
Duminica, zi de odihnă în Imperiul Roman

Stabilirea duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos şi de odihnă legală i se datorează în totalitate Sfântului Constantin cel Mare, care, în înţelepciunea sa, a decis să le ofere tuturor creştinilor posibilitatea de a avea o zi liturgică săptămânală. Până la vremea respectivă, cu excepţia iudeilor care păzeau cu stricteţe sabatul, nu exista o reglementare de natură religioasă sau politică să le ofere oamenilor posibilitatea de a se odihni şi de a se îngriji de propriile îndatoriri de credinţă.
Iată ce ne mărturiseşte Eu­sebiu de Cezareea des­pre planul Sfân­tu­lui Constantin cel Ma­re de a reglementa duminica drept zi de odihnă şi prăznuire pen­tru întreaga populaţie a Im­pe­riului Roman: „De altfel, fe­ri­ci­tul Constantin s-a îngrijit ca toa­tă lumea să poată face ca ei, fi­i­ndcă-şi pusese în gând să fa­că treptat din tot omul un în­chi­nător la Dumnezeu. Aşa a ho­tărât el prin lege ca ziua în­chi­nată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetăţenilor im­periului, iar cea din ajunul sâm­betei să fie şi ea o zi aleasă – cred eu spre aducere-aminte a ce­lor săvârşite, după tradiţie, de Mântuitorul în asemenea zi­le. În tot cazul, întreaga sa oas­t­e a fost învăţată de el să cin­steas­­că osârdnic această zi a Mân­tuitorului – chemată şi «zi a luminii» sau «a soarelui»; sol­da­ţilor care împărtăşeau şi ei dum­nezeiasca credinţă le era a­cum îngăduit să zăbovească în voie în biserica lui Dumnezeu, ca să se poată ruga nestin­ghe­riţi” (Eusebiu de Cezareea, „Via­ţa lui Constantin cel Ma­re”, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 166). În pasajul respectiv ni se amin­tesc trei lucruri foarte impor­tan­­te pentru subiectul de faţă. În primul rând, Sfântul Con­stan­tin cel Mare a fost cel care a instaurat acest obicei de păs­tra­re a duminicii ca zi de o­dih­nă şi de sărbătoare în cadru pri­vat, atât pentru sine, cât şi pen­tru familia sa. Observând be­neficiul spiritual şi fizic im­por­­tant pe care îl aducea a­ceas­tă decizie, a hotărât să extindă păs­trarea ei la nivelul întregului imperiu, atât pentru cetă­ţe­nii care erau creştini, cât şi pen­tru cei de altă religie. De a­se­menea, pentru prima dată ni se vorbeşte aici de începutul du­­minicii încă din ajunul zilei de sâmbătă, lucru care va con­du­­ce mai târziu la introducerea Ve­cerniei ca primă slujbă litur­gi­­că a zilei în întreg teritoriul Im­periului Roman. Totodată, Sfân­tul Constantin cel Mare a o­ferit posibilitatea întregii sale ar­mate de a păstra duminica drept zi de odihnă şi prăznuire, lu­cru nemaiauzit până la mo­men­tul respectiv. Armata era prac­tic singura instituţie care nu avea o zi de odihnă, fiind în a­lertă permanentă. Desigur, da­că exista un pericol imediat, sol­daţii urmau să intervină ca în­tr-o zi obişnuită, dar aveau drep­tul, în cazul în care nu e­xis­­ta o situaţie de urgenţă, să se recupereze fizic şi psihic în cursul duminicilor.
Rugăciune specială pentru armată
Armata romană avea, în mod evident, un fel de rugă­ciu­ne generalizată care se utiliza în cursul bătăliilor. Ne aducem a­minte de exemplul soldaţilor creş­tini care au fost rugaţi de con­fraţii lor să se roage atunci când, într-o bătălie cu marco­ma­­nii, armata romană ajun­se­se într-un caz grav de însetare. A­cest fapt se petrecea în vremea împăratului Marcus Au­re­l­ius. Desigur, exista un ritual de rugăciune înaintea bătălii­lor importante. De aceea, Sfân­tul Constantin cel Mare a decis să instaureze o rugăciune co­mu­­nă pentru toţi soldaţii săi. A­ceasta a fost următoarea: „Pe Ti­ne singur Te ştim Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cu­noaş­tem, pe Tine într-ajutor Te che­măm; de la Tine ne-am do­bân­dit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaşi ară­ta­tu-ne-am, Ţie recunoştinţă Îţi da­torăm pentru bunurile do­bân­dite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le vei dă­­rui: cu toţii Ţie ne rugăm; iar pen­tru împăratul nostru Con­stan­tin dimpreună cu evla­vi­o­şii săi fii, fierbinte ne rugăm: via­ţă dă-le cât mai lungă şi de bi­ruinţă plină!” (Ibid., p. 167). Ob­servăm caracterul destul de ge­neral al acestei rugăciuni ca­re este alcătuită din cereri cât se poate de simple adresate în chip direct unicului Dumnezeu, Ca­re este recunoscut drept ade­vă­ratul Împărat, un fapt ese­n­ţi­al. Astfel, se evita părerea ge­ne­rală a păgânilor că împ­ă­ra­tul roman era un fel de zeu. De a­semenea, Sfântul Constantin cel Mare dorea ca soldaţii să fie con­ştienţi că fiecare biruinţă pe ca­re o obţinuseră era de fapt un rod al conlucrării cu Dumnezeu şi nu un simplu rezultat al dis­ci­­plinei lor de fier sau al mobili­ză­rii generale în momentele-cheie ale bătăliilor. Totodată, el a inclus în final şi o cerere pen­t­ru propria sa persoană şi fa­milia sa, deoarece astfel fide­li­tatea soldaţilor şi conlucrarea cu aceştia puteau fi întărite şi din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, Împăratul Con­stantin a decis să in­scrip­ţio­­neze semnul crucii pe scuturi. „Aşijderi a pus el să fie tre­cut şi pe arme mântuitorul semn al crucii, după cum oas­tea însăşi, odată echipată şi ga­ta de luptă, n-avea să mai înal­ţe înaintea ei nici unul din au­ri­­tele chipuri de odinioară, ci nu­mai mântuitorul însemn de bi­ruinţă” (Ibid., p. 167). Astfel, sim­bolistica armatei era schim­ba­tă şi conţinutul creştin al a­ces­teia era amplificat.
Închiderea templelor idoleşti
Cu toate că religia păgână nu a fost interzisă în imperiu, Sfân­tul Constantin cel Mare a de­cis să închidă unele temple un­de se săvârşeau fie jertfe sân­geroase, fie aveau loc destră­bălări. „În fe­lul acesta pre­o­­ţea Constantin Dum­nezeului său. Tuturor popoa­relor aflate sub adminis­tra­­ţie romană, precum şi milita­ri­lor, porţile tutu­ror templelor idoleşti le-au fost cu desăvârşire închise; aduce­rea de jertfe a fost şi ea oprită cu totul. O lege dată pen­tru gu­ver­­natorii provinciilor ho­tăra de asemenea cinstirea zi­lei Dom­nului; ba, la îndemnul îm­­pă­­ratului, aceştia au început să cinstească şi zilele amintirii mu­­cenicilor, acordându-le în bi­se­rici cuvenita sărbătorire şi fă­când împăratului pe plac în toa­te” (Ibid., p. 168).
În pofida faptului că era un sim­plu catehumen, Sfântul Con­­stan­tin cel Mare s-a consi­de­­rat, po­trivit unei expresii foarte ni­me­rite, un fel de „episcop al ce­lor din afară”, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea. Iată tex­tul în cauză: „Fapt care i-a şi îngăduit să spună odată, la pri­mirea unor episcopi, că şi el ar fi un fel de episcop, sau – cum l-am putut eu însumi au­zind zicând – «Voi sunteţi episcopi întru cele dinăuntru ale Bi­­sericii; pe mine, însă, m-a a­şe­zat Dumnezeu episcop al ce­lor aflate în afara ei». În duhul a­cestor vorbe, Constantin şi-a păs­torit toţi supuşii cu multă chib­zuinţă; şi îi îndemna din răs­puteri să meargă pe calea u­nei vieţi cuvioase” (Ibid., p. 168). Această „episcopie” nu tre­­buie în­ţeleasă ad litteram, fi­ind cât se poate de clar că nu avea o va­loare sacramentală, ci doar în sens de „supraveghere”. A­ceas­tă supraveghere consta în a­sigurarea păcii, a toleranţei re­ligioase, dar şi a bunăstării pen­tru întreaga populaţie a im­pe­riului. Sfântul Constantin cel Mare pregătea în mod tai­nic convertirea unui întreg im­pe­riu. O convertire care avea să înceapă cu el însuşi şi urma să fie continuată şi de urmaşii săi, chiar dacă aceştia au avut de împărţit o moştenire poate prea grea pentru tinereţea lor.