sâmbătă, februarie 17, 2018
Casatoria nu-i contract, ci iubire vesnica

Casatoria nu-i contract, ci iubire vesnica

0
803

Căsătoria nu-i contract, ci iubire veşnică

Când şi când, spaţiul ştirilor este străbătut de câte o veste despre un eveniment monden: căsătoria dintre două personaje cunoscute, botezul unui prunc din zona personajelor zis VIP sau, din nefericire, divorţul unui cuplu. În ultima vreme, însă, tratarea subiectului s-a deschis şi către zona religioasă. Aşa că nu puteam să ratez ocazia. Astăzi, despre prima, a doua şi a treia căsătorie.

Iubirea. Cuvânt scurt, frumos şi care conţine o infinitate de posibilităţi. Dintre ele, una stă la baza căsătoriei şi a familiei. Adică doi oameni decid să vieţuiască împreună, pentru că se iubesc. Altfel nu prea merge. Vorba cântecului unde dragoste nu e, nimic nu e. Un mare adevăr, de inspiraţie biblică.

Însă chestiunea începe să aibă aspecte din ce în ce mai necreştine, în ultima vreme. Asaltul secularizării şi al societăţii de consum face ca instituţiile căsătoriei şi a familiei să fie serios zdruncinate în temeliile lor creştine. Sensul divin al iubirii începe să pălească în faţa tratării de tip contractual al acestor două instituţii. Fiecare dintre ele are crucea ei, ispitele şi provocările si. Ceea ce duce la un fel de relativism de tip repetitiv: dacă nu a mers cu un partener, încercăm cu altul.

De exemplu, constat că sensul creştin al căsătoriei începe să fie înceţoşat pentru unii, care consideră că o căsătorie este un fel de luptă viguroasă a celor doi parteneri în scopul obţinerii finalmente a unui DA. Frământări erotice, triunghiuri amoroase, jocuri de interese sau aiureli predestinaţioniste, toate concură pentru topul motivelor care decid o căsătorie. Concepţia asta deviantă o văd propagată cu obstinaţie în toate telenovelele zis de dragoste care se termină cu un happy-end: în sfârşit s-au luat. Şi după??? După nu ni se mai spune. . . Ori, actul de căsătorie nu este un sfârşit al acestor frământări, ci, dimpotrivă, este momentul asumării unei iubiri jertfelnice faţă de cel/cea care-ţi va deveni soţ/soţie. De-abia de la căsătorie începe viaţa reală a familiei. Care presupune multe alte frământări, ispite şi jertfe. Însă, când îţi fundamentezi greşit căsătoria, nu te aştepta ca familia să ţină prea mult.

Frământări erotice, triunghiuri amoroase, jocuri de interese sau aiureli predestinaţioniste, toate concură pentru topul motivelor care decid o căsătorie.

Din când în când, văd cupluri ajunse la o vârstă venerabilă, care, după zeci de ani petrecuţi împreună, se simt ca în prima zi. Şi multora li se pare nefiresc şi vor să afle secretul. Însă răspunsul bătrâneilor cu ochi veseli şi jucăuşi este invariabil: iubirea.

Tocmai de aceea, căsătoria religioasă are la bază câteva principii care sunt importante în fundamentarea şi viaţa unei familii. Le redau pe cele mai importante

1. Căsătoria dintre cei doi miri este o încununare a iubirii lor. Această iubire este simbolizată prin inelele ce se pun în mâinile mirilor şi prin cununiile ce se aşează pe capetele lor De aceea, înainte de a spune DA,  trebuie să cântărim bine TOATE aspectele unei căsătorii şi ale vieţii în familie. Altfel, regretele nu vor întârzia să apară. Dacă nu există iubire, familia va deveni un chin al sclaviei.

2. Familia creştină nu este, cum greşit afirmă chiar şi unele confesiuni creştine, o înţelegere reciprocă între cei doi miri. Ea este ceva mult mai tainic. Sf. Apostol Pavel spune că legătura ce se realizează între miri este asemenea legăturii dintre Hristos (numit şi Mirele Bisericii) şi Biserică (numită şi Mireasa lui Hristos). Ea implică nu numai un erotism firesc al trupului, căci, dacă ar fi aşa, căsătoria ar fi numai un paravan pentru sex. Dimpotrivă, în căsătorie eros-ul devine agape, adică iubire jertfelnică, disponibilitate spre desăvârşirea comuniunii, instrument pentru mântuire, pod de trecut în doi spre veşnicie. Tocmai de aceea, conform Scripturii, cei doi miri nu mai sunt socotiţi de către Dumnezeu ca două persoane diferite ci sunt socotiţi un trup, precum însuşi Domnul zice: Dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu mai despartă. Este şi motivul pentru care, în ritualul Cununiei, mirii, împreuna cu naşii, înconjoară Evanghelia de trei ori şi apoi pun mâinile şi capetele încununate pe Evanghelie şi pe Cruce. Adică mirii aşeză pe Cuvântul-Hristos în mijlocul familiei, iar faptele (mâinile) şi gândurile (capetele) lor se vor pune în slujba desăvârşirii creştine.

3. Analizând atent ceea ce Hristos spune mai sus, ne dăm seama că despărţirea (divorţul) nu are ce căuta în existenţa unei familii. Atunci când apare, este vorba de un groaznic accident: moartea iubirii. După aceasta, nu se mai poate face nimic. Este motivul pentru care, aparent, Biserica îngăduie divorţul: adulterul. În realitate, Biserica nu pronunţă vreodată divorţul, deoarece Hristos spune clar omul să nu despartă. În realitate, Biserica doar constată, cu amărăciune, că iubirea a murit şi că nu mai este nimic de făcut, decât dacă cei doi trec printr-un profund proces de pocăinţă, menit să restaureze încrederea. Căci adulterul este, în fapt, uciderea conştientă a încrederii şi iubirii. Zice Hristos: Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter. Pare deci că Hristos îngăduie divorţul pe motiv de desfrânare. Însă Hristos lasă liberul arbitru al omului să decidă dacă mai este cale de întoarcere şi de iertare.

4. Ajungând aici, observăm o aparentă contradicţie cu practica Bisericii. Se ştie că, potrivit canoanelor, Biserica îngăduie a doua şi a treia căsătorie. Domnul însă spune clar că aceasta nu se mai poate. Şi atunci???

În realitate, a doua şi a treia căsătorie este o sintagmă cu înţeles duhovnicesc aparte, care desemnează o situaţie deosebită şi delicată. Sunt momente în viaţă când, din diverse motive independente de voinţa noastră, ne trezim singuri: fie soţul/soţia pleacă în veşnicie, fie ne-a părăsit, prin adulter sau alte motive, deşi noi nu ne-am dorit. Asta înseamnă că trebuie să rămânem condamnaţi la singurătate? Nu, desigur. Tocmai de aceea,  pentru a veni în sprijinul celor afectaţi, Biserica îngăduie această situaţie, repet, deosebită şi delicată. Să analizăm în ce constă ea.

Aşa cum am văzut, în sens biblic, căsătoria este doar una. Cea în care jumătatea de lângă tine este darul lui Dumnezeu, iubirea ce te mântuieşte în veşnicie. O a doua persoană nu mai poate ocupa acest loc. Astfel, poligamia este o bazaconie fie şi prin simplul fapt că, tot după Scriptură, nimeni nu poate iubi la fel două persoane.

Dacă însă citim cu atenţie slujba ce se oficiază în aceste cazuri,  vom vedea că lucrurile sunt cumva diferite. Astfel, faţă de prima cununie, apare un profund sentiment de pocăinţă şi regret. Preotul se roagă mai mult pentru iertarea păcatelor celor doi miri, cerând unirea lor în dragoste, însoţită de pocăinţa vameşului, lacrimile femeii desfrânate, mărturisirea tâlharului de pe cruce. Se observă că omul este o fiinţă slabă în privinţa greutăţilor vieţii şi a aprinderilor trupeşti, motiv pentru care se cere de la Dumnezeu curăţirea, slăbirea şi iertarea greşelilor. Se aduce aminte că Sf. Pavel scrie că Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească, decât să ardă.

În rest, ritualul cuprinde, ca şi la prima cununie, punerea inelelor şi a cununilor, consumarea în comun a pâinii şi a vinului, înconjurarea Evangheliei, punerea mâinilor şi a capetelor pe Evanghelie şi pe Cruce. Pentru că, deşi este un pogorământ, această a doua sau a treia nuntă rămâne totuşi o însoţire creştină a mirilor, în faţa lui Dumnezeu şi în cadrul instituţiei sacre a familiei.

Familia nu este un simplu contract social, pe care îl poţi anula când vrea „muşchiul” tău.

Mai mult de atât, Biserica nu mai îngăduie, prin canoane. De ce? Pentru că slăbiciunea şi păcatul pot fi admise, dar nu ca principiu de viaţă. Este greu de presupus că ai neşansa ca soţul/soţia să decedeze de trei ori la rând. Iar dacă ar fi aşa, înseamnă că Dumnezeu chiar are alt plan cu tine. În privinţa divorţurilor şi a schimbării de partener, lucrurile sunt mult mai simple. Dacă ai ajuns la al patrulea partener, şi tot eşti nemulţumit, înseamnă că ceva nu este în regulă. Creştinismul nu acceptă schimbarea soţului/soţiei din pricini de moft, instabilitate (sufletească sau trupească), interese sau mai ştiu eu ce alte conjuncturi lumeşti. Familia nu este un simplu contract social, pe care îl poţi anula când vrea „muşchiul” tău.
 

De la a treia nuntă este clar că acestea nu mai sunt situaţii accidentale şi nedorite, ci principii de viaţă. Iar Biserica nu poate binecuvânta, oricât s-ar strădui, practicarea acestora cu bună ştiinţă.

Sursa: http://adevarul.ro