Violenţa în familie

0
3092
Violenţa în familie

Noţiune abstractă, un fapt, o întâmplare, simplă coincidenţă, sau o realitate terifiantă a secolului XXI-lea? Depărtarea de normalitate, de păstrarea unor anumite principii moral-etice şi spirituale au reuşit să propage în conştiinţa şi «spiritualitatea» zilelor nostre, sentimentul intoleranţei, al dezbinării familiilor, al urii.

Din punct de vedere istoric, consider că această manifestare generalizată îşi are punctul de plecare încă din momentul săvârşirii crimei biblice a urmaşilor protopărinţilor Adam şi Eva: Cain răzbunându-se asupra fratelui său Abel, omorându-l. În această conjunctură poate fi invocat şi păcatul primordial – mândria, cât şi păcatul mâniei. Mânia este o dorinţă aprinsă, prin care cel mâniat caută să-şi răzbune nereuşita asupra celui ce l-a întristat sau a nemulţumirii răzvrătite.

Violenţa în familie„, e orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri.
Aşa cum apa mării separă nisipul de scoici şi de vegetaţia existentă prin acţiunea fluxului şi refluxului, înţelepciunea, dragostea şi blândeţea nu au nimic în comun şi se delimitează de ură, credulitate şi violenţă în special. Rezultă: prin reducerea la unitate o interogaţie cu o întrebare dublă: Oare acţiunea necugetată are întotdeauna ca o rezolvare în a fi violent? Şi se poate găsi vreo justificare…?
Deşi, s-au căutat factori specifici care să explice comportamentul violent în familie, nu s-au găsit alţii decât cei de natură socială: atunci când soţii sunt foarte tineri, când veniturile familiei sunt foarte scăzute, alcoolul şi şomajul, dificultăţile sexuale şi lipsa satisfacţiei la locul de muncă.
Efectele violenţei sunt atât pe termen scurt, dar şi pe termen lung. Rănile produse prin lovire, tăiere, zgârâiere etc., pot duce în unele cazuri la moartea victimei. În alte cazuri se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor fireşti ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere.
Copii, care adesea sunt martori ai cazurilor de violenţă-n familie, vor suferi şi ei de depresii şi boli ale sistemului nervos şi este foarte posibil să devină şi ei violenţi.

Cunosc un caz (ele fiind, adesea întâlnite), o familie, unde: de când tatăl a început a consuma alcool, de la început mai rar, apoi mai des şi soţia, nefiind preparată din acest punct de vedere, undeva poate şi furioasă, n-a reuşit probabil de la început să ia situaţia în mâini. Se începeau reproşuri, învinuiri, femeia simţind egoism şi deplângerea propriei soarte, în aşa caz, devine: închisă, mereu supărată, certuri cu cuvinte urâte, a uitat să aplice aici răbdarea şi blândeţea, astfel împingându-l şi mai rău, la abuzul excesiv de alcool. Căci, bărbatul e ca un copil, are nevoie de fermitate, blândeţe şi răbdare şi deseori noi uităm că aceasta devine o boală, având nevoie de o cură: ca pentru pacient. Totodată, copiii, vedeau aceste scene urâte, asistând şi fiind implicaţi, în ei creştea ura faţă de propriul părinte. Pe deoparte, fiind speriaţi de gravele leziuni ce i le provoca tatăl mamei lor, pe de alta – neputinţa lor, şi disperarea că nu au o familie normală, imposibilitatea de a ajuta. E foarte greşit şi incorect, că suferă copiii, şi deseori maturii uită de ei, de sensibilitatea lor, neţinându-i departe de toate acestea, ci implicându-i voluntar. Apoi delirurile minţii tatălui, din cauza băuturii, cu o gelozie bolnavă, le făcuse viaţa un infern. Se temeau, să plece la culcare, stând de pază pe rând, căci se întâmpla şi la miezul nopţii să vină tatăl cu toporul, era ferm convins că trebuie să-şi ucidă femeia, apoi şi pe el, însă la copii, s-a gândit oare?
Trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor.

Şi iată aşa creştem o generaţie bolnavă, cu sistem nervos fragil, insigur, depresiv şi cu elemente negative: ale răzbunării, urii faţă de aproape, (în cazul fetelor, faţă de bărbaţi).
Acest caz s-a terminat astfel: acea femeie, suportând 10 ani de suferinţe, ca să-şi vadă copiii mari şi să nu-i lipsească de tată, în final a divorţat, astfel nereuşind, necătând la eforturile depuse să-l trateze la o clinică, mai cu binişorul, cu cedări, să-l ajute să iasă din acestă patimă. În acest fel, a încălcat şi îndemnările Sfântului Apostol Pavel, la păstrarea cu orice preţ a familie, şi la multe jertfe ce trebuiesc făcute pentru ea! E dureros, căci sunt numeroase astfel de cazuri, vina având-o şi bărbatul, prin lipsa de voinţă, depărtarea de cele sfinte, biserică, spovedanie, duhovnic, sfânta împărtăşanie, dragostea faţă de soție – cât şi a femeii în nedesăvârşirea caracterului probabil, virtuţilor moral-creştine, rugăciunii şi în final, a cedării totale! Să nu uităm, că vom fi judecaţi împreună cu soţul (cu acel cu care ai fost prima dată cununat, căci după canoanele sfinţilor părinţi şi Domnului nostru, el e unicul soţ aici, şi după moarte). Şi vom fi întrebaţi: cum am contribuit la mântuirea lui?
Există situaţii în care victimele suportă violenţele partenerului, fără să ia nici un fel de măsură (fie din smerenie, sau starea de mucenicie, suportarea soartei, crucei sale, prin supunere, răbdare, frică). Ele refuză să anunţe poliţia, să ia legătura cu asistenţii sociali, sau să apeleze la instituţii speciale de îngrijire. Astfel, ele călindu-şi sufletul, şi abandonându-se voii Domnului, suferă până la moarte. Sunt cazuri mai rare, însă şi o dovadă de mare răbdare, înţelepciune şi jertfa proprie. Cununa va fi dată de Domnul, acestor suflete! Pentru a întări spusele mele voi apela la o mică istorioară a Sf. Paisie Aghioritul: „Unul îşi dispreţuia femeia, o maltrata, iar ea le-a suferit pe toate cu răbdare până ce a murit destul de tânără. Atunci când au dezgropat-o, a ieşit din mormânt o bună mireasmă. Toţi care se aflau acolo s-au mirat de aceasta. Vedeţi, aceea le-a suferit pe toate cu răbdare în această viaţă, de aceea a fost răsplătită în cealaltă viaţă”. Deasemenea: „Cunosc o mamă, care era ca un îngeraş, un suflet foarte bun, copilul cel mai bun şi mai liniştit al familiei, dar care a nimerit un om sucit. Cum de s-au înşelat părinţii ei?! S-a căsătorit cu un beţiv, care de mic a fost un vagabond. Tatăl lui se îmbăta şi a luat şi el obiceiul aceluia. Ea, sărmana, să lucreze pe la străini, să se omoare cu treburile casei, iar acela să o bată şi s-o ameninţe cu cuţitul. De câte ori nu i-a spus: „O să te omor!”, şi ea să tremure de frică să nu o omoare. Mucenicie suferă. Mai are încă şi patru copii. Părinţii ei au ajuns până acolo încât i-au propus să divorţeze, dar ea le-a spus: „îmi spune cugetul să mai fac puţină răbdare”. Şi face răbdare. Vă daţi seama? Nu a citit nici Patericul, nici Vieţile Sfinţilor, dar cu toate acestea face răbdare”. Dumnezeu a legat mân¬tuirea oamenilor de răbdare. „Cel care va răbda până în sfârşit acela se va mântui”, spune Evanghelia. De aceea Dumnezeu îngăduie greutăţi şi diferite încercări pentru ca oamenii să se exerseze în răbdare. Răbdarea porneşte de la dragoste. Ca să-1 rabzi pe celălalt, trebuie să te doară pentru el. Şi văd că numai prin răbdare se menţine familia. Am văzut fiare care au devenit mieluşei. Prin încredere în Dumnezeu lucrurile evoluează duhovniceşte cu multă uşurinţă”. Iată ce înseamnă cununa căsătoriei! Din păcate, în ziua de astăzi a dispărut răbdarea și multe cazuri se finisează cu divorţ, separări şi în unele cazuri chiar fatal! Foarte dureros este faptul că familia creștină și-a pierdut adevărata valoare. Și aceasta pentru lipsa metodei de percepere a sexului femenin în ceea ce privește tăcerea și ascultarea și a sexului masculin în ceea ce privește răbdarea și iubirea! Și să încheia șirul de istorioare cu încă una care a mișcat sufletul meu: „Vreau să vă povestesc şi un alt caz. Un tânăr oare¬care a simpatizat o tânără, care trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-1 simpatizeze şi ea, încerca şi el să trăiască duhovniceşte, să meargă la biserică, etc. în cele din urmă s-au căsătorit. însă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din nou viaţa sa lumească de mai înainte. Deşi avea copii mari – un băiat la facul¬tate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu -el continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia cu viaţa sa desfrânată. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi copiii cu sfaturile ei. Nu-1 clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă, noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dum-nezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie. îi telefona femeii sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copi¬ii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă şi a adus-o la ei cu maşina. îi trimitea pe copii în camerele lor să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: „Mamă, dar câte prietene ai?”. „Ne cunoaştem de mai demult”, le spunea aceea. Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă, această mamă să slu-jească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necin¬steau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: „Voi face răbdare”, şi astfel să aibă puţină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit. Dar nici o pri¬etenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci devota¬ta lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viaţa Iui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei 1-a mişcat mult şi 1-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, 1-a mântuit şi pe bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dum¬nezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai”.
«Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii», poate constitui un îndemn peste timpuri, adresat de Divinitate – umanităţii violent(at)e. Întoarcerea spre şi către Dumnezeu şi totodată recunoaşterea Sa, constituie antidotul, tot cum un balsam se aplică peste o rană curăţind-o şi având forţa unei vindecări. Primul pas îl constituie apropierea şi mărturisirea că Dumnezeu există şi astfel are loc minunea: reîntâlnirea omului cu Cel ce l-a creat.
Totodată, am certitudinea că eliminarea violenţei se poate ameliora şi cu promovarea unei atitudini nobile, de ajutorare a semenilor aflaţi în impas. Pot motiva aceasta deoarece, acest dar a fost înmagazinat în fiecare dintre noi. A realiza şi a dori Binele dezinteresat, este o virtute ce calmează, linişteşte şi apropie sufletele: indiferent de cultură, vârstă sau rasă. Tradiţia ortodoxă admite rugăciunea, binecuvântarea şi iubirea (credinţa, nădejdea şi dragostea) ca mijloace, adevărate arme spirituale împotriva tuturor încercărilor, exagerărilor şi patimilor…
Din moştenirea cuvântului Evangheliei – «cuvinte ale Vieţii veşnice», ce nu trebuie considerate drept o simplă informaţie, ci o mărturie eternă, implacabilă edificator, este cuvântul Mântuitorului Hristos: «Fericiţi cei blânzi, că aceia se vor mângâia» (Ev. Matei 5:7)
Omul – fiinţă raţională, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, încearcă din răsputeri să tăgăduiască atribute ca: Dreptatea, Bunătatea şi are ca substitut propria sa dorinţă de a se impune, în a se îndreptăţi. Realităţile cotidiene, nu numai confirmă, dar şi întregesc tabloul.
Violenţa şi mânia sunt nocive în primul rând sufletului. În planul fundamental al relaţiei omului cu Dumnezeu, patima violenţei are efecte devastatoare. În primul rând cosider că violenţa poate înstrăina pe om de Divinitate.
Dovedit ştiinţific şi atestat este faptul că: simptomul patologic esenţial în cazul violenţei domestice, este agitaţia psiho-motorie de diferite grade ale intensităţii ce o caracterizează şi o «apropie de[…] manifestările delirante şi de stările de posesie demonică»( Sfântul Grigore cel Mare, Omilii X,VI)
Din punctul meu de vedere, comportamentul omului mânios devine dezordonat chiar uneori lipsit de sens. În societate sau familie, omul ajunge în a «se da în spectacol» şi are unele dintre cele mai ciudate porniri şi purtări. Atitudinea familiei constituie (poate) una dintre singurele soluţii în procesul limpezirii situaţiei conflinctuale. Din înţelepciunea populară românească este esenţial proverbul: «Limba dulce, mult aduce».
Ultimele cercetări în domeniul psiho-terapeutic, au demonstrat că: cei violenţi au «posibilitatea să observe lucrurile prin prisma universului creat. Raţiunea îi este cu totul supusă viciului». Tot aşa cum drogurile acceptate ale societăţii moderne – alcoolul, tutunul şi cafeaua au devenit «etaloane» ale «normalităţii» pentru majoritatea populaţiei pământului. Psihoterapeuţii moderni admit că în cazul violenţei în familie, procesul cunoaşterii realităţii este perturbat. Chiar dacă, privit din exterior, persoana ce promovează şi aplică violenţa, pare a avea ritmul normal şi precis, rezultă o capacitate deformată de a avea raţionamente. Astfel ei duc la extrem fie o atitudine rezervată, fie o atitudine ironică, violentă.
Efectele violenţei constau şi în capacitatea că: fiinţa umană să nu mai respecte ceea ce este fundamental, valoros, atât în cei ce-l înconjoară cât şi în propria sa persoanalitate. Astfel se reneagă grija de aproapele cât şi a binelui propriu.
Personal am convingerea că: blândeţea, are rolul de a înmulţi darurile spirituale, deoarece o pot asemăna unei energii sau a unui „izvor de înţelepciune”. Psalmistul şi regele biblic David, a prefaţat ca şi omul modern situat în această tulburată epocă, să aibă un reper, deoarece el a experimentat starea în care Providenţa «învăţa-va pe cei blânzi căile Sale» şi «îndrepta-va pe cei blânzi la judecată» (Psalmul 24,10)
O altă virtute creştină ce ar trebui revalorizată este cea: a răbdării. Studiile de caz în care cei afectaţi de stări violente, s-au vindecat datorită unui climat terapeutico-spiritual sunt dovezi certe. A scrie şi a vorbi despre blândeţe şi răbdare este la fel de dificil ca şi cum aş încerca eu, să-l definesc pe Dumnezeu. Însă, în prezent, chiar dacă există oameni ce neagă existenţa lui Dumnezeu, sunt ferm convinsă, că încă mai există speranţă în valorile binelui, adevărului şi dreptăţii!
Antidotul împotriva eliminării violenţei în familie, îl constituie apropierea de valorile spirituale, creştine, autentice. O alternativă în acest demers se poate realiza şi în cazul metodelor de trăire a ortodoxiei. Dacă în decursul timpului, psihologia avea crezul că suferinţa cauzată de violenţă, se datorează experienţelor traumatizante acumulate într-un interval de timp, Sfânta Biserică Ortodoxă, bazată pe Sfânta Tradiţie, conştientizează şi atestă că în afară de această experienţă, este nevoie ca energia aparte a sufletului ce suferă – mintea, «ochiul lăuntric», să fie spiritualizat prin puterea rugăciunii şi a faptelor ce o înobilează.
Familia, este cel dintâi aşezemânt dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui.” (Facerea 2, 18). Familia este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, prima biserică întemeiată de Dumnezeu, de iubirea pentru om, după modelul bisericii cereşti, adică a obştii îngerilor, şi al sfinţilor din cer. Fără iubirea firească din familie, nu putem ajunge la iubirea dumnezeiască, veşnică!
După spusele Apostolului Pavel: „Nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Galateni 3, 28). Deci, bărbatul trebuie să-şi iubească şi stimeze soţia, după cum Iisus a iubit biserica, şi soţia trebuie să se supună, asculte, susţină, îngrijească soţul, astfel va fi o armonie şi egalitate în familie, considerându-se cu adevărat o familie-creştin-ortodoxă, plăcută Domnului!

Aşadar, stimaţi creştini, să râvnim la Domnul, prin păstrarea familiei creştine, să eliminăm şi oprim violenţa în familie, ca să ne binecuvânteze Cel de sus cu copilaşi sănătoşi, înţelepţi, discipoli ai adevăratei credinţe şi unei societăţi sănătoase, punând baza unei generaţii actuale şi viitoare, statornice în cele sfinte şi curate taine divine!

Cu dragoste pentru familia creștină
Tatiana Cvasniuc!